Crème brûlée
Căci jazzul era prost și
poezia prea puțin decoltată, plecam
și i-am zis dantelatei: Nu
mai stau.
Se relaxa pe-un scaun lângă
bar
și m-a-ntrebat surprinsă:
Pleci?
Da, i-am răspuns c-o undă prefăcută
de regret în glas, plec,
o să merg spre casă.
Mai stai! aproape m-a
rugat, nici eu nu mai stau mult,
până la zece-unșpe...
Și după mergem împreună la
tine? am zis cu ochi de dormitor
iar ea mi-a spus: Nu... Nu,
că e jalnic apartamentul.
Da’ stai singură?
Nu, a zis aproape
întristată,
și n-am nici uși!
Afară se crăpa de toamnă,
de-acolo vedeam toamna pe
dos
și inima-mi era mugure de
cannabis.
Aș fi cântat la glezna ei
senzații fiindcă mă privea
ca prin lună
aș fi cântat..
Dar am plecat –
și sânul ei era o dună
pe care-al meu sărut s-ar
fi urcat.
Am ieșit afară,
m-am uitat în sus,
a-nceput să plouă:
Pe cer stelele devin
peștișori de aur
am gândit
și m-a sunat iubita mea
de-acasă –
Cred că simțise ea ceva, la
cât e de deșteaptă talentată și frumoasă...
Și-ntre pământ și cer
deasupra mea
dansau de aur
cozi de sirenă
Și-n urmă ușile erau încă
deschise
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu