Personaje:
Profesorul
Copil 1
Copil 2
Copil 3
Eventual câțiva
figuranți
Polițist 1
Polițist 2
Alți polițiști
Decor:
Loc murdar, ceva beci, subsol, canal, magazie
etc. lumină murdară, eventual foc, personajele stau așezate aleatoriu pe lăzi,
pietre etc. îmbrăcate jerpelit, chiar murdar, cu ceva cărți pe lângă ele.
Undeva, în spate, se observă o ușă.
Scena:
Profesorul: Bună seara copii!
Copiii: Bună seara
domnule profesor!
Profesorul: În
lecția anterioară am prezentat unul dintre cazurile în care o persoana din
Canada, refuză să mai recunoască că statul are drepturi” asupra sa, ca persoană, și că instrumentul prin care
individul devine din ”suveran”, un ”supus”
al statului, este acceptul sau căœpersoana este identică cu numele atribuit de stat în actele emise de acesta.” Rezultatul acestei confruntări
într-o sală de tribunal din Canada, este că judecătorul se înclină în fața
respectivei persoane și părăsește sala de judecată, confirmând prin această că
nu are autoritatea să judece „persoane” ci entitatea fictivă
atribuită unei persoane, prin numele sau înregistrat în acte!” Iată acum alt
caz, din 11 Ianuarie 2011, curtea din Birkenhead UK, deci într-o țară
membră UE! Și în acest caz, persoana are
câștig de cauză cu aceleași argumente, în fața justiției statale! Se recunoaște
public și legal, că o persoană
este o a treia œparte” într-un proces intentat œentitatii fictive care este
numele sau”, iar judecătorul nu are autoritate asupra persoanei, care este
SUVERANĂ, dacă aceasta nu consimte” la supunerea față de această autoritate!
Totul pornește de
la o taxă locală, pe care numitul MR ROGER HAYES, a refuzat să o plătească de 3
ani. Motivul: nu există vreo obligație contractuală între persoană sa și
consiliul local, de a plăti taxa! O obligație contractuală este necesară între
două persoane juridice, în care una efectuează un serviciu plătit (taxa) în
favoarea celeilalte. Dar în acest caz, trebuie să existe obligații specifice, stipulate în contract de ambele
părți! Și deși consiliul are dreptul de a emite taxe asupra entitatii fictive MR ROGER HAYES”, el nu are
nici-un drept în acest sens asupra persoanei respective!
Iată cum s-au
desfășurat lucrurile în sala de judecată:
- J(udecator): Să vedem mai întâi cine este în
curte... este MR ROGER HAYES în sala de judecată
?
- RH: Domnule, sunt
o “persoana a treia”, reprezentând pe MR
ROGER HAYES.
-J: Sunteți (dl)MR
ROGER HAYES?
-RH: Nu
domnule, sunt o “persoana a treia”( “cel care”), care reprezint pe MR
ROGER HAYES… Puteți să -mi , ziceți Roger.
-J : N-o să mă
adresez ca Roger, o să vă chem MR HAYES!
- RH: Domnule, nu
sunt MR HAYES, iar curtea este obligată să mi se adreseze așa cum cer, iar eu
cer să mi se adreseze ca Roger. ( Protocolul curții dictează ca pârâtul sau
partea în proces, să fie adresat (chemat) așa cum alege el. Din acel moment,
judecarorul i s-a adresat doar „domnule”,
ferindu-se să-l mai numească MR HAYES)
- J: Dacă nu ești
MR ROGER HAYES, atunci o să consemnez că MR ROGER HAYES nu este reprezentat în
curte!
-RH: În acest caz
domnule, va trebui să consemnați că nici consiliul nu e reprezentat în curte!
(Asta ar fi însemnat ca procesul să se încheie cu verdict în favoarea apărării,
prin neprezentarea acuzatorului în
curte!)
-J: Dar observ că,
consiliul este prezent in curte.
-RH: Atunci trebuie
să luați cunoștință că și MR ROGER
HAYES, are reprezentare în curte! Suntem toți egali în fața legii... Dacă consiliul are dreptul
la o reprezentare „persoana a treia”,
la fel are dreptul și MR ROGER HAYES. Consiliul este o instituție, la fel și MR
ROGER HAYES.
- J: MR ROGER HAYES
nu este o instituție !
-RH: Ba este!
- J: Nu, nu este, e
PERSOANĂ!
- RH: O persoană
este o instituție!
- J: Nu, nu este!
- RH: (atunci) definiți
(ce este) o persoană.
- J: Nu trebuie (să
fac asta)
- RH: Atunci o s-o
fac eu pentru dumneavostră: o persoană este o instituție( Aceasta e definiția
din dicționarul de drept!). Domnule, vă este familiar: Cestui Que Vie Act of
1666?
- J: Am cunoștință de multe legi.
- RH: Domnule, v-am
întrebat dacă cunoașteți Cestui Que Vie Act of 1666? Căci dacă nu, cu respect ,
nu sunteți competent să judecați acest caz, ceea ce constituie baza de
contestare a hotărârii în acest proces.
-J: Să auzim ce
spune consiliul.
-RH: Domnule, putem
să ne mișcăm spre reprezentare consiliului, numai după ce se ia la cunoștință de reprezentarea lui MR ROGER HAYES!
-J: Bine.
Apoi cazul a
continuat, spune domnul Roger Hayes, cuœ”mine „ activând ca a treia partidă reprezentativă
a instituției fictive „MR ROGER HAYES”! Aceasta e un adevărat seism! Curtea a
acceptat că întregul proces și hotărârile ce decurg, se adresează instituției
fictive MR ROGER HAYES și nu persoanei în carne și oase
Roger Heyes, întrucât MR ROGER HAYES este o instituție, nu persoană care sunt EU! Un lucru clar a fost
stabilit: eu Roger Hayes, nu sunt dator cu nici-o taxă consiliului! Și NICI
DUMNEAVOASTRĂ !
Acum, stimați
copii, sunt curios cum comentați cele prezentate...
(Copil 1 se ridică)
Copil 1: Domnule
profesor, onorați colegi, se spune în Constituție despre”poporul suveran”. Dar nu exist〔popor suveran” fără”persoane
suverane”! Fiecare dintre noi, ne naștem oameni liberi și
așa rămânem dacă nu ne delegăm drepturile unei alte autorități, cum este
statul, instituțiile sale și administratorii acestor instituții. Nicăieri în
Constituție nu există vreun paragraf prin care persoana are obligația să
plătească ceva către stat și prin aceasta să își recunoască dependența către
acesta. „Trucul”
prin care statulœ”ia în stapanire” pe individ, este .. emiterea de
documente de identificare ale persoanei și faptul că persoana se recunoaște și
identifică cu ceea ce e scris în acel document! Nu
întâmplător, aceste documente nu aparțin persoanei, ci statului care le-a emis, iar la decesul persoanei,
acestea sunt cerute și înapoiate statului! Mai mult, cu bună știință în
documentele de identificare oficiale, numele persoanei e scris în întregime cu
MAJUSCULE , „capitalized”
-engl. = capitalizat (!) deci individul devine œ”bun” al statului! De aceea se
vorbește în termeni de „capitalul
uman”, „iesirea din sistem”=deces, etc!
De îndată ce nu
veți mai accepta să vă identificați cu cele scrise în actele statului, practic
sunteți ieșit de sub jurisdicția acestuia și deveniți ..”omul liber”! Este suficient să afirmați în fața curții unui tribunal:
eu nu sunt de ex. POPESCU ION ci numele meu este Popescu Ion sau mi se spune Ion, și nu sunt persoana din acte, ci doar administratorul
acestei persoane înscrise în acte, așa cum judecătorul este administratorul
curții de judecată , iar asta înseamnă că nu acceptați autoritatea statului sau
a curții asupra dumneavoastră! Și încă ceva: neexecutând ordinele judecătorului
(stai jos, ridică-te, etc) este faptul că nu aveți stăpân de ascultat și
sunteți persoană liberă și suverană.
Despre asta e vorba în speța citată de domnul
profesor. Persoana nu își recunoaște numele înscris în actele curții, afirmă că
îl cheamă Roger, atât și nimic mai mult, nu oferă niciun document de
identificare pe care să și-l recunoască, nu se supune tentativelor
judecătorului de a-i recunoaște autoritatea (stai jos! etc.) Rezultatul:
judecătorul se înclină în fața persoanei suverane și părăsește curtea! Cu
același respect este salutat și de forțele de ordine de la ușă, iar Roger anunță
în fața sălii de judecată fără judecător, că acesta a părăsit curtea de
judecată iar acuzațiile împotriva sa sunt respinse! Apoi, pleacă!
E de remarcat însă
și probitatea și integritatea atât a judecătorului cât și a organelor de
ordine, care cunoscând aceste valori ale unui stat de drept și anume unde când
și cum legea se aplică sau nu, îi acordă cinste persoanei libere !
Profesor: Excelent!
Dacă aș fi fost un profesor de școală te-aș fi rasplatit cu o nota bună, la fel
cum răsplătește dresorul câinele când executa comanda… (zâmbește). Dar ce mai
putem spune despre guverne, despre stat? Care este rolul adecvat al acestora,
dacă există vreunul?
(Copil 2 se ridică)
Copil 2:
Majoritatea oamenilor, care include majoritatea politologilor, consideră că,
odată ce se admite importanţa vreunei activităţi luate în parte a statului, cum
ar fi furnizarea unui cod legal, sau chiar necesitatea ei vitală, s-a admis
ipso facto însăşi necesitatea statului ca atare. Este adevărat că statul
prestează multe funcţii importante şi necesare: de la furnizarea de lege până
la oferta de servicii poliţieneşti şi de pompieri, de la construcţia şi
întreţinerea stăzilor până la serviciile poştale. Dar toate acestea nu
demonstrează câtuşi de puţin că doar statul poate presta asemenea funcţii, sau
cel puţin, că le-ar presta măcar la standarde acceptabile.
Să presupunem, de
pildă, că într-o anumită zonă există multe magazine de pepene galben, care
rivalizează între ele. Unul dintre comercianţii de pepene galben, Smith, începe
deodată să întrebuinţeze violenţa pentru a-şi elimina toţi rivalii din zonă;
aşadar el a întrebuinţat violenţa pentru a institui un monopol coercitiv al
vânzării de pepene galben într-o zonă teritorială dată. Rezultă de aici că
utilizarea violenţei de către Smith, în vederea instituirii şi a menţinerii
monopolului său, era esenţială livrării de pepene galben în acea zonă? Cu
siguranţă că nu, fiindcă există rivali, atât actuali cât şi potenţiali, [gata
să livreze pepeni] în cazul în care Smith ar slăbi la un moment dat folosirea
violenţei şi ameninţarea cu aceasta; mai mult, teoria economică demonstrează că
Smith, în calitate de monopolist coercitiv, va tinde să îşi presteze serviciile
necorespunzător şi ineficient. Protejat de competiţie prin întrebuinţarea
violenţei, Smith îşi poate permite să-şi îndeplinească serviciile într-un mod
costisitor şi ineficient, deoarece consumatorii sunt lipsiţi de orice gamă
posibilă de opţiuni alternative. Mai mult, dacă s-ar ivi un grup care să
militeze pentru abolirea monopolului coercitiv al lui Smith, ar exista foarte
puţini protestatari atât de temerari încât să-i acuze pe aceşti aboliţionişti
că doresc să-i lipsească pe consumatori de mult apreciaţii lor pepeni galbeni.
Şi cu toate
acestea, statul nu este altceva decât ipoteticul nostru Smith, la o scară
gigantică şi atotcuprinzătoare. Pe întregul parcurs al istoriei, diverse
grupuri de oameni autointitulate „guvernul” sau „statul” au încercat, de obicei
cu succes, să dobândească monopolul coercitiv al înălţimilor care domină
economia şi societatea. În particular, statul şi-a arogat pentru sine un
monopol coercitiv asupra poliţiei şi a serviciilor militare, asupra furnizării
legilor şi a deciziilor judecătoreşti, asupra baterii de monedă şi a puterii de
a crea bani, asupra pământului nefolosit („domeniul public”), a străzilor şi a
şoselelor, a râurilor şi a apelor teritoriale şi asupra mijloacelor de livrare
a trimiterilor poştale. Controlul solului şi al transportului este o venerabilă
şi excelentă metodă de asigurare a controlului de ansamblu asupra unei
societăţi; în multe ţări, şoselele şi-au făcut apariţia ca un mijloc de a
permite cârmuitorilor să-şi deplaseze fără dificultate trupele pe tot
teritoriul ţării subjugate. Controlul ofertei de bani este mijlocul de a
asigura statului un venit comod şi rapid, iar statul are grijă să se asigure că
nici un rival privat nu-i încalcă acest monopol auto-arogat asupra puterii de a
contraface (adică de a crea) monedă nouă. Monopolul asupra serviciilor poştale
este de multă vreme o metodă comodă pentru ca statul să supravegheze orice
posibilă opoziţie nereglementară şi subversivă la adresa stăpânirii sale. În
majoritatea epocilor istorice, statul a menţinut, de asemenea, un control
strict asupra religiei, de regulă cimentând o alianţă confortabilă, de
susţinere mutuală, cu o biserică dominantă: statul garantează puterea şi averea
preoţilor, iar biserica inoculează în schimb populaţiei supuse ideea că datoria
lor divin proclamată este să asculte de Cezar. Însă acum, când religia şi-a
pierdut o mare parte din puterea sa de persuasiune asupra societăţii, statul se
arată adesea dispus să lase deoparte religia şi să se concentreze pe alianţe
similare, deşi mai informale, cu intelectuali mai secularizaţi. În orice caz,
statul se bazează pe pârghiile propagandei pentru a-şi convinge supuşii să
asculte, sau chiar să-şi preamărească stăpânii.
Dar mai important
decât toate celelalte este monopolul suprem, constând în controlul statului
asupra utilizării violenţei: asupra poliţiei, a serviciilor armate şi asupra
tribunalelor – instanţa de putere ultimă în luarea deciziilor cu privire la
disputele referitoare la delicte şi contracte. Controlul asupra poliţiei şi al
armatei este deosebit de important pentru impunerea şi asigurarea tuturor celorlalte
puteri ale statului, inclusiv a puterii – de maximă importanţă – de extragere
coercitivă de venituri.
Profesor:
Într-adevăr, există o putere de importanţă decisivă inerentă naturii aparatului
de stat. Toate celelalte persoane şi grupuri din societate (cu excepţia
criminalilor declaraţi şi sporadici, aşa ca hoţii şi jefuitorii de bănci) îşi
obţin venitul lor pe cale voluntară: fie prin vânzare de bunuri şi servicii
către publicul consumator, fie prin cadouri voluntare (de exemplu în virtutea
calităţii de membru într-un grup sau într-o asociaţie, prin testament sau prin
moştenire.) Statul şi numai statul îşi obţine veniturile prin coerciţie şi prin
ameninţare cu penalizări drastice, în caz că venitul ar întârzia să sosească.
Acest tip de coerciţie este cunoscut sub numele de „impozitare”, deşi în
epocile istorice mai puţin înregimentate era cunoscut sub numele de „tribut”.
Impozitarea este pur şi simplu furt, chiar dacă este furt pe o scară grandioasă
şi colosală, pe care nici un criminal recunoscut ca atare n-ar putea spera să o
egaleze. Ea este confiscare silnică a proprietăţii locuitorilor, sau supuşilor
statului. Pentru cei sceptici ar fi un exerciţiu instructiv să încerce să
formuleze o definiţie a impozitării care să nu includă şi furtul. Poate cineva?
(Liniște. Copil 3
se ridică)
Copil 3: Cu
siguranță nimeni, domnule profesor. Ca şi tâlharul, statul solicită bani
practic cu arma la tâmplă; dacă contribuabilul refuză să plătească, bunurile îi
sunt confiscate cu forţa – şi dacă opune rezistenţă acestui jaf, el va fi
arestat sau, dacă nu încetează să reziste, împuşcat. Este adevărat că
apologeţii statului susţin că impozitarea este „de fapt” voluntară; o cale
simplă dar instructivă de respingere a acestei pretenţii este să ne gândim ce
s-ar întâmpla dacă statul ar aboli impozitarea şi s-ar limita la simple cereri
de contribuţii voluntare. Oare îşi imaginează cineva cu adevărat că în cuferele
statului ar continua să se reverse o cantitate comparabilă cu imensele sale
venituri actuale? Este probabil că până şi acei teoreticieni care pretind că
pedeapsa nu descurajează niciodată vreo acţiune ar respinge o asemenea
afirmaţie. Marele economist Joseph Schumpeter avea dreptate atunci când observa
acid că „teoria care prezintă impozitele prin analogie cu cotizaţia de la club,
sau cu achiziţionarea unor servicii, de pildă de la doctor, nu demonstrează
decât ce îndepărtată este această parte a ştiinţelor sociale de uzanţele
intelectului de orientare ştiinţifică.”
S-a afirmat recent
de către economişti că impozitarea este „de fapt” voluntară, deoarece este o
metodă pentru ca fiecare să fie sigur că toţi ceilalţi plătesc pentru un
proiect unanim dorit. Se presupune, de pildă, că fiecare persoană dintr-o
anumită regiune doreşte ca statul să construiască un baraj; însă dacă A şi B
contribuie în mod voluntar la proiect, ei nu pot fi siguri că C şi D nu „se
sustrag” de la responsabilităţile lor echivalente. De aceea, toţi indivizii –
A, B, C, D, etc. – care doresc deopotrivă să contribuie la construcţia
barajului, cad de acord să se constrângă unii pe alţii prin impozitare. Prin
urmare, impozitul nu este în realitate coercitiv. Numai că această doctrină
conţine o sumedenie de erori.
În primul rând, există contradicţia internă
dintre voluntarism şi coerciţie; o coerciţie a tuturor împotriva tuturor nu
înseamnă că vreo parte a acestei coerciţii este voluntară.
În al doilea rând,
chiar dacă presupunem pentru un moment că fiecare individ ar dori să contribuie
la baraj, nu există nici o metodă de a garanta că impozitul prelevat de la
fiecare om nu depăşeşte suma pe care ar fi dispus să o plătească în mod
voluntar, dacă ar contribui toţi ceilalţi. Statul poate preleva 1000 $ de la
Jones, chiar dacă acesta n-ar fi fost dispus să plătească mai mult decât 500$.
Poblema este că tocmai datorită faptului că impozitarea este obligatorie, nu
există nici o modalitate de a garanta (aşa cum o face în mod automat piaţa
liberă) că partea reprezentată de contribuţia fiecărui om este ceea ce ar fi
fost el „în realitate” dispus să plătească. Într-o societate liberă, un
consumator care cumpără în mod voluntar un aparat TV cu 200 $ demonstrează prin
acţiunea sa liber aleasă că aparatul TV valorează pentru el mai mult decât cei
200 $ la care renunţă; pe scurt, el demonstrează că cei 200 $ reprezintă o
plată voluntară. Sau încă, membrul unui club dintr-o societate liberă,
achitându-şi cotizaţia anuală de 200 $, demonstrează că apreciază beneficiile
statutului de membru al clubului la valoarea de cel puţin 200 $. Dar, în cazul
impozitării, faptul că un om cedează la ameninţarea cu violenţa nu demonstrează
nici un fel de preferinţă voluntară pentru vreunul dintre presupusele beneficii
care, chipurile, îi revin.
În al treilea rând,
argumentul demonstrează mult prea mult. Într-adevăr, oferta oricărui bun – şi
nu doar cea de baraje – poate fi augmentată prin întrebuinţarea braţului fiscal
în vederea finanţării. Să presupunem, bunăoară, că într-o anumită ţară s-ar
institui prin impozitare Biserica Catolică; Biserica Catolică va fi fără
îndoială mai extinsă decât dacă s-ar fi bazat pe contribuţii voluntare; dar se
poate oare susţine, pentru acest motiv, că o asemenea instituţie este „în
realitate voluntară”, deoarece toată lumea doreşte să-i constrângă pe toţi
ceilalţi să plătească pentru Biserică, pentru a se asigura că nimeni nu se
sustrage de la această „datorie”?
Iar în al patrulea
rând, argumentul este pur şi simplu unul mistic. Cum poate cineva să ştie dacă
„în realitate” toţi ceilalţi îşi plătesc impozitele voluntar, pe baza acestui
argument sofistic? Cum rămâne cu acei oameni – ecologiştii, de pildă – care se
opun barajelor per se? Este contribuţia lor „în realitate” voluntară? Oare
plata silită de impozite de la protestanţi sau atei către o Biserică Catolică
ar fi şi ea „voluntară”? Şi cum rămâne cu numărul aflat în creştere de liberali
din societatea noastră, care se opun din principiu oricărei acţiuni
guvernamentale? Pe ce cale poate stabili acest argument că plata de către ei a
impozitelor este „în realitate voluntară”. De fapt, existenţa unui singur
liberal sau anarhist în ţară este în sine suficientă pentru a demola argumentul
pentru impozite bazat pe ideea că ele sunt „în realitate voluntare.”
(Intervine Copil 2)
Copil 2: Se mai
spune, de asemenea, că în cazul statelor democratice acţiunea de a vota face ca
guvernarea şi toate acţiunile şi puterile ei să fie într-adevăr „voluntare”.
Din nou, există numeroase erori conţinute în acest argument foarte răspândit.
În primul rând, chiar dacă o majoritate a publicului ar susţine fiecare acţiune
particulară în parte a cârmuirii, aceasta n-ar fi decât o tiranie a
majorităţii, nicidecum un act voluntar întreprins de toate persoanele din ţară.
Crima este crimă, furtul este furt, indiferent dacă sunt întreprinse de un om
împotriva altuia, sau de un grup, sau chiar de majoritatea populaţiei dintr-o
regiune teritorială dată. Faptul că majoritatea poate susţine sau trece cu
vederea un act de furt nu diminuează esenţa criminală a actului, sau grava sa
nedreptate. Altminteri, ar trebui să spunem, de exemplu, că nici unul dintre
evreii asasinaţi de guvernul nazist democratic ales nu a fost [de fapt]
asasinat, ci doar „s-a sinucis în mod voluntar” – aceasta fiind, desigur,
implicaţia grotescă, dar logică, a doctrinei că „democratic înseamnă voluntar”.
În al doilea rând, într-o republică, prin contrast cu o democraţie directă,
oamenii nu votează pentru măsuri specifice, ci pentru „reprezentanţi” şi
pachete de măsuri; după care reprezentanţii îşi fac de cap pentru o perioadă
fixată de timp. Bineînţeles că ei nu sunt cu adevărat „reprezentativi” din nici
un punct de vedere legal, deoarece, într-o societate liberă, „principalul” îşi
angajează „agentul” sau reprezentantul în mod individual şi îl poate concedia
oricând doreşte.
După cum a scris
marele politolog anarhist şi avocat constituţional Lysander Spooner, „ei, adica
funcţionarii guvernamentali aleşi, nu sunt nici servitorii, nici agenţii, nici
avocaţii, nici reprezentanţii noştri… deoarece noi nu ne asumăm
responsabilitatea pentru acţiunile lor. Dacă un om este servitorul, agentul,
sau avocatul meu, eu îmi asum în mod necesar responsibilitatea pentru toate
acţiunile lui, întreprinse în limitele puterii pe care i-am încredinţat-o. Dacă
i-am încredinţat, în calitate de agent al meu, fie putere absolută, fie vreo
putere oarecare asupra persoanelor şi proprietăţilor altor oameni decât mine
însumi, prin aceasta m-am făcut în mod necesar responsabil faţă de aceste terţe
persoane pentru toate vătămările pe care poate să le provoace lor, câtă vreme
acţionează în limitele puterii pe care i-am acordat-o eu. Dar nici un individ a
cărui persoană sau proprietate poate fi vătămată de acţiunile Guvernului nu se
poate prezenta la alegătorii individuali, pentru a-i face responsabili de
aceste acte ale aşa-zişilor lor agenţi sau reprezentanţi. Acest fapt dovedeşte
că aceşti aşa-zişi agenţi ai poporului, sau ai tuturor, nu sunt în realitate
agenţi ai nimănui.”
Mai mult, chiar din
propria sa perspectivă, metoda votului nu poate asigura în nici un caz „domnia
majorităţii” – şi cu atât mai puţin susţinerea voluntară a guvernului. În SUA,
spre exemplu, dintre alegătorii eligibili îşi dau osteneala să voteze mai puţin
decât 40%; dintre aceştia, 21% pot vota pentru un candidat şi 19% pentru altul.
21% nu înseamnă în nici un caz majoritatea – şi cu atât mai puţin
consimţământul voluntar al tuturor. (Într-un anumit sens, cu totul diferit de
acela al democraţiei şi al metodei votului, „majoritatea” susţine întotdeauna
cârmuirea existentă. Şi în fine, cum se face oare că impozitele sunt prelevate
de la toată lumea fără excepţie, indiferent dacă oamenii au votat sau nu, sau,
în particular, dacă au votat pentru candidatul câştigător? Cum pot abţinerea de
la vot sau votul pentru candidatul perdant să indice vreun fel de susţinere a
acţiunilor guvernului ales?
În fine, metoda
votului nu demonstrează nici un fel de consimţământ voluntar acordat cârmuirii,
nici măcar de către alegătorii înşişi.
După cum a arătat în mod categoric Spooner:
„În realitate, în cazul indivizilor faptul că
votează efectiv nu trebuie interpretat ca o dovadă a consimţământului….
Dimpotrivă, trebuie să se ţină seama de faptul că, fără a i se fi solicitat
vreodată consimţământul, omul constată
că se găseşte împresurat de o cârmuire căreia nu îi poate opune rezistenţă; o
cârmuire care-l sileşte să plătească bani, să furnizeze servicii şi să fie
lipsit de exerciţiul multora dintre drepturile sale naturale, sub ameninţarea
cu pedepse grele. El mai vede şi că alţi oameni practică această tiranie
împotriva lui prin întrebuinţarea votului. Mai mult, el vede că dacă ar folosi
şi el dreptul la vot, ar avea o oarecare şansă să se elibereze de tirania
celorlalţi, impunându-le-o lor pe a sa. Pe scurt, el se vede, fără
consimţământul său, în aşa fel situat încât, dacă îşi foloseşte dreptul de vot,
poate deveni un stăpân, iar dacă nu şi-l foloseşte, trebuie să devină un sclav.
Şi nu are nici o alternativă decât acestea două. În auto-apărare, o încearcă pe
cea dintâi. Cazul său este analog cu cel al unui om care a fost silit să ia
parte la o bătălie, în care trebuie fie să-i omoare pe ceilalţi, fie să fie el
însuşi omorât. În virtutea faptului că, pentru a-şi salva propria sa viaţă în
bătălie, un om încearcă să ia viaţa adversarilor, nu trebuie să se conchidă că
el a ales de bunăvoie să participe la bătălie. Nici în cazul scrutinurilor de
vot – care nu sunt decât un simplu substitut al gloanţelor – nu trebuie să se
conchidă, pe baza faptului că omul îşi utilizează votul, aceasta fiind singura
sa şansă de supravieţuire, că el a ales de bunăvoie participarea la scrutin, că
el şi-a pus în joc de bunăvoie toate drepturile sale naturale, ca miză în
schimbul drepturilor altora, perdanţii şi câştigătorii urmând să fie stabiliţi
doar de puterea cifrelor…
Este neîndoielnic că cei mai mizerabili dintre
oameni, supuşi celei mai opresive cârmuiri din lume, dacă li se va permite să
voteze vor folosi ocazia, dacă vor vedea vreo şansă de a-şi ameliora situaţia.
Dar nu rezultă de aici că ar fi o inferenţă legitimă să se spună că guvernarea
însăşi, care îi zdrobeşte, ar fi una pe care au stabilit-o în mod voluntar, sau
la care cel puţin au consimţit.”
Dacă, prin urmare,
impozitarea este obligatorie, şi de aceea este indistinctă de furt, urmează că
statul, care subzistă pe baza impozitării, este o vastă organizaţie criminală,
cu mult mai formidabilă şi mai încununată de succes decât orice mafie „privată”
din istorie. Mai mult, ea trebuie socotită criminală nu doar în raport cu
teoria delictelor şi a drepturilor de proprietate, ci chiar şi cu intuiţiile
comune ale întregii omeniri, care privesc întotdeauna furtul ca pe un delict.
După cum am văzut mai sus, sociologul german din secolul al XIX-lea Franz
Oppenheimer a prezentat pe scurt situaţia arătând că există două şi numai două
căi de dobândire a avuţiei în societate: (a) prin producţie şi schimb voluntar
cu ceilalţi – metoda pieţei libere; şi (b) prin expropriere violentă a avuţiei
produse de alţii. Aceasta din urmă este metoda [167] violenţei şi a furtului.
Cea dintâi le aduce beneficii tuturor părţilor implicate; cea din urmă aduce
beneficii parazitare doar grupului sau clasei jefuitorilor, pe seama celor
jefuiţi. Oppenheimer a denumit în mod tranşant prima metodă de obţinere a
avuţiei „metoda economică”, iar pe a doua „metoda politică”. În continuare,
Oppenheimer a definit în mod strălucit statul, ca fiind „organizaţia
mijloacelor politice”.
Nicăieri nu a fost
esenţa de organizaţie criminală a statului explicată mai percutant sau mai
strălucit decât în următorul pasaj datorat lui Lysander Spooner:
„Este adevărat că teoria constituţiei noastre
este că toate impozitele sunt plătite în mod voluntar; că guvernul nostru este
o societate mutuală de asigurări, prin care oamenii colaborează unii cu alţii
în mod voluntar….
Însă această teorie
a guvernului nostru este în întregime diferită de faptul concret. Adevărul este
că guvernul, ca un tâlhar de drumul mare, îi spune omului: „Banii sau viaţa!”
Şi multe, dacă nu cele mai multe impozite, se plătesc sub constrângerea acestei
ameninţări.
Este adevărat că
statul nu-l pândeşte pe om într-un loc siguratic, ca să se arunce asupra lui
din marginea drumului şi, punându-i pistolul la tâmplă, să-i jefuiască apoi
buzunarele. Dar furtul nu este mai puţin furt din acest motiv; şi el este cu
mult mai subversiv şi mai ruşinos.
Tâlharul de drumul mare îşi asumă singur,
pentru el însuşi, responsabilitatea, pericolul şi natura criminală a actului
său. El nu pretinde că ar avea vreun drept legitim asupra banilor
dumneavoastră, sau că intenţionează să-i cheltuiască pentru propriul dumneavoastră
bine. El nu încearcă să se dea drept nimic altceva decât un tâlhar. El n-a
acumulat suficientă lipsă de pudoare pentru a se prezenta drept simplu
„protector”, nici pentru a pretinde că le ia oamenilor banii împotriva voinţei
lor, numai pentru a dispune de mijloacele de a-i „proteja” pe acei călători
infatuaţi care se simt perfect capabili să se protejeze singuri, sau care nu
apreciază sistemul său specific de protecţie. El este un om prea simţitor
pentru a face astfel de declaraţii. Mai mult, odată ce v-a luat banii, vă lasă
în pace, ceea ce şi doriţi de la el. El nu continuă să vă însoţească tot
drumul, împotriva voinţei dumneavoarstă, socotindu-se „suveranul” dumneavoastră
de drept, datorită „protecţiei” pe care v-o procură. El nu vă „protejează”
necontenit, poruncindu-vă să vă prosternaţi şi să-l serviţi; indicându-vă să
faceţi cutare şi interzicându-vă să faceţi cutare; tâlhărindu-vă de şi mai
mulţi bani ori ce câte ori găseşte că acesta îi e interesul sau bunul plac; şi
etichetându-vă drept rebel, trădător şi inamic al patriei şi lichidându-vă fără
milă dacă îi contestaţi autoritatea, sau dacă vă împotriviţi cererilor sale. El
este prea mult un gentleman pentru a se face vinovat de asemenea imposturi,
insulte şi ticăloşii. Pe scurt, el nu încearcă, după ce v-a furat, să vă
transforme în fraierul sau în sclavul său.”
Profesor: Foarte
foarte bine spus. În acest context este instructiv să ne punem problema de ce
statul, în contrast cu tâlharul de drumul mare, se înconjoară întotdeauna cu o
ideologie a legitimităţii, de ce trebuie să practice toate ipocriziile pe care
le sugerează Spooner?
Copil 1: Motivul
este că tâlharul de drumul mare nu este un membru vizibil, permanent, legal,
sau legitim al societăţii – şi cu atât mai puţin un membru al ei cu un statut
de fruntaş. El este un permanent fugar, urmărit fie de victimele sale, fie
chiar de stat. Dar statul, spre deosebire de o bandă de tâlhari, nu este
considerat o organizaţie criminală; dimpotrivă, favoriţii săi au deţinut
întotdeauna poziţiile cele mai râvnite în societate. Este un statut care îi
permite statului să se hrănească pe seama victimelor sale, făcându-le în
acelaşi timp pe cele mai multe dintre ele să susţină acest proces de
exploatare, sau cel puţin să se resemneze cu el. De fapt, rolul favoriţilor şi
al aliaţilor ideologici ai statului este tocmai de a-i explica publicului că
Împăratul are de fapt un costum de haine excelent. Pe scurt, ideologii trebuie
să explice că, deşi furtul practicat de una sau mai multe persoane, sau de unul
sau mai multe grupuri este rău şi criminal, atunci când statul săvârşeşte acte
de felul acesta, nu este vorba de furt, ci de acţiunea legitimă şi chiar
binecuvântată numită „impozitare”. Ideologii trebuie să explice că asasinatul
comis de una sau mai multe persoane, sau de unul sau mai multe grupuri, este
rău şi trebuie pedepsit, dar că atunci când statul ucide, nu este vorba de
crimă, ci de o acţiune lăudabilă, cunoscută sub numele de „război”, sau de
„reprimare a subversiunii interne”. Ei trebuie să explice că, în vreme ce
răpirea sau sclavia sunt rele şi trebuie scoase în afara legii atunci când sunt
practicate de indivizi sau grupuri private, dacă statul comite asemenea acte nu
este vorba despre răpire sau sclavie, ci de „conscripţie” – o măsură necesară
pentru binele comun şi chiar pentru satisfacerea cerinţelor moralităţii înseşi.
Funcţia ideologilor etatişti este de a ţese falsul costum de haine al
împăratului, de a convinge publicul să accepte un masiv dublu etalon de măsură,
conform căruia atunci când statul comite cele mai grave dintre crimele
strigătoare la cer, în realitate el nu face lucrul acesta, ci face un alt
lucru, care este necesar, adecvat, vital, sau – în epocile mai vechi – chiar
legitimat prin poruncă divină. Imemorialul succes al ideologilor statului
reprezintă, probabil, cea mai gigantică fraudă din istoria omenirii.
Ideologia a fost
întotdeauna vitală pentru continuarea existenţei statului, după cum atestă
utilizarea sistematică a ideologiilor încă din vremea vechilor imperii
orientale. Conţinutul specific al ideologiilor s-a modificat, desigur, cu
vremea, în concordanţă cu schimbarea situaţiilor şi a culturilor. În cadrul
despotismelor orientale, însuşi împăratul era adesea considerat divin de către
biserică; în epoca noastră, mai secularizată, argumentul se orientează mai mult
spre „bunul public” şi spre „bunăstarea generală”. Însă obiectivul este
întotdeauna acelaşi: de a convinge publicul că ceea ce face statul nu este, aşa
cum ar putea să pară, o infracţiune pe scară gigantică, ci ceva necesar şi
vital, care trebuie susţinut şi de care trebuie ascultat. Motivul pentru care
ideologia este atât de vitală pentru stat este că acesta se bazează
întotdeauna, în esenţă, pe susţinerea majorităţii publicului. Această susţinere
există indiferent dacă statul este o „democraţie”, o dictatură, sau o monarhie
absolută. Într-adevăr, susţinerea constă în disponibilitatea majorităţii (nu şi
a fiecărui individ, să repetăm) de a accepta sistemul: de a plăti impozite, de
a porni fără prea multă discuţie la luptă pentru a combate în războaiele
statului, de a asculta de reglementările şi decretele statului. Pentru a fi
eficace, această susţinere nu este necesar să constea într-un entuziasm activ;
ea poate la fel de bine să fie doar o resemnare pasivă. Dar susţinere trebuie
să fie. Într-adevăr, dacă majoritatea populaţiei ar fi cu adevărat convinsă de
ilegitimitatea statului, dacă ar fi convinsă că statul nu este nimic altceva
decât o bandă de tâlhari scrisă cu litere mari, atunci statul s-ar prăbuşi
curând, pentru a nu se mai putea ridica la un statut sau la o scară de
existenţă mai dezvoltată decât orice altă bandă de mafioţi. Aşa se explică
necesitatea statului de a întrebuinţa ideologi; şi aşa se explică necesitatea
străvechei alianţe a statului cu intelectualii de curte, care ţes apologia
stăpânirii de stat.
Primul politolog
modern care a înţeles că toate statele se bazează pe opinia majorităţii a fost
scriitorul liberal francez din secolul al XVI-lea Etienne de la Boetie. În al
său Discurs despre servitutea voluntară, de la Boetie arată că statul cel
tiranic constă întotdeauna dintr-o minoritate a populaţiei şi că, de aceea,
continuarea stăpânirii sale despotice trebuie să se bizuie pe legitimitatea
statului în ochii majorităţii exploatate, pe ceea ce avea să se numească mai
târziu „confecţionarea consimţământului” („the engineering of consent”). Două
sute de ani mai târziu, David Hume – deşi nu era liberal – a prezentat o
analiză similară. Astfel, Hume scria:
„Nimic nu pare mai surprinzător…decât uşurinţa
cu care cei mulţi sunt guvernaţi de către cei puţini şi decât supunerea
implicită cu care oamenii îşi sacrifică propriile lor sentimente şi pasiuni în
folosul acelora ale stăpânitorilor lor. Când ne întrebăm prin ce mijloace se
realizează această minune vom afla că, întrucât Forţa se află întotdeauna de
partea celor guvernaţi, guvernanţii nu dispun de nici un sprijin, cu excepţia
opiniei [publice]. Prin urmare, guvernarea se bazează pe opinia publică; şi
această maximă se extinde până la cazurile cârmuirilor celor mai despotice şi
mai militariste.” Contra-argumentul conform căruia, cu ajutorul armamentului
modern, o forţă minoritară ar putea mulge permanent o majoritate ostilă trece
cu vederea faptul că aceste arme pot fi în mâinile majorităţii şi că forţele
armate ale minorităţii se pot răscula sau pot trece de partea populaţiei. Iată
de ce nevoia permanentă de ideologii persuasive a determinat întotdeauna statul
să atragă în serviciul său pe intelectualii formatori de opinie publică. În
zilele de odinioară, intelectualii erau întotdeauna preoţi, de unde, aşa cum am
văzut, străvechea alianţă dintre biserică şi stat, dintre tron şi altar. În
zilele noastre, economiştii „de formaţie ştiinţifică” şi „neutri faţă de
valori”, alături de „managerii siguranţei naţionale”, printre alţii, prestează
o funcţie ideologică similară, în numele puterii de stat.
Profesor: Perfect,
absolut perfect…
Copil 3: Aș
completa, domnule profesor, spunând că un obiectiv deosebit de important pentru
stat în lumea modernă – când o Biserică Dominantă adesea nu mai este fezabilă –
este să-şi asigure controlul asupra educaţiei, şi prin aceasta să fasoneze
minţile supuşilor săi. În plus faţă de influenţarea universităţilor prin tot
felul de subvenţii financiare, sau direct prin deţinerea lor în proprietate
publică, statul controlează educaţia pe nivelele mai scăzute prin instituţia
universală a şcolii publice, prin obligativitatea acreditării şcolilor private
şi prin legile care impun obligativitatea prezenţei la şcoală. Să adăugăm la
acestea controlul practic total asupra radioului şi al televiziunii – fie prin
deţinerea lor nemijlocită în proprietate de stat, ca în cele mai multe ţări,
fie – aşa cum este cazul în Statele Unite – prin naţionalizarea spaţiului
hertzian şi prin încredinţarea puterii de a acorda pe bază de licenţă dreptul
staţiilor de emisie de a utiliza respectivele frecvenţe şi canale unei comisii
federale.
Astfel, prin însăşi
natura sa, statul trebuie să violeze legile morale general acceptate, la care
aderă majoritatea oamenilor. Majoritatea oamenilor sunt de acord în ce priveşte
nedreptatea şi criminalitatea asasinatului şi a furtului. Cutumele, regulile şi
legile tuturor societăţilor condamnă aceste acţiuni. Statul se află
întotdeauna, prin urmare, într-o poziţie vulnerabilă, în ciuda aparentei sale
puteri imemoriale. Există o nevoie deosebit de acută ca populaţia să fie
lămurită cu privire la adevărata natură a statului, astfel încât să vadă că
statul violează în mod curent preceptele general acceptate împotriva tâlhăriei
şi a crimei, că statul este violatorul inevitabil al dreptului moral şi penal
îndeobşte acceptat.
Am înţeles foarte
limpede de ce are nevoie statul de intelectuali; dar de ce au intelectualii
nevoie de stat? Spus în modul cel mai simplu, motivul este că intelectualii,
ale căror servicii se întâmplă adesea să nu fie foarte intens dorite de masa
consumatorilor, pot găsi o piaţă mai „sigură” pentru abilităţile lor în braţele
statului. Statul le poate oferi o putere, un statut şi o avuţie pe care adesea
ei nu le pot obţine din schimburile voluntare. Vreme de secole, mulţi
intelectuali (deşi cu siguranţă nu toţi) au urmărit ca obiectiv Puterea –
realizarea idealului platonic al „filosofului-rege”. Iată, bunăoară, strigătul
izvorât din adâncul inimii distinsului cercetător marxist care este profesorul
Needham, ca protest împotriva criticii acide a lui Karl Wittfogel, adresate
alianţei dintre stat şi intelectuali în cadrul despotismelor orientale: „Civilizaţia pe care Profesorul Wittfogel o
atacă atât de sever a fost una care putea acorda funcţii oficiale poeţilor şi
învăţaţilor.” Needham adaugă că „împăraţii chinezi au fost succesiv serviţi, în
toate epocile, de o mare mulţime de învăţaţi profund umani şi dezinteresaţi.”
Probabil că pentru profesorul Needham aceste lucruri sunt suficiente pentru a
justifica sângeroasele despotisme ale Orientului antic.
Dar nu este nevoie
să ne întoarcem în urmă pănă la Orientul antic, ba nici măcar până la
obiectivul explicit declarat al profesorilor de la Universitatea din Berlin din
secolul al XIX-lea, care era de a se autoconstitui în corpul de „body-guarzi
intelectuali ai Casei de Hohenzollern.” În America zilelor noastre îl avem pe
eminentul politolog care este profesorul Richard Neustadt, omagiindu-l pe
preşedinte cu titulatura de „unic simbol de tip monarhic pentru Uniune.” Îl
avem pe însărcinatul cu siguranţa naţională, Townsend Hoopes, scriind că „în
cadrul sistemului nostru, pentru caracterizarea naturii problemei politicii
externe şi a programelor şi sacrificiilor naţionale necesare pentru a îi face
faţă acesteia în mod eficient, poporul poate privi doar către Preşedinte.” Şi
drept răspuns îl avem pe Richard Nixon care, în ajunul alegerii sale ca
preşedinte, îşi defineşte rolul după cum urmează: „El [preşedintele] trebuie să
articuleze valorile naţiunii, să-i definească obiectivele şi să-i impună
voinţa.” Concepţia pe care o are Nixon despre rolul său este îngrijorător de
similară cu formularea de către învăţatul german Ernst Huber, în anii 1930, a
Dreptului constituţional al Marelui Reich German. Huber scria că şeful statului
„stabileşte marile obiective ce urmează să fie atinse şi alcătuieşte planurile
de utilizare a tuturor puterilor naţionale, pentru realizarea obiectivelor
comune…el îi dă vieţii naţionale adevăratul său scop şi adevărata sa valoare.”
Aşadar statul este
o organizaţie coercitivă criminală, care subzistă graţie unui mega-sistem
instituţionalizat de impozitare-furt şi care reuşeşte să nu fie identificată ca
atare prin confecţionarea susţinerii sale de către majoritate (nu de către
toată lumea, repet), prin stabilirea unei alianţe cu un grup de intelectuali
formatori de opinie, pe care îi recompensează cu o parte din puterea şi din
banii jefuiţi de ea. Si, cum bine spunea P. J. Proudhon: A fi GUVERNAT este să fii urmărit, inspectat,
spionat, direcţionat, condus de legi, numerotat, regularizat, înrolat,
îndoctrinat, controlat, verificat, estimat, evaluat, cenzurat, comandat, de
creaturi care nu au nici dreptul nici înţelepciunea nici virtutea să facă asta.
A fi GUVERNAT este să fii la fiecare operaţiune, la fiecare tranzacţie notat,
înregistrat, numărat, taxat, ştampilat, măsurat, numerotat, asistat, licenţiat,
autorizat, admonestat, preîntâmpinat, împiedicat, reformat, corectat, pedepsit.
Este, sub pretextul utilităţii publice şi în numele interesului general, să fii
plasat ca şi contribuabil, sfredelit, jecmănit, exploatat, monopolizat,
extorcat, stors, înşelat, jefuit; apoi, la cel mai mic semn de rezistenţă, la
cel mai şoptit cuvânt de împotrivire, să fii reprimat, amendat, defăimat,
hărţuit, vânat, abuzat, bătut, dezarmat, legat, sufocat, arestat, judecat,
condamnat, împuşcat, deportat, sacrificat, vândut, trădat; şi colac peste
pupăză: învins, ridicularizat, râs, ultragiat, dezonorat. Asta înseamnă GUVERN,
asta este justiţia şi morala lui. ”
Copil 1: Dar mai
există şi un alt aspect vital al statului care trebuie avut în vedere.
Intersectăm acum un argument cheie în favoarea statului: este vorba despre
argumentul implicit conform căruia, de fapt şi de drept, statul este
proprietarul teritoriului geografic asupra căruia îşi revendică jurisdicţia. Pe
scurt, statul îşi arogă sieşi un monopol al forţei, al puterii ultime de
decizie, pe întinsul unei suprafeţe teritoriale date, mai întinse sau mai
reduse, în funcţie de împrejurările istorice şi de cât de mult a fost capabil
să smulgă de la alte state. Dacă se poate spune despre stat că este
proprietarul de drept al teritoriului său, atunci este normal ca el să
stabilească reguli pentru toţi cei care doresc să locuiască în acea regiune. El
poate controla sau confisca în mod legitim proprietatea privată, deoarece [de
fapt] nu există nici un fel de proprietate privată pe teritoriul său, întrucât,
în realitate, statul este posesorul întregii suprafeţe geografice. Prin urmare,
câtă vreme statul le permite supuşilor săi să părăsească teritoriul său, se
poate spune că el procedează ca orice alt proprietar, care stabileşte reguli
pentru persoanele ce locuiesc pe proprietatea sa. (Aceasta pare să fie singura
justificare pentru rudimentarul slogan „America, iubiţi-o sau părăsiţi-o!”, ca
şi pentru enorma importanţă acordată îndeobşte dreptului indivizilor de a
emigra dintr-o anumită ţară.) Pe scurt, această teorie ridică statul la rangul
de mare senior feudal, aidoma regelui medieval care, cel puţin în principiu,
era proprietarul întregului pământ din cuprinsul domeniului său. Faptul că o
serie de resurse noi şi neapropriate – ca terenurile virgine sau lacurile –
sunt invariabil revendicate ca proprietate a sa de către stat („domeniul
public”) reprezintă o expresie a acestei teorii implicite.
Însă teoria noastră
bazată pe aproprierea originară, aşa cum am prezentat-o anterior împreuna cu
cei doi colegi în ansamblu, este suficientă pentru demolarea tuturor
pretenţiilor de felul acesta ale aparatului de stat. Într-adevăr, oare conform
cărui drept pământesc pot criminalii aflaţi în slujba statului să emită
pretenţii de proprietate asupra suprafeţei sale teritoriale? Este deja foarte
grav că şi-au însuşit controlul deciziei ultime în respectiva regiune; oare ce
criteriu le poate conferi posesiunea legitimă a întregului teritoriu?
Prin urmare statul poate fi definit ca
organizaţia care deţine una sau ambele dintre următoarele caracteristici (în
practică, aproape întotdeauna pe ambele): (a) dobândeşte venit prin coerciţie
fizică (impozitare); şi (b) insituie un monopol coercitiv asupra violenţei si
asupra puterii de a lua deciziile ultime într-o anumită regiune teritorială.
Aceste activităţi esenţiale ale statului reprezintă deopotrivă şi în mod
necesar agresiune criminală şi jaf al drepturilor de proprietate legitime ale
supuşilor săi (inclusiv al dreptului la proprietate de sine). Într-adevăr,
prima constituie şi instituie furtul pe o scară uriaşă, în vreme ce a doua
interzice libera competiţie a firmelor de apărare şi de luare a deciziilor, în
cuprinsul unei regiuni teritoriale date – interzicând cumpărarea şi vânzarea
voluntare a serviciilor juridice şi de apărare. În acest context, „regiune
teritorială dată” înseamnă, desigur, în mod implicit, „dincolo de sfera
proprietăţii legitime a fiecărui deţinător de proprietate”. Evident că, într-o
societate liberă, X deţine puterea ultimă de decizie asupra proprietăţii sale
legitime, Y asupra alei sale, etc. Statul, sau guvernarea, pretind şi exercită
un monopol coercitiv asupra apărării şi a luării deciziilor ultime pe o arie
mai extinsă decât aceea a proprietăţii legitim dobândite a fiecărui individ.
Aşadar lui X, Y, etc., li se interzice de către „guvernare” să nu aibă nimic de
a face cu acea „guvernare” şi să-şi încheie propriile lor contracte de
protecţie cu o firmă rivală. Iată de ce
se justifică aspra critică făcută statului de teoreticianul liberal Albert Jay
Nock: „Statul pretinde şi exercită monopolul crimei” într-o regiune teritorială
dată. „El interzice crima privată, dar organizează el însuşi crime pe o scară
colosală. El pedepseşte hoţia privată, dar pune el însuşi mâna sa lipsită de
scrupule pe tot ce doreşte, indiferent dacă este vorba de proprietatea unui
cetăţean sau a unui străin.”
Trebuie subliniat
faptul că statul nu se mulţumeşte doar să utilizeze coerciţia pentru a-şi
obţine veniturile, să angajeze propagandişti pentru a-şi extinde puterea şi
să-şi aroge şi să impună un monopol coercitiv asupra serviciilor vitale care
sunt protecţia poliţienească, stingerea incendiilor, transportul şi serviciile
poştale. Într-adevăr, statul mai face şi numeroase alte lucruri, dintre care
despre nici unul nu se poate spune, sub nici o formă, că serveşte publicului
consumator. El întrebuinţează monopolul forţei pentru a institui, în cuvintele
lui Nock, un „monopol al crimei” – pentru a-şi controla, a reglementa şi a-şi
sili nefericiţii supuşi. Adesea, el îşi întinde tentaculele până la a controla
moralitatea şi chiar vieţile de zi cu zi ale supuşilor săi. Statul îşi
întrebuinţează venitul provenit din jaf, nu doar pentru pentru a monopoliza şi
a furniza în mod ineficient servicii autentice publicului, ci şi pentru a-şi
spori propria putere, pe seama supuşilor săi exploataţi şi hăituiţi: pentru a redistribui
venitul şi avuţia de la sine spre aliaţii săi şi pentru a controla, stăpâni şi
agresa locuitorii teritoriului pe care îl deţine. Aşadar într-o societate cu
adevărat liberă, într-o sociatate în care drepturile individuale asupra
persoanei şi proprietăţii ar fi respectate, statul ar înceta, în mod necesar,
să mai existe. Nenumăratele sale activităţi invadatoare şi agresive, vastele
sale deposedări de drepturi ale persoanei şi ale proprietăţii ar dispărea.
Totodată, acele servicii autentice pe care reuşeşte să le furnizeze în mod
necorespunzător ar fi oferite spre prestare liberei competiţii şi modalităţilor
de finanţare voluntar alese de către consumatorii individuali…
(Un zgomot puternic
incepe sa se auda din ce in ce mai tare, ca si cand o intreaga armata ar urca
sau ar coborî scara unui bloc. Atentia personajelor se mută spre ușă. Brusc ușa
este spartă și în scenă pătrund polițiști cu cagule înarmați cu mitraliere.
Aceștia deschid focul și omoară copiii și profesorul urland cu satisfacție.
Profesorul si copiii cad la pământ. Sunt împușcați până când nu mai mișcă apoi
focul este oprit. Liniște)
Polițist 1: (către
Polițist2): Ia vezi și-acolo, stimate, (semn spre public), nu mai e anarhiști?
(Polițist 2 pașește
spre public, se uită curios și deschide focul. În același moment se sting
luminile-n sală. Focurile de arma continuă să răsune un timp după care
încetează. Liniște. Apoi se aprind luminile
SFÂRȘIT
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu