joi, 24 septembrie 2009

Doua cronici in Observatorul Cultural

Viaţa ca-n Chipurile, de Paul Cernat



La ultima ediţie a Tîrgului Bookfest, un public tînăr numeros asista, bulucit, la (scuzaţi cacofonia) lansarea volumului de debut al lui Stoian G. Bogdan. Un asemenea succes la un poet debutant în vremuri de criză a poeziei, şi nu numai, nu e, să recunoaştem, de ici de colo, oricît de mare ar fi capacitatea autorului de a socializa „în reţea“. Fost redactor la revista douămiistă Pana mea, Stoian G. Bogdan (n. 1983) şi-a creat, ce-i drept, o mică mitologie underground, sub acronimul „SGB“ (pe model MRP, DRP, MHS sau DCM). Originar din Comăneşti – orăşel moldovean „nemurit“ poetic în această monografie a groazei – omul e de profesie avocat, chiar dacă, judecînd după depoziţiile sale, i-ar fi stat mai bine în boxa acuzaţilor... Glumesc, desigur, dar prietenii ştiu de ce: pe coperta a patra, şi Radu Andriescu, şi Claudiu Komartin, şi Radu Vancu îl descriu la unison ca pe un „derbedeu“, „hai-mana de provincie“, „dat în paşte“ şi poet cu care „nu-i cu nici un chip de glumă“. Ba Andriescu dă în scris că: „dacă ai pe cine să întrebi, mai mult de jumătate din Chipurile e biografism“! Lasă că nici poetul comăneştean – adică eul său liric! – nu se sfieşte să răstoarne raportul dintre text şi referent, mitologizîndu-şi volumul prin reflecţii de genul: „ea e un fel de femeie pe care-am recunoscut-o în boxa acuzaţilor, o femeie din care sărăcia şi alcoolul au făcut un personaj de Chipurile“ (Chip chirip).

Altundeva, poetul-narator şi personaj îşi dramatizează ambiguu o întîlnire la metrou cu... Constanţa Buzea, cea care îi comentase cîndva primele poeme la „Poşta redacţiei“ de la România literară. Iată însă „despre ce e vorba în această poezie“: în timp ce citea „ofticat“ România literară după apariţia grupajului cu pricina, o frînă a metroului îl face să lovească (involuntar) sub centură un „ditamaiomul“ care nu-i acceptă scuzele şi-l pocneşte. Neputînd rămîne dator, proaspătul poet îi răspunde la modul „acţionist“, plesnindu-l „cu R.l-ul/în ochiul dinspre staţia Unirii“ şi constată că „la cum s-a chircit cred că poemele mele atîrnau greu./M-a buşit şi rîsul, în timp ce îmi făceam loc prin mulţime...“. Iată şi finalul cu schepsis: „Am ieşit smotocit ca o jucărie de cîine./ Pe peron am observat o doamnă de vîrsta a treia/ simplă dar elegantă care mă privea sever/ ca pe un golan oarecare“ (Poemele din România literară). Dar acesta e un exemplu din seria textelor care-l pun în scenă pe SGB şi ca „poet“, nu doar ca „golan“.

Altfel, la o rapidă răsfoire a cărţii, cititorul sastisit de bălării new generation poate fi lesne tentat să azvîrle scîrbit cartea, derutat de incipit-uri precum „Familia pulii“, „zi de tot căcatu“, „Mînca-i-aş pizda ei“, „Am de la strămoşii mei turci abilitatea/de a prinde şansa de coaie“, „eram cu tata, victimă a datoriei părinteşti/de a fi dus la curve de timpuriu“ etc. Iar convivialităţile generaţioniste din specia dedicaţiilor către prieteni (Cap de broască, Ciotlosharada) sau relatările dezabuzate despre vechi beţii eroice în grup (La crîşma din Rosetti, Vînd BMW 318) par a avea un aer déja lu: iarăşi poeme despre gaşcă şi beţii?! A se slăbi...

Citită însă fără idei preconcepute, cartea – bulversantă – dezvăluie un poet capabil să surprindă, ca-ntr-un album hiperrealist, episoade nebuneşti şi „chipuri“ greu de uitat ale declasaţilor care i-au marcat existenţa, victime deloc inocente într-o lume ieşită din ţîţîni. O lume pe lîngă care poemele negre ale lui Ioan Es. Pop din Ieudul... sau Pantelimon... par abstracte şi ceremonioase, livreşti şi estetizante. De altfel, în comparaţie cu „personajul“ SGB, alde Ianuş, Sociu sau Khasis apar ca nişte „personaje“ lirice plăpînde (nu în ordinea valorii, fireşte, ci în aceea a fizionomiei). O comparaţie cu filmele lui Oliver Stone sau, de ce nu?, cu Marfa şi banii ar fi, cred, avenită în context: una dintre principalele calităţi ale poemelor lui SGB este caracterul cinematografic, de film verité. Zona „monografiată“ în Chipurile (Comăneştiul postdecembrist, un fel de Spoon în variantă extrem-abrutizantă, „fără ieşire“) este una prin excelenţă nelegiuită, producătoare în serie de monştri (auto)distructivi şi de victime. Aici, bărbaţii îşi încep de regulă viaţa ca nişte interlopi puşi pe fapte mari, pentru a şi-o încheia în alcool, mizerie, nebunie sau sînge, iar femeile pendulează între prostituţie, cerşetorie şi ospiciu.

Naratorul acestor life stories pare decis să privească răul în faţă pînă dincolo de insuportabil, refuzînd, cu o grimasă cinică, orice sentimentalism. Nu şi orice sentiment, căci afectivitatea ţinută în frîu pulsează intens. Grozăvia experienţelor familiale relatate (tatăl ajuns în închisoare, bunicul ucis, mama eşuată în sanatoriul de bolnavi mintal) se asociază cu o galerie de „personaje“ lovite de toţi pereţii vieţii: o tîrfă drogată, fostă studentă la Drept, la FF, ajunsă peste ani în boxa acuzaţilor, o alta sfîrşind în cea mai jalnică mizerie după momentele de „glorie“ carnală, beţivi omorîţi cu sînge rece, rataţi patetici căzuţi, socialmente, de sus, criminali psihopaţi, puşcăriaşi, bărbaţi şi femei cu biografii gorkiene (între aceştia – o bătrînă basarabeancă, Frăsina Lefter, personaj dintr-un poem narativ tulburător), grobieni gregari care înnebunesc în urma unor farse ale destinului de tip Două loturi... „Obiectivismul“ evocărilor crude se împleteşte cu o serie mai lirică – bluesuri direct confesive, subiective – despre iubiri şi prietenii pierdute sau despre situaţii existenţiale-limită, cu mici comentarii din off la cartea care tocmai se alcătuieşte („m-apropii de finalul chipurilor/ îmi creşte tot mai multă vată în nări“ – Între patru paranteze). „Chipurile“ evocate sînt, de fapt, pure imagini mentale, posesorii lor fiind deja „în altă parte“. Cronică neagră a unei provincii abandonate şi retrospectivă existenţială pe muchie de cuţit, ele alcătuiesc un ansamblu apăsător şi oferă o imagine horror a „României profunde“ din ultimul deceniu.

SGB nu e un poet naiv sau rudimentar. Dicţiunea robustă, frazarea mobilă, cu ruperi de ritm şi talent improvizatoric, dozajul adecvat de înscenare argotică hard şi de lirism reţinut, de agresivitate impenitentă şi de ricanare amară sînt bine controlate într-un discurs tăios, unde (aproape) totul e la locul lui. Vechile trucuri îi sînt familiare (ca şi lui Sociu sau Ianuş, care îşi intertextuează discret biografismul), dar nu trimiterile livreşti sînt semnificative, ci faptul că poemele sînt matriţate eficient pe calapodul unui real înregistrat pe toate frecvenţele sale distorsionate. Sigur, cutare text parodiază, în cheie personală, pe Mircea Dinescu sau Geo Dumitrescu, un altul (Liviu Naţia) pastişează un poem de Cărtărescu (Corina, recent măritată Achimescu): „Cine cară pe umeri povara unui cap/ în care gîndurile au încremenit ca fotografiate/ şi toacă strada cu mersu-i de armăsar beat/ de răsună pînă-n versurile mele?// E Naţia cu beţigaşu’!“... Nu asemenea şotii constituie însă punctul forte al autorului, căruia, dacă îi stă bine să afirme „eu nu sînt un poet, eu sînt un poem“, nu-i stă deloc bine să metatextueze emfatic „îmi sorb cocktailul şi totul devine limpede// aici în poem“.

SGB reuşeşte cu deosebire în narativizarea alertă, sincopată a decupajelor fruste de real, virate dinspre mizerabilismul grotesc spre demenţa pură, cu „explozii“ psihedelice („atingi zăpada şi fiecare fulg devine cenuşă/ spargi visul şi-mi muşti bucăţi din creier...“). Problema e că maniera sa de insolitare, în raport cu congenerii, nu ţine atît de „poeticitatea“ discursului, cît de valenţele portretistice şi narative ale acestuia, de observaţia caracterologică acută şi de scenarizările abile. Autorul Chipurilor este, virtualmente, un prozator, iar volumul său se citeşte ca un roman neobeat. Avem de-a face, în fond, cu o radicalizare, pornind de la experienţe hardcore, a unui tipar deja brevetat, împins pînă la ultimele consecinţe. Tradiţia sa internă vine dinspre arghezienele Flori de mucigai, trece prin Poemul invectivă al lui Bogza şi ajunge... cine ştie unde. Comentatorii de pe coperta a patra aduc tot felul de referinţe, de la Villon la Vian, de la Thoreau la Edgar Lee Masters, de la D. Stelaru la Mircea Dinescu şi de la Genet la... Fanfan, „rechinul puşcăriilor“ – de ce nu şi la Tom Waits? Ar fi, oricum, o eroare să ne oprim la nivelul „lumpen“ al textelor.

În plus, „golanul“ SGB nu e un poet exhibiţionist sau isteric, nu şarjează băşcălios, nu dă drumul lesne lamentourilor, nici nu se lasă pradă nevrozelor sau depresiilor bacoviene. E un „dur cu suflet bun“, care a învăţat să strîngă din dinţi şi să meargă înainte chiar atunci cînd existenţa îl izbeşte din toate părţile. Un supravieţuitor şi un martor, dacă nu un „avocat“ din oficiu al lumii din care vine. Mişcarea favorită a poemelor sale deziluzionate, brutale, pe alocuri argotice şi, vorba tînărului Bogza, „penetrantiste“, în care agresivitatea nu pare decît o banală reacţie de apărare, este înaintarea spre punctul terminus al suportabilităţii, avînd drept corolar luarea realului în plin şi trecerea dincolo: „breack on trough to the other side“. Iar ultimul poem dă, alături de întunecatele Sanatoriu şi Halucinaţie în drum spre oraşul natal (o „imposibilă întoarcere acasă“, ca la Ioan Es. Pop, dar fără voaluri simbolizante), întreaga măsură a calităţilor sale. În asemenea piese, butonul intensităţii interioare e dat la maximum, lăsînd să se audă scîncetul inocenţei copilăreşti pierdute, călcate în picioare de mizeria maturizării precoce: „înaintez pe culoare/ întunecoase şi reci. cît un copil lepădat/ mi s-a făcut inima. aici între ziduri/ ca-ntr-o bulă de linişte/ zac cei care-au trecut prin zidurile realităţii/ psihopaţii/ paranoicii/ oligofrenii/ mama// aici totul e verde/ zidurile uşile aerul nebunia/ înaintez pe culoare“ (Sanatoriu); „Prima privire îţi conturează calea ferată acoperită de/ rugină/ a doua ţi-o arată cum se sfîrşeşte brusc/ în cîmp/ de parcă cineva ar fi bătut în cuie/ «De-aici nimeni nu pleacă!»/ păşeşti înainte prin ceaţa cu gust de cenuşă/ inspiri expiri pînă ce vezi oraşul/ cu ziduri gri aer stătut şi oameni gri/ ca şi cum l-ai fi dezgropat cu suflarea din praf/ .../ aici prietene ar fi fost mai bine să nu intri/ ăsta-i oraşul comăneşti. Aici m-am născut eu/ aici te aşteaptă disperarea în rochie de mireasă/ şi moartea dacă ai noroc“ (Halucinaţie în drum spre oraşul natal).

Iată şi culminaţia imposibilei întoarceri într-un „acasă“ postapocaliptic, locuit de o singurătate soră cu moartea: „cobori din maşină pe ţărîna pe care ţi-ai terfelit copilăria/ acum eşti om în toată firea, nu ca atunci cînd ai plecat/ jumate tu jumate hainele lu’ tac-tu/ trînteşti portiera în urmă tragi din ţigară fum după fum/ îţi faci curaj deşi-năuntru nu te mai aşteaptă nimeni/ o gaşcă de ani ţi-a pîngărit casa/ dar carul mare e tot între nici limpede/ nu e monica să ţi se gudure la picioare/ nici Riki să-ţi sară în braţe/ păşeşti pe potecă şi îţi lipsesc din mîini găleţile cu apă/ însă mamaia s-a retras de mult dintre oale/ te cheamă scîndurile din ferestre/ auzi printre zăbrele cuvintele alor tăi/ acul de patefon sorbindu-le din riduri muzica/ susurul vinului curgînd în pahare/ deschizi pumnii şi mîngîi cu vîrfurile degetelor zidurile/ aici dădeai cu capul cînd te simţeai/ prost prost/ aici a buşit traian pisica ta hoaţă/ aici era uşa/ intri/ aici te-ai blocat/ şi parcă simţi leşinul apropiindu-se din camerele goale/ cu poze arse cu păienjenişuri şi mii de şobolani/ te ghemuieşti într-un colţ al salonului/ şi-ai vrea să plîngi dar parcă fuţi finalul“ (Acasă). De n-ar fi decît acest text, şi tot am putea vedea, liniştiţi, în SGB, un poet adevărat. Dar Chipurile este în ansamblu un volum notabil al noii generaţii, cu o identitate retenibilă. Un volum care, totuşi, lasă impresia că-şi epuizează materia. Cel puţin pe terenul poeziei.

..........................................................................................................................................................................


Să nu-ţi faci chip cioplit, de Oana Catalina Ninu


Multe dintre textele ce alcătuiesc Chipurile îmi erau bine cunoscute de ceva vreme. Chipurile, aveam anumite opinii, anumite expectative, anumite convingeri. Şi, ca mai mereu, acestea au fost dejucate la lectura integrală şi lineară (în sensul de pagină cu pagină) a unui volum pe care îl văzusem pînă atunci fragmentat şi oarecum tabular. Trebuie să recunosc că în cazul Chipurilor, volumul de debut al lui Stoian G. Bogdan, distins cu Premiul pentru Poezie la Concursul de manuscrise pentru tinerii sub 35 de ani organizat de Uniunea Scriitorilor din România, construcţia cărţii este aproape impecabilă. Fiecare text introduce un nou chip, un nou „personaj”, chiar dacă acesta este însuşi eul auctorial care îşi însuşeşte o altă mască. Pentru oricine deschide volumul lui S.G.B. – cum i se spune, pe scurt, în spaţiul literar virtual – un lucru este cert: există o serie de personaje, iar acestea atrag după sine, implicit, poveştile. Substanţa este, aşadar, epică, iar lirismul nu face decît să „cosmetizeze” un fir declarat narativ. Însă de la poveste la poezie este o distanţă considerabilă, iar S.G.B. reuşeşte, cel mai adesea, să o facă să se volatilizeze.

Dacă poveştile în sine ar putea fi, foarte uşor, subiecte ale ştirilor de la ora 5, ceea ce le transformă în literatură este mai puţin stilul şi mai curînd atitudinea. S.G.B. scrie o poezie cu atitudine, o poezie conştientă de propriile valenţe, care nu îşi pune întrebări asupra valorii estetice, ci poate doar asupra valorilor existenţiale, şi aceasta fără a se transforma în poezie moralizatoare. Iar această atitudine, deşi de cele mai multe ori implicită, subsidiară, ne este indusă de focalizare, de perspectiva celui care priveşte sau care ia parte fără să acţioneze propriu-zis. Pentru că ochiul prin care avem acces la acest univers este unul static, imobil, captiv sieşi. Şi este şi un ochi care captează chipurile, fără a înceta să aparţină, la rîndul lui, unui alt chip. Mai departe, la un al treilea nivel, nu mai există decît chipul cititorului care se confundă, la limită, cu toate celelalte chipuri. Un joc al convenţiilor, al ficţiunii care se suprapune într-un mod imperfect dar constant realităţii, substituindu-i-se şi fiind înlocuită la nesfîrşit. Am putea spune că Stoian G. Bogdan se joacă de-a şi cu literatura.

O dată intrat în acest spaţiu, chipurile se individualizează şi ţi se lipesc de retină. Totul este vizual şi palpabil, greu de crezut şi în acelaşi timp tangibil, iar textul curge în ritmul poveştilor înşirate precum mărgelele pe aţă, în afara artificiilor stilistice. S-ar părea că S.G.B. nu mizează pe un limbaj violent şi nici pe tropi, dar cele mai reuşite poeme sînt tocmai acelea în care cuvintele sînt slobode sau în care „metafora” ţîşneşte în urma unor coliziuni neaşteptate: „Nătărău’ Gimi/ păcăliciul oraşului/ i-a convins pe ai lui că a cîştigat nouăşnouă de milioane/ (bani grei)/ la un loz răzuit în trei culori// trei zile şi trei nopţi au băut ca porcii cu scroafele de gît/ tac’su cînd îl bătea cînd îl căra în cîrcă cînd îl pupa/ cînd îl înjura de toţi morţii/ au sosit rudele de la Buhuşi cu căţel cu purcel/ chiuiau ca la nuntă beţi ţepeni/ i-a felicitat şi dom’ primar/ ba chiar l-a propus pe Gimi cetăţean de onoare/ beau pe stradă şi dădeau cu pietre-n geamuri/ Vecine pe toţi o să vă scot din căcat/ Să moară mama dacă n-o să vă iau apartament la Bucale/ [...] şi-au cheltuit oamenii lefurile s-au împrumutat/ şi-au vîndut ca apucaţii electrocasnicele şi mobilele din sufragerie/ să se mute la Bucureşti să vadă minunea/ numa-numa s-audă oraşu’ că s-au scos din foame” (S-a luat lumina).

Cum spuneam, atitudinea ca invariabilă a poeziei lui Stoian G. Bogdan se poate observa şi în schimbările periodice de ton – o întreagă paletă – de la tonul tragico-patetic la cel persiflant, de la tonul sentimental la cel vag indiferent, de la tonul ridicol-comic la tonul de şmecher sau de dezabuzat. În acest context, totul ţine de masca (sau chipul) pe care alegi să îl porţi: tatăl puşcăriaş, una dintre femeile uşoare care au sfîrşit rău, Frăsina Lefter – menajera de lux –, Oliviu – colegul de clasă care a aruncat o piatră pe geam şi a omorît o fată pentru că unul dintre cioburi i s-a înfipt în vena jugulară etc. Ca şi în cazul unui roman, mizînd pe aceeaşi logică, pe acelaşi tip de impact, volumul de debut al lui S.G.B. are pretenţia să te bîntuie şi după ce ai parcurs ultima pagină. Pe de o parte îţi transmite o serie de microistorii şi de poveşti concentrate, iar pe de altă parte îţi induce o stare, lucru care se apropie mai mult de imperativele poeziei. Avem de-a face, în ultimă instanţă, cu un bizar mixaj de poezie şi de naraţiune, însă într-un dozaj destul de diferit faţă de conceptele mai vechi de poem în proză sau de proză poetică. Un scurt exemplu: „greu suportam/ durerea şi huruitul/ frezei care-mi săpa prin măsele/ şi tata ştia/ îmi spunea imaginează-ţi că în momentele alea/ auzi un motor afară/ făceam asta/ şi funcţiona// la fel îmi imaginam/ şi cînd aspiratorul obstetric/ trăgea din pîntecul Celiei/ fetusul ciopîrţit de chiuretă/ care ar fi ajuns cîndva să-mi fie fiu sau fiică/ şi nu mai mergea” (Ion sau Ioana).

Bineînţeles, există în Chipurile şi cîteva texte mai puţin reuşite sau, în orice caz, nu atît de puternice şi de vizuale ca altele. Este vorba de un fel de texte de „legătură” între piesele de rezistenţă, este vorba de nişte texte care în mod vizibil nu aparţin „chipurilor”, dar au fost introduse pentru a-ţi putea odihni privirea. Nu cred că era necesar.

Bineînţeles, vocaţia lui Stoian G. Bogdan este proza, pentru că în cazul Chipurilor forţa volumului este cuantificabilă în miligrame de naraţiune. Bineînţeles, toate acestea nu opresc Chipurile să fie, probabil, cel mai bun debut în poezie al acestui an.




..........................................................................................................................................................................


Revista Observatorul Cultural, nr. 493, septambrie 2009


luni, 21 septembrie 2009

Tărâmul pustiirii, 1922 de T.S. Eliot

I. Îngroparea morţilor
April e cea mai crudă lună, prăsind
Liliac din ţărâna moartă, amestecând
Dorinţă ş-amintire, stârnind
Rădăcini amorţite cu ploi de primăvară.
Iarna ne-a ţinut de cald, acoperind
Pământul în uituc omăt, hrănind
O mică viaţă cu tuberculi uscaţi.
Vara ne-a surprins, venind peste Starnbergersee
C-un răpăit de ploaie; ne-am oprit în colonadă.

Şi-am continuat în soare-nspre Hofgarten,
Şi am băut cafea, si am pălăvrăgit o oră.
Bin gar keine Russin, stamm'aus Litauen, echt deutsch.
Şi când eram copii, şi locuiam la arhiduce,

Vărul meu, m-a luat cu sania,
Şi m-am speriat. A spus, Marie,
Marie, ţine-te bine. Şi ne-am dus.
În munţi, acolo te simţi liber.
Citesc, mare parte din noapte, şi plec în sud iarna

Ce-s rădăcinile ce-apucă, ce ramuri cresc

Din acest pietros gunoi? Fiu al omului,
Nu poti şti, sau ghici, căci tu ai doar
Un vraf de rupte-imagini, uitate în bătaia soarelui,
Ş-unde copacul mort n-oferă adăpost, greierele nicio
alinare,

Şi piatra seacă nici un zvon de apă. Doar
E-o umbră sub această roşie piatră,
(vino sub umbra acestei roşii pietre),
Şi-ţi arăta-voi altceva decât

Umbra ta-n zori păşind vioi în urma-ţi
Sau umbra ta-n amurg venindu-ţi în întâmpinare
Îţi arăta-voi frica într-un pumn de praf.

Frisch weht der Wind
Der Heimat zu
Mein Irisch Kind,
Wo weilest du?

Mi-ai dat zambile întâia dat-acum un an
Aşa-mi ziceau: fata cu zambile
- Totuşi, când ne-am întors târziu de la grădina zambilelor,
Tu cu braţele pline şi cu părul ud, nu am putut
Vorbi, şi ochii mi-au dat greş, nu eram nici
Viu, nici mort, şi nu ştiam nimic,
Privind în inima luminii, tăcerea.
Od' und leer das Meer.
Madam Sosostris, vestita clarvăzătoare
Era răcită cobză, dar
I s-a dus vestea că-i cea mai înţeleaptă femeie din Europa
Cu un pachet îndrăcit de cărţi. Aceasta, zise ea
E cartea ta, Matrozul fenician înecat,
(Acelea's perlele ce i-au fost ochi. Priveşte!)
Aceasta-i Belladonna, Stăpâna Stâncilor
Stăpâna împrejurărilor.
Acesta e omul cu trei toiege, şi-asta-i Roata,
Şi-aici e negustorul chior, şi-această carte,
Care e goală, e ceva ce cară uneori în spate,
Şi mi-e oprit să văd. Nu găsesc
Omul Spânzurat. Fereşte-te de moarte-n apă.
Văd mulţimi de oameni, mergând în cerc.
Mulţumesc, de-o vezi pe doamna Equitone, draga de ea,
Să-i spui că îi aduc eu însămi horoscopul
Trebuie să fii cu băgare de seamă-n vremile-astea.

Ireal City,
Sub bruna ceaţ-a zorilor de iarnă,
O gloată curgea pe Podul Londrei. Atâţia,
Că n-aş fi crezut că moartea secerase-atâţia
Suspine, scurte şi rare, erau scoase,
Şi fiece om îşi fixa privirea-n faţa tălpilor.
Curgeau în sus la deal şi-n jos pe King William Street,
Spre locul unde Sf. Mary Woolnoth măsura ceasurile,
Cu-n dangăt mort la ultima bătai-a orei nouă.
Acolo am văzut o veche cunoştinţă, şi l-am oprit,
strigându-i "Stetson!"
Tu care ai fost cu mine pe nave la Mylae'
Leşul acela ce l-ai plantat în grădină acum un an'
A-nceput să scoată lăstari? Va înflori ăst an?'

Sau tulburatu-i-a somnul gerul neaşteptat?'
O, deoparte ţine Câinele, ce-i prieten omului,'
Sau cu-ale sale gheare, l-o dezgropa din nou'
Tu! hypocrite lecteur! - mon semblable, - mon frere!

II. O partidă de şah
Jilţu-n care şedea, ca un tron scăpărând,
Lucea pe marmură, unde sticla
Ţinută sus de stindarde cu viţe-n pârg brodate

Din care-un cupid auriu trăgea cu ochiul
(altul îşi ascundea privirea sub aripă)
Dubla flăcările candelabrelor cu şapte braţe

Răsfrângând lumina pe masă-n timp ce
Lucirea podoabelor ei se-nălţa s-o întâlnească,
Din casete satinate în belşug vărsate
În fiole de fildeş şi sticlă colorată
Destupate, pândeau parfumurile ei stranii, sintetice,
Sub formă de-unguent, pudr'au lichid, tulburau, ameţeau
Şi înecau simţu-n miresme, stârnite de aerul

Ce le împrospăta de la fereastră, urcau
Îngrăşând prelungile flame-ale lumânărilor
Şi-aruncau fumu-n laquearia
Dând viaţă modelului de pe tavanul lambrisat.
Ardea verde şi-oranj, flancat de piatra colorată

N a cărei tristă lumină un delfin sculptat înota
Deasupra căminului antic se-nfăţişa
De parcă o fereastră dădea-n scena silvană,

A preschimbării Filomelei, de regele barbar
Atât de aspru siluită; şi totuşi, privighetoarea
Umplea deşertul cu vocea-i neîntinată
Şi tot ţipa, şi lumea încă-i pe urmele-i

uguit' în urechi scârnave.
Şi alte-ofilite frânturi de timp
Erau descrise pe pereţi; figuri holbate
Se-ntindeau, aplecându-se, făcând camera închisă
s-amuţească.
Paşi se târşeau pe scară.
Sub lumina focului, sub perie, păru-i
Răsfirat în vârfuri-nflăcărate
Lucea-n cuvinte, apoi tăcea sălbatic.

Mi-s nervii la pământ în seara asta. Da, la pământ. Rămâi cu mine
Vorbeşte-mi. De ce nu vorbeşti niciodată. Vorbeşte.
La ce te gândeşti? Ce gânduri? Ce?

Nu ştiu nicicând la ce gândeşti. Gândeşte.'
Mă gândesc, că suntem în aleea şobolanilor
Acolo unde morţii şi-au lăsat oasele.
Ce-i zgomotul acela?
Vântul sub uşă.
Ce-i zgomotul acel de-acum? Ce face vântul?'

Nimic, din nou, nimic
Nu
Ştii nimic? Nu vezi nimic? Nu-ţi aminteşti

Nimic?
Ba mi-amintesc
Acelea-s perlele ce i-au fost ochi
Eşti viu sau nu? Nu ai nimic în cap?'

Dar
OOOO refrenul ăla shakespe-erian
E-aşa de elegant
Aşa inteligent
Ce să fac acum? Ce să fac?
O să ies aşa cum sunt şi-o să merg pe stradă
Cu părul despletit, aşa. Ce o să facem mâine?
Ce o să facem pân' la urmă?'
Apa caldă la zece.
Şi dacă plouă, o maşină-nchisă la patru
Şi vom juca o partida de şah
Frecând ochi făr' de pleoape şi-aşteptând o bătaie în uşă.

Când soţul lui Lil s-a liberat, i-am zis -
Nu m-am sfiit, i-am zis eu însămi, verde-n faţă,
VĂ ROG GRĂBIŢI-VĂ, E TIMPUL
Acum că Albert se întoarce, mai aranjează-te niţel
O să vrea s-afle ce-ai făcut cu banii de ţi i-a dat
Să-ţi faci dantura. Ţi i-a dat, eram acolo.
Eşti ştirbă de tot, Lil, să-ţi pui unii frumoşi,
Aşa a zis, ţi-o jur, Nu pot să mă mai uit la tine
Şi nici eu nu mai pot, i-am zis, şi gândeşte-te şi la bietul Albert,
După patru ani în armată, vrea şi el să se simtă bine,
Şi daca tu nu-i poţi da asta, sunt altele care-o s-o facă, i-am zis.
Ai, zău, mi-a zis. Cam aşa, i-am zis
Atunci, o să ştiu cui să-i mulţumesc, mi-a zis, şi m-a privit drept.
VĂ ROG GRĂBIŢI-VĂ, E TIMPUL
Dacă nu-ţi place, treaba ta, i-am zis.
Altele îşi permit s-aleagă, de tu nu.
Da' dacă Albert o să te lase să nu zici că nu ţi-am zis
Ar trebui să-ţi fie rusine, i-am zis, s-arăţi aşa bătrână
(şi ea abia de tre'eş'unu de ani)
N-am ce-i face, zise, făcând o faţă chinuită
E de la pilulele pe car' le-am luat să scap de el, zise
(a avut deja cinci, şi micul George-aproape a omorât-o)
Spiţerul mi-a zis c-o să fie bine, dar n-am mai fost la fel.
Tu eşti nebună de legat, i-am zis
Păi, dacă Albert nu îţi dă pace, asta e, am zis
De ce te mai măriţi dacă nu vrei copii?
VĂ ROG GRĂBIŢI-VĂ, E TIMPUL
Ei bine, duminică Albert s-a-ntors şi s-au certat la cină
Şi m-au chemat şi pe mine, să prind totul la cald, şi sfadă şi mâncare -
VĂ ROG GRĂBIŢI-VĂ, E TIMPUL
VĂ ROG GRĂBIŢI-VĂ, E TIMPUL
B'nă seara, Bill. 'nă seara, Lou. 'Seara, May.
'nă seara.
Pa pa. 'nă seara. B'nă seara.
Bună seara doamnelor, bună seara dragele mele doamne,
bună seara, bună seara.

III. Predica focului
Umbrarul râului s-a destrămat: ultimele degete de frunziş
Apucă şi se-afundă-n malul ud. Vântul
Cutreieră ţinutul brun, neauzit. Nimfele sunt plecate.
Dulce Tamisă, curgi lin, până ce-mi termin cântul.
În râu nu sunt nici sticle goale, nici ambalaje,
Batiste de mătase, cutii de carton, nici chiştoace
Sau alte urme-ale nopţilor de vară. Nimfele sunt plecate.
Şi-ai lor prieteni, pribegii moştenitori ai directorilor din City;
Plecaţi, nu au lăsat nicio-adresă

Lângă apele Lemanului am şezut şi-am plâns...
Dulce Tamisă, curgi lin, până ce-mi termin cântul.
Dulce Tamisă, curgi lin, căci nu vorbesc nici tare şi nici mult
Dar în spatele-mi într-o pală rece-aud
Sunetul oaselor si rânjetul de hârcă.

Un şobolan se furişa încet prin vegetaţie
Târându-şi burta slinoasă pe mal
În timp ce pescuiam în canalul plictisit
Într-o seară de iarnă în spatele fabricii de gaz
Gândind la a regelui, fratelui meu, epavă
Şi-a regelui, tatălui meu moarte înaintea-i.
Trupuri albe dezbrăcate pe pământul jos şi umed
Şi oase-aruncate într-o cămară mică, joasă şi uscată
Stârnite doar de piciorul şobolanului, din an în an.
Dar în spatele-mi din vreme-n vreme aud
Sunetul de claxoane şi motoare, ce-l vor aduce
Pe Sweeney la d-na Porter primăvara
O, luna aşa frumos lucea
Peste d-na Porter şi peste fiica sa
Ele îşi spală tălpile în sifon
Et O ces voix d'enfants, chantant dans la coupole!

cip cip cip
giug giug giug giug giug giug
Atât de aspru siluită.
Tereu.

Ireal City
Sub bruna ceaţ-a unei amiezi de iarnă
Dl. Eugenide, neguţător din Smyrna
Neras, cu-n buzunar plin de stafide
C.i.f. Londra: documente la vedere,
M-a invitat, în franceză demotică
La un prânz la Cannon Street Hotel
Urmat de un sfârşit de săptămână la Metropole

La ceasul violet, când ochii şi spatele
Se ridică de la birou, când motorul uman adastă
Ca un taxi, pulsând în aşteptare,
Eu, Tiresias, deşi orb, pulsând între două vieţi,
Bătrân cu sâni zbârciţi de femeie, pot vedea
La ceasul violet, ceasul de seară ce mână
Spre casă, şi-aduce marinarul acasă de pe mare,
Dactilografa, acasă la ora ceaiului, îşi strânge dejunul, aprinde
Aragazul, şi pune mâncare-n oale.
Pe geam afar' precar atârnă
La uscat, combinezoanele-i atinse de ale soarelui ultime raze
Şi pe divanu-i (ce noaptea îi e pat) de-a valma-s aruncate
Ciorapi, papuci, maieuri şi corsete.
Eu, Tiresias, batran cu sâni ridaţi
Văzut-am scena, şi proroocit-am restul -
Şi eu îl pândeam pe oaspele aşteptat
El, tânărul bubos, soseşte
Conţopist la un mic agent imobiliar, cu o privire îndrăzneaţă
Unul din cei de jos, căruia siguranţa îi stă
Ca o pălărie de mătase unui milionar Bradford
Vremea-i propice, după cum ghiceşte,
Masa e gata, ea-i plictisită şi obosită,
Încercările de a o prinde-n mângâieri
Nu sunt respinse, chiar de-s nedorite
Îmbujorat, decis, de-odată dă asaltul
Mâinile-iscoditoare nu întâlnesc vreo apărare
Vanitatea lui nu cere vreun răspuns
Şi face din nepăsare-un "bun venit"
(Şi eu, Tiresias, am îndurat toate
Cele jucate-n acest divan sau pat;
Eu care-am stat sub zidul Tebei
Şi printre cei mai de jos dintre morti am păşit )
Lasă un ultim sărut, de stăpân dispreţuitor,
Şi bâjbâind, îşi află drumul, pe scara întunecată...

Ea se întoarce şi priveşte-o clipă în oglindă,
Abia conştientă de-a amantului plecare;
Creieru-i lasă unui gând ne-ntreg liberă cale.
"Ei bine, a trecut şi asta: şi mă bucur că e gata.
Când o femeie frumoasă calcă strâmb, şi
Din nou măsoară camera cu paşii-i
Îşi netezeşte părul cu mâna-automată
Şi pune-o placă la gramofon

Cântecul ăsta a trecut pe lângă mine, plutind pe ape'
Şi-n lungul Strand-ului, în sus pe Queen Victoria
Street
O, cetate, City, câteodat-aud
Pe lâng-o crâşmă-n Lower Thames Street
Vaiet plăcut de mandolină
Şi vuiet şi vorbă dinăuntru
Unde pescarii lenevesc la pranz: unde zidurile
De la Magnus Martyr păstrează
Splendori de nedescris în alb şi aur Ionic.

Râul asudă
Petrol şi smoală
Barjele-alunecă-n derivă
Cu fluxul în schimbare
Pânze roşii
Larg
Se leagănă în vânt pe verga grea
Barjele spală
Buşteni ce-alunecă-n derivă
În jos pe lângă Greenwich, ajung
Dincolo de Insula Câinilor

Weialala leia
Wallala leialala

Elisabeth şi Leicester
Vâsleau
Pupa avea formă
De coajă aurită


Roşie şi aurie
Unda stârnită
Atinse-ambele ţărmuri
Vântul sudvestic
Ducea în aval
Clinchetul clopotelor
Turnuri albe

Weialala leia
Wallala leialala

"Tramvaie şi-arbori plini de praf
Highbury m-a născut. Richmond si Kew
M-au pierdut. Lângă Richmond mi-am ridicat genunchii
Întinsă pe spate pe fundul unei canoe înguste"

"Picioarele-mi 's la Moorgate, şi inima-mi
E sub picioare. După împlinirea faptului
A plâns. A promis "un alt început"
N-am replicat. Pentru ce să port pică?'"

"Pe Nisipuri la Margate
Nu pot lega
Nimicul de nimic
Unghiile rupte ale mâinilor murdare
Oamenii mei oameni umili ce n-aşteaptă
Nimic"
la la

La Cartagina-am ajuns apoi

Arzând arzând arzând arzând
O Doamne Tu culege-mă
O Doamne Tu culege

Arzând

IV. Moarte în apă
Phlebas Fenicianul, de două săptămâni mort
Uită ţipătul pescăruşilor, şi vuietul mării în larg
Câştigul şi pierderea
Un curent submarin
Îi curăţă oasele-n şoapte. În timp ce se ridica şi cădea
Trecu etapele vârstei şi tinereţii lui
Intrând în vârtej.
Păgân sau evreu
O, tu ce stai la cârmă şi priveşti în vânt
Gândeşte-te la Phlebas, c-era odat' frumos şi-nalt ca tine

V. Vorbele tunetului
După lumina torţelor roşie pe feţe transpirate
După tăcerea rece din grădini
Dup-agonia din locuri stâncoase
Strigăte şi plânsete
Închisoare şi palat şi reverberaţie
De tunet de primăvară peste munţi depărtaţi
Cel ce trăia acum e mort
Noi, ce trăiam, acum murim
Cu puţină răbdare

Aici nu-i apă, numai stâncă
Stâncă şi nu apă şi drumul nisipiu
Drum şerpuind deasupra printre munţi
Care sunt munţi de stâncă făr' de apă
Dac-ar fi apă ar trebui să ne oprim şi să bem
Între stânci nu te poţi opri sau gândi
Sudoarea-i uscată şi tălpile-n nisip
Doar de-ar fi apă printre stânci
Gură moartă de munte cu dinţi cariaţi ce nu poate scuipa
Aici nici în picioare, nici jos nu se poate sta
Nu e nici măcar tăcere în munţi
Doar tunet uscat şi sterp, fără de ploaie
Nu e nici măcar singurătate în munţi
Ci feţe posomorâte, roşii, ce mârâie şi rânjesc
Din usi de case de chirpici crăpate.

De-ar fi apă
Şi nu stâncă
De-ar fi stâncă
Dar şi apă
Şi apă
Un izvor
Un ochi de apa între stânci
De-ar fi sunetul apei doar
Nu al greierului
Şi-al ierbii uscate cânt
Ci sunetul apei peste stânci
Unde-o pasăre cântă între brazi
Pic pleosc pic pleosc pic pleosc pic pleosc
Dar nu e apă.

Cine-i al treilea care-i mereu cu tine?
Când număr suntem doar tu şi cu mine
Dar când privesc înainte pe-albul drum
Mereu mai e-un al treilea mergând cu tine-n rând
Plutind, învăluit în brună mantie, faţa-i ascunsă
Nu ştiu bărbat de-i sau femeie
Dar cine-i cel de dincolo de tine?

Ce-i acel sunet ascuţit în aer
Murmur de maternă lamentaţie
Cine's acele hoarde-ntunecate, năpădind
Peste câmpii făr' de sfârşit, împiedicându-se-n crăpat
pământ
Mărginit de orizont plat numai
Care-i oraşul de dincolo de munţi
Fisuri şi reforme şi-explozii în aer violet
Turnuri ce cad
Ierusalim Atena Alexandria
Viena, Londra
Ireal

O femeie-şi întinse părul lung şi negru
Şi cântă muzică şoptită pe cele strune
Şi lilieci cu feţe de copii-n lumina violetă
Fluierară, şi dădură din aripi
Şi se târâră cu capu-n jos, pe un perete innegrit
Şi cu susu-n jos în aer erau turnuri
Bătând clopote măsurând ceasurile-n vagă amintire
Şi voci cântând din cisterne goale şi fântâni secate.

În gaur-asta putrezită dintre munţi
În palida lumin-a lunii, iarba cântă
Peste morminte răscolite, în jurul capelei,
E capela goală, casă vântului doar
N-are ferestre, şi-uşa se leagănă,
Oasele-uscate nu pot face rău nicicui.
Doar un cocoş cocoţat pe grindă
cucurigu, cucurigu
În lumina unui fulger. Apoi o pală umedă de vânt
Aducând ploaia

Gangele înecat în praf era şi frunzele vlăguite
Aşteptau ploaia, în timp ce norii negri
Se adunau în depărtare, peste Himavant.
Jungla se ghemui, încovoiată în tăcere,
Şi atunci vorbi tunetul:
DA
Datta: Ce am oferit?
Prietene, sângele-agitându-mi inima,
Teribila-ndrăzneală a unei clipe de capitulare
Ce un veac de prudenţă n-o poate retrage
Prin asta, şi numai asta existat-am
Ceea ce nu e de găsit în necrologuri
Sau în amintiri ţesute de păianjenul filantrop
Sau sub sigilii sparte de firavu-avocat
În camerele noastre goale
DA
Dayadhvam: Am auzit cheia
Cum se întorcea în uşă o dată, doar o dată
Ne gândim la cheie, fiecare-n a lui închisoare
Gândindu-ne la cheie, fiecare îşi confirmă o închisoare
Doar la lăsarea nopţii, zvonuri eterice
Învie pentr-o clipă un învins Coriolan
DA
Damyata: Barca răspunse
Vesel, mâinii experte cu pânza şi vâsla
Marea era calmă, inima ta ar fi răspuns
Vesel, la semn, bătând supusă
Mâinilor ce o cârmeau.

Şedeam pe ţărm
Pescuind, cu-arida câmpie în urmă
Să-mi orânduiesc pământurile măcar?
Podu' Londrei se dărâmă se dărâmă
se dărâmă
Poi s'ascose nel foco che gli affina
Quando fiam uti chelidon - O, rândunico, rândunico
Le Prince d'Aquitaine a la tour abolie
Ceste frînturi adăpostit-am între-ale mele ruine.
Atunci pe plac ţi-oi face. Hieronymo înnebunit-a iar
Datta. Dayadhvam. Damyata.
Shantih shantih shantih.

miercuri, 16 septembrie 2009

Cronica de Marieva Ionescu

chip chirip


Chipurile, volumul de debut a lui Stoian G. Bogdan – allias, mai scurt, SGB – are deopotrivă un titlu şi un conţinut „şmecher”. Pot doar să ghicesc în ce sens a folosit autorul acest cuvânt într-un interviu pentru a-şi caracteriza titlul (poate şi volumul), însă reţeta şmecheriei din Chipurile, cum o văd eu, ar fi următoarea: o idee simplă, dar eficientă pentru a lega între ele poemele, evitarea, în proporţie de 80%, a capcanelor poeziei debutante şi, nu în ultimul rând, atitudinea demnă de un jucător de poker care trişează cu mare artă, dar cu cea mai nevinovată... figură din lume.
Să explicăm, chipurile. Cartea pare un album în care sunt capsate, în mărime naturală, personaje alcătuind o galerie demnă de Florile de mucigai ale lui Arghezi, poate nu întâmplător pastişat în câteva versuri din poemul Vând BMW 318. Vocea din off sau mâna care întoarce filele acestui album este însă rudă bună cu „majestatea sa Gorică, Gorică Pirgu”; lui i se face de altfel încă din motto şi în... chip de utilă cheie de lectură, o „asimptotică reverenţă”. Nu lipsesc din galeria de chipuri marginali de toate felurile: prieteni ajunşi în puşcărie sau tineri de familie bună deveniţi cerşetori, „jigodii de rasă”, capete „în care gândurile au încremenit ca fotografiate”, „o curvă alcoolică studentă la drept” şi ajunsă apoi la tribunal în boxa acuzaţilor, „cea mai frumoasă femeie din lume”, care întrebată „Ce faci?”, răspunde „simplu, cu o voce de vată,/ depinde cat dai”; în plus, un tată vizitat la închisoare chiar în ajunul revelionului şi o mamă „strânsă-n cămasă de forţă” în sanatoriul unde „zac cei care-au trecut prin zidurile realităţii”; şi o mulţime de morţi: „ţin pe balcon un ghiveci cu pământ din şapte morminte/ în care-am sădit ură” (primele versuri din poemul de început). Formula de album foto, care dă coerenţă volumului, este, într-adevăr, abil aleasă, cum spuneam la început, însă reuşita ei este capacitatea poetului de a intra în pielea celor pe care îi zugrăveşte, de a-i lăsa pe unii dintre ei să vorbească şi să se prezinte singuri, ca într-un roman, asimilându-le chipurile cu tot atâtea măşti, unlele deloc uşor de purtat. Într-unul dintre poemele care mi-au plăcut cel mai mult, aşezat în centrul volumului, Costumul, toate măştile astea par a se aşeza, sub formă de petice, pe un unic costum, „pricopsit cu nuanţele pământului”, „atât de cârpit,/ că fiecare cusătură ascunde alta,/ că într-o lume de cîrpă ar trebui să poarte mască”.
Totuşi, amintirile şi chipurile sînt parcă uneori forţate să intre în poem, în vers, iar acestea, arătate cu degetul, sar în ochi puţin agresiv, ca un spot publicitar. Este o mare diferenţă între artificii originale de felul: „mi-am ars buricele degetelor cu ţigara/ fac flic-flacuri până-n vis/ şi-napoi, ca să te trag în poem/ aşa cum eşti” şi prea desela apariţii ale cuvintelor „poet”, „poem”, „amintire” sau comentarii ca: „ea e un fel de femeie pe care am recunoscut-o în boxa acuzaţilor, din care sărăcia şi alcoolul au făcut un personaj de Chipurile”, „chipul? chipul ei m-a lăsat fără versuri/ mă jur/ [...] iar sânii ei, ah, sânii ei/ i-aş putea acoperi cu acest poem numai pe jumătate”. Aceeaşi impresie, a unui fel de nerăbdare de a scrie şi de a încheia poemul o creează şi unele dintre finalurile sub formă de sentinţă: „restul e istorie literară”, „Soarta mai face mişto uneori”, „moartea lui îmi aminteşte de moartea mea/ şi moartea mea îmi aminteşte că/ eu scriu poeme când aş putea fi/ fericit”. Soluţii mai bune, în schimb, şi mai de efect sunt finalurile poantă, de un cinism în mare parte mimat: „Acum, pentru el nu-mi iau gâtul [pentru un şobolan îngrijit în celula de închisoare]/ fiindcă n-aş vrea să se bagabonţească prin subsolurile blocului/ şi să-i frângă inima vreo şoricioarcă mai fluşturatică”.
În sfârşit, poate ceea ce dă cel mai mult farmec acestui volum este atitudinea, poza pe care o ia cel care vorbeşte: el ţine, încă din scurta biografie întroductivă sub formă de poem, să ne facă să credem că nu e „un poet care-ar putea scrie cu sânge-/le lui”: „Sunt mai degrabă un poet care-a îmbătrânit prea devreme./ Nu mi-am propus niciodată să cobor arta în stradă,/ dar am pavat câteva străzi cu poemele mele./ Nu sunt sărac; am avut şi perioade când n-aveam/ ce mânca şi uneori încă mai am zile cu buzunarele goale,/ însă atunci evit să scriu fiindcă nu-mi place s-o dau în suspine./ Aş fi în mod sigur un om cu credinţă, smerit, dacă n-aş şti/ că dumnezeu e un produs al gândirii./ Am absolvit toate şcolile elemantare. Sunt un om care se simte/ bine în pielea lui, chiar şi-atunci când pielea lui are plăgi”. Personajul (nu poetul) SGB, cel care se amestecă printre personajele pe care le aduce în scenă, este, într-adevăr o ciudat-frumoasă combinaţie de, cum spuneam, cinism afişat şi delicateţe: de Oliviu, colegul lui de generală care a aruncat de la douăzeci de metri cu un ou în geamul liceului vecin, omorând o fată, îşi aminteşte, deşi aproape sub forma unui proces-verbal, „într-o superbă livadă de măslini” (vezi titlul); în poemul Jairica, despre o femeie care „o dată la cinşpe minute îşi pierde minţile”, afirmă: „Cât sunt eu de canibal/ era să-mi scape o lacrimă/ când am văzut-o izbindu-şi capul/ în geamurile unei şaormerii/ de parcă-n locul pieptului de pui/ s-ar fi perpelit un înger”; iar în ultimul poem, reîntors în satul de acasă, regăseşte ca în Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte, casa părintească aproape în ruină: „cobori din maşină pe ţărâna în care ţi s-a terfelit copilăria/ acum eşti om în toată firea nu ca atunci când ai plecat/ jumate tu jumate hainele lu’ tac-tu/ trânteşti portiera în urmă tragi din ţigară fum după fum/ îţi faci curaj deşi-năuntru nu te mai aşteaptă nimeni/ o gaşcă de ani ţi-a pângărit casa/ dar carul mare e tot între nuci limpede”.
SGB deţine o impresionantă siguranţă de sine, şi în felul cum scrie, şi în interiorul a ceea ce scrie: lasă de înţeles, mereu, mai mult decât spune, sau mai bine zis povesteşte tot felul de catastrofe mai mici sau mai mari, de care ghicim, fără să ne arate (sau arătându-ne doar când vrea el), că îi pasă. Joaca aceasta cu o limită extrem de fină este cea care face în primul rând din Chipurile un volum de debut reuşit.


revista noua literatură, nr. 27 august 2009

marți, 15 septembrie 2009

A aparut nr. de toamna al revistei Tiuk!

Un numar foarte interesant in care raspund si eu la un chestionar si am o cronica la carte. Accesati-l la adresa: www.tiuk.reea.net ca-i de citit

joi, 3 septembrie 2009

Cronica vorbita de Cosmin Ciotlos

Unul dintre debuturile cele mai solide ale acestei generaţii, şi-aşa impuse prin debuturi, e acela a lui Stoian G. Bogdan. El e primul beneficiar autentic al poeticii fixate de colegii săi mai mari sau, cel puţin, mai iuţi de mână. Ar fi aproape imposibil să ne imaginăm Chipurile înaintea Manifestului anarhist a lui Mariu Ianuş, a Borcanelor bine legate ale lui Dan Sociu, a Trenului de treiesunu februarie al lui Teodor Dună, sau, last but not the least, a Păpuşarului lui Claudiu Komartin. Dacă însă acestora SGB are de ce să le fie recunoscător, mai ales sub aspectul unor anume curenţi stilistici, de dator, nu rămâne dator niciunuia dintre ei.
Volumul e impresionant la prima lectură şi original la cea de-a doua. (Aşa cred că se explică şi entuziasmul, şi descriptivismul celor care l-au comentat până acum). Am mai spus-o de altfel, situaţia cititorului în faţa Chipurilor seamănă cu cea a unui personaj insolit din carte, Jairica pe numele de alint, căruia, o dată la cinci spre zece minute, i se resetează automat memoria.
Şocul afectiv produs de Chipuri durează exact opt zeci de pagini, cât are volumul. Sunt poeme deopotrivă derutante, tandre, simpatice, tuşante, corozive, lăcrămoase, tulburi, catastrofice, angoasante, irascibile, distribuite prin rotaţie câte unui personaj din întinsa galerie pe care SGB o scoate la mezat.
Nu-i vorbă, în întregul ei cartea e structurată narativ. Povestea protagonistului se petrece în intervalul dintre douăzeci şi patru şi două zeci şi cinci de ani, simultan cu multe alte poveşti ale rudelor, prietenilor şi rivalilor săi. Totul, chiar şi înmormântările, descinderile poliţieneşti sau despărţirile, pare un vădit spectacol aniversar. Nu se-mplinesc însă vârste, ci destine.
De aici lirismul profund, paralel cu acela epidermic sentimental al cărţii. Dintr-o reevaluare a disponibilităţilor publice ale discursului, pe care, o data cu modernitatea, poezia le-a cam pierdut, există în materie de formă o preeminenţă a tonului clasic (nu clasicist) în Chipurile, care explică paragrafele când epigramatice, când fabulistice, când elegiace, când incantatorii ale multor poeme. E drept însă că acestea singure, în absenţa zăcământului de ironie submers, n-ar avea niciun haz. Se poate paria oricând pe wit-ul lui Stoian G. Bogdan, dar nu se poate ghici la fel de uşor în care dintre versuri se găseşte acesta, căci de obicei e alunecos ca argintul viu. Cazul extrem îl reprezintă ultimul poem, Acasă, unde, după generoase acumulări de tragism, ghilotina cinismului taie lacrima de la rădăcină. (Ceea ce mută din nou tensiunea cu câteva rânduri mai sus).
Altundeva, în Săgeata Neagră, SGB pune ce fructe vrea pe ce ramuri genealogice vrea. Într-un loc acceptă, dar numai în dreptul bunicului, o anume doză de sânge semit (Ion sau Ioana). Nici pomeneală însă de poeme cu poantă. Întâi pentru că nicio glumă nu rămâne nesancţionata de o alta. (Sunt de cele mai multe ori două sau trei pe pagină), apoi, pentru că totuşi unitatea de măsură a Chipurilor acţionează strict asupra intensităţii. E de ajuns să invoc un poem ca Super pentru a mă face mai bine înţeles. Sau să citez încheierea altuia, intitulat Toate femeile de care mă îndrăgostesc, în care întâlnim o spendida imagine chiromantică.
Nu ştiu să spun care din trăsăturile pe care le-am schiţat contribuie mai substanţial la farmecul Chipurilor. Nici dacă nu cumva seria de detracati, femei uşoare, utopici prăbuşiţi, nebuni amabili şi golani de carieră, nu susţine singură interesul provocator al acestui volum. Dar e sigur că, dintre toate păcatele biblice, unul doar, şi anume acela cu reverberaţii estetice, nu se regăseşte în debutul lui SGB. Al doilea.
Ceea ce adaugă talentului simţul justei măsuri.

Cronică vorbită de criticul României literare la Radio România Clutural, vineri 4 septembrie 2009.

marți, 1 septembrie 2009

luni dimineata dupa vacanta

am deschis ochii trezit de alarma mobilului
i-aş închide la loc dar trebuie să merg la muncă
n-am niciun chef, asta-i altă poveste. Ies puţin
la geam să îmi mai sară somnul

am avut o noapte frumoasă
însă acum a trecut. Dimineaţa asta plouă şi alaltăieri
mi-am vândut maşina. Nu ştiu cum dracu să ajung la birou mai
repede. Trebuie să schimb de două ori metroul, să urc
într-un tramvai şi să merg vreun kilometru pe jos, ah
că am spart toată maşina azi-noapte şi n-am nici de taxi
patru sute de euro mari şi laţi

am auzit că voi fi dat afară. Poate că e mai bine
mie nu-mi place munca deloc. Program fix, responsabilitate
cearcăne... şi pentru ce? Pentru că peste cinci ani
voi fi un om de succes, hmm

muncesc de patru luni
şi-o duc mai rău ca înainte. Bani mai puţini, timp mai puţin
oboseală mai mare. Dar am pe cartea de vizită o titulatură
de milioane, ce dracu!? La mine-n sat mamele îşi bat copiii
şi mă dau ca exemplu

sunt genul de ăla căruia-i place s-o frece
să facă ce vrea, când vrea şi cum. Vrea-
u să mai dorm, vreau sa mai dorm, băga-mi-aş. Hai ca dau
şi cu puţină apă pe ochi