"...până la Komartin și Sociu." - Varujan Vosganian

Doar ce m-am întors de la Teatrul de Comedie unde au avut loc alegerile pentru conducerea Uniunii Scriitorilor din România și pentru conducerea Secției de Poezie a USR. M-am întâlnit cu o serie de poeți, printre care și cu L.I.Stoiciu, Ghe. Iova, Magda Cârneci, Marian Drăghici etc. cu care am mai stat de vorbă. Stoiciu mi-a zis că m-a lăudat nu mai știe cine la nu știu ce festival de literatură de la Adjud care tocmai s-a terminat, pe bună dreptate, zicea el, căci, din Bacău și județele din jur sunt cel mai bun, la București aș avea o problemă, a bătut ghes la propria lui persoană, la care eu i-am răspuns în glumă că va muri și el într-o zi... Drăghici mi-a zis că a scris o notă scurtă în numărul următor al revistei Viața Românească despre Poemul poemelor...
Ghe. Iova mi-a zis de ce l-au scos din societate și omorât ăia pe Eminescu, și că la fel ca și înainte de Lovitura de Stat din 1989, când fii de securiști erau promovați în detrimentul poeților cu mult mai valoroși, în prezent se întâmplă același lucru, și mi i-a dat exemplu pe Dună, Vlada, Komartin...
Magda Cârneci m-a lăudat că am luat cuvântul și că astfel, am făcut auzită și vocea tinerilor, căci eram singurul tânăr scriitor prezent... Dădea cuvântul domnul Varujan Vosganian celor care aveau de spus ceva în legătură cu Programele de candidatură prezentate de cei doi candidați pentru funcția de președinte al USR, domnii Nicolae Manolescu respectiv Dan Mircea Cipariu, am recomandat viitoarei Conduceri a USR să materializeze ideile din Programul lui Cipariu, idei care mi s-au părut excelente, care pot fi găsite aici http://www.agentiadecarte.ro/2013/07/programul-„uniunea-scriitorilor-din-romania-in-pas-cu-schimbarea”/ și care materializate pot transforma USR într-o instituție comparabilă cu omologele ei din statele UE, totodată am recomandat și să aibă în vedere spusele unei scriitoare care a subliniat că sunt mii de scriitori în țară și cu toate acestea numai câțiva, o restrânsă parte, o elită creată mai mult sau mai puțin pe criterii de valoare, dintre scriitori sunt promovați și susținuți de USR în revistele sale și prin programele sale.
Vorbind excelent cum m-a obișnuit, domnul Vosganian a zis la un moment dat o propoziție gen, poezia de la nu știu cine sau de nu știu unde, nu mai rețin exact, "până la Komartin și Sociu.", de parcă poezia română se termină cu acești doi poeți sau de parcă acești doi poeți ar fi cei mai valoroși dintre cei tineri. Am observat această mentalitate greșită și la alți oameni inteligenți, mentalitate care exprimată în cuvinte, public, mai ales de o personalitate ca Vosganian, nu poate decât dezinforma eventualul public de poezie, trimițându-l poate nu chiar la poezia cea mai valoroasă a momentului. Dacă domnul Vosganian a vorbit în virtutea notorietății și nu a valorii, iar s-a înșelat.
Nu că mi-au murit lăudătorii, (deși multora dintre aceștia ba le sunt interzise comentarii publice la adresa mea, gen recenzii, cronici etc., ba au pus botu la vorbele menite să defăimeze atât persoana mea cât și literatura mea, ba ambele), dar comparativ cu cei doi poeți menționați, sunt și mai notoriu, deși instituțiile de cultură ale Statului nu mă susțin și nu m-au susținut, în timp ce acele instituții i-au susținut pe cei doi, în special pe primul, cu vârf și îndesat, iar literatura mea este cu mult mai valoroasă, fapt neîndoielnic pentru orice cititor priceput și lipsit de partipriuri. Sunt mai notoriu pentru că am apărut pe la TV, și nu pe TVR Cultural, la radiouri, și nu doar la Radio România Cultural, prin reviste, și nu doar în cele de cultură, am avut ditamai panourile publicitare în mai multe stații de metrou din București  etc. și nu în ultimul rând, arăt și mai bine :D
Plastic vorbind, poezia lui Sociu e ca Copilul de Aur înainte să-l descopere și lanseze Dan Bursuc, cea a lui Komartin ca actuala clasă politică. Cum trăim în România, țară în care coeficientul de inteligență și cel de omenie sunt în cădere liberă, și cum publicului, adică celorlalți scriitori, li se tot repetă că acești doi poeți sunt mari poeți, concepția comandând percepția, și cum cei care repetă această abnormitate sunt considerați autorități, nu e de mirare că nu puțină lume chiar crede asta.
Dacă cu Sociu soarta nu a fost tocmai generoasă și nici alegerile lui nu îndeajuns de inspirate, rezultând astfel o viață tristă pe care în literatura lui acesta a redat-o excelent, elicitând în special mila și compasiunea multor cititori, cu Komartin soarta a fost destul de generoasă, oferindu-i un părinte înalt ofițer cu influență, nașterea în capitală, casă moștenită, siguranță, alegeri de cele mai multe ori inspirate, perfidie accentuată, zel, rezultând astfel o viață tristă și fericită deopotrivă, tristă din cauza masochismului menit să genereze trăiri care să-l inspire poetic, fericită din cauza norocului de a se naște într-o familie cu posibilități, a sadismului și a perfidiei acestuia, viață pe care și acesta a redat-o de cele mai multe ori excelent, exagerându-i tristețea și nu rareori fabricându-i dramele, elicitând în special tot mila și compasiunea multor cititori. Cum poeții cu vibrație joasă atrag cititori cu vibrație joasă sau mai joasă, vibrație survenită dintr-o conștiință restrânsă situată, momentan, la nivelul viscerelor, pentru unii cititori poezia acestora este foarte valoroasă. Celui care vibrează la vibrația black metal a lui Komartin sau celui care vibrează la vibrația manea-blues a lui Sociu, dacă le pui muzica lui Vangelis, a lui Puccini, a lui Jean Michael Jar, a lui Palestrina, a lui Mozart, sau, de ce nu, a lui Michael Jackson, nu va vibra, pentru că conștiința acestuia nu depășește ceakrele inferioare, viscerele. Privită însă de un om cu conștiința elevată, situată cel puțin la nivelul plexului solar, poezia celor doi zgârie timpanul. Privită de la nivelul ceakrei inimii, cea a lui Komartin e proastă, cea a lui Sociu e suportabilă.
Cum am senzația că puținii cititori de poezie din prezent, inclusiv criticii literari, nu sunt conștienți de valoarea extraordinară a poeziei mele, o să le postez dedesubt câteva poeme pe care i-aș ruga să le pună în paralel cu cele mai bune ale celor doi poeți, dar și cu ale altora, folosind criteriile de interpretare clasice și moderne, pentru a înțelege ceea ce e la mintea cocoșului, anume că e, de fapt, până la SGB. 




1.

Ardoare

Femei din alte vremuri plutesc în tine dalbe

Surâsului tău dându-i luciri care orbesc

Femei din sânge nobil în tine se-mpletesc

Vărsându-se-nafara-ți comori ca să învoalbe

Ca un ciclon de aur lichid râzând drăcesc

Pe-oricine îți privește obrazul nelumesc

Femei nemărginite în frumusețe ești

Pășești și zgâlțâni lumea dar nu atingi pământul

Și cad din ceruri îngeri în cercuri când cuvântul

Ți-l spui cu glas de raze întocmai să vrăjești

Pe-oricine te aude, și toți te-aud căci vântul

Ca pe-un parfum îl poartă.. și-și sfâșie veșmântul

De-ardoare toate-o dată ființele-omenești

Căci tu ești epilogul feminității; Iată

Trezești în mine versuri prin care curge-amor

Le urlu, căci să urlu îmi vine până mor

Învăluit în mreaja ta dulce dantelată

Pe care-o-ntinzi în dansul vin tandru răpitor

Și ca prin vis m-apropii lent de-al tău dormitor

2.

,

și se face liniște și universul se oprește

e doar liniște și nimic îți rămâne în minte

gândurile încetează să se mai audă

inima rămâne blocată într-o bătaie fără sfârșit

sângele îți îngheață în vene ca un roller coaster

căci totul devine voce și în

vocea asta începe o poveste de dragoste

lumina care te poartă adânc în adâncul tău

și

cu cât te adâncești mai mult cu-atât vocea sună tot mai mult ca vocea ta

fiecare cuvânt îți plăsmuiește capătul privirilor

e mașina dragostei și

în mașina dragostei te îndrăgostești acum

am atârnat în oglindă miresmele dragostei

pornim

3.

Cântec de parfum

te-aș putea ține de mână pe străzi nopți caramel

ți-aș putea cânta frumusețea în versuri glazurate cu frișcă

lumina care-mi face sclipiri inima trupul tău e

mângâierea mea extazul tău e

se-ngână sunete și lumini și bătăile inimii

se-ntețesc amețesc se conectează

și totul dispare din gând

se-aude doar vocea delicioasă a nopții caramel stelele

sclipitoare simți magia care înflorește artezian

din pori ești trance și unica ta realitate e vocea

te călăuzește în adânc ca o torță

și trupul e mai ușor ca un cântec de parfum

știi că fac precum vrei tu deci voia ta întru mine este

4.

Facem perfect

Îmi plac picioarele tale

lungi lungi lungi

gemete de plăcere

Când mă încolăcesc tremurânde și se

face tăcere

De parc-ai vrea să-mi destăinuie ceva

Ceva profund un secret fierbinte bine ascuns în pielea ta

Acolo unde nu pătrunde nicio rază de soare de

stea

Acolo unde poți să simți ca-ai vrea să luminez amețitor ca șampania

Îmi place tot ce mă lași să simt când te alint cu miile de petale din vocea mea

Picurându-ți pe gât și înfiorând atingându-te toată pielea

Și miliadrele de pori strălucind briliant zimțând noaptea ziua

Pleoapele întredeschise pe iriși-nfumurați de toată dragostea

Pe care fără să conștientizezi acum o

facem perfect

 5.

te fut și te fac poezie

singurul drum spre plăcere este vocea mea

mă auzi cum te chem în noapte

                                                     cum cu ochii te fac să-mi răspunzi

și-mi răspunzi că sânt poarta spre extazul absolut

și-ți lingi buzele dar subconștientul tău vorbește limba plăcerii

simți bassul muzicii mele

                                           îngenunchezi

și ai irișii ca două vulve flămânde

pentru că sânt tot pentru tine începi să atingi și să lingi

înghețata topindu-se pe papilele gustative

printre buze

                     gustul meu îți rupe bikini imaginației

ai nevoie de toată masculinitatea mea

și toată masculinitatea mea îți dilată feminitatea

te excită

               și respirațiile o iau razna

sânt instinctul tău primar

mintea îți developează toate scenele de dragoste

rânjetul meu când îți trăiești orgasmele

                                                                  și mă vrei

te gândești la poziții tantrice te faci fleașcă

și-ți desfaci picioarele ca o ghilotină

pizda ta e dulce ca și când a urlat numele meu

te pătrund usor și realitatea se preschimbă în extaz cânți

cânți și te trag de păr și îți mușc sfârcurile

și în cântecul tău strălucesc

                                               toate constelațiile

te pătrund sânt atât de tare

                                            sânt atît de bun 

                                                                     te sărut și-ți înghit spiritul

și încerci să scapi

                              și vibrezi ca o coardă

te tragi înapoi și te pierzi în cearceafuri

lasă-mă să-ți bag numai capul mă lași

pentru că în capul meu fierbe toată plăcerea

te-ai amestecat cu mine și ești magică

mâinile tale mortale afrodisiace

chipul tău expresia cea mai pură a orgasmului

dă-ți drumul

                      te fut și te fac poezie

6.

fată cu tălpi de cerneală

dac-aş fi fost un tablou

mi-ar fi plăcut să fiu pictat de tine

dac-aş fi fost dragoste mi-ar fi plăcut să mă simţi tu

dacă n-aş fi fost eu mi-ar fi plăcut să fiu tu

să-mi simt lipsa o viaţă întreagă

nu ştiu ce mi-ai făcut de-am ajuns în halatul ăsta de îndrăgostit de tine

eu golanul arogant care seduce cu poezie eu

care vorba aia’s EU gen

dar dacă ţi-a ieştit, ce să zic, bravo ţie!

Eşti fata cu tălpi de cerneală şi te plimbi desculţă pe foaia mea

şi paşii tăi sânt muzică

treci prin inima mea

te am în sânge

când nu sânt cu tine simt gol

când o ardem în filmul nostru

’n care dragostea ne urcă pe pereţi

spun dragoste şi te văd pe tine dragoste

eşti viciudeliciuexcesiv eu

spun dragoste şi te simt pe tine dragoste

7.

High să-ți spun o poezie

stau în patul în care te-am dezvirginat și mi-e dor de tine, ște?

nu știu pe unde te dansezi acum, ce faci.. nu știu
dacă ești la bucurești sau în ală parte

au trecut atâția ani.. câți să fie/
cu tine m-am simțit cel mai conectat
cu tine mă simt conectat

stau în patul în care te-am dezvirginat și mi-e dor de tine, ște?
am fumat un cui, poate de asta
sau poate de alta
poate pentru că am văzut-o pe sor-ta și pe maică-ta aseară la înviere
am stat de vorbă cu ele și
sor-ta e o dulceață
ochii ei m-au băgat în ceață
era frumoasă.. frumoasă.. într-un fel ca tine când erai ca ea

stau în patul în care te-am dezvirginat și mi-e dor de tine, ște?
de felul cum ne împleteam
de verdele din ochii tăi
de raza privirii tale
de fluturii și de îngerii pe care-i simți în stomac
mi-e dor de gustul tău
de felul cum respiri

stau în patul în care te-am dezvirginat și mi-e dor de tine, ște?
și poemul ăsta în curând se va sfârși
și mie tot îmi va fi dor de tine
și voi adormi
voi adormi cu inima ca un balon de săpun zburând prin vânt peste
oraș cu soarele strălucind în ea ca-ntr-o țigară haș
pentru că mi-e dor de tine, ște?

te iubesc

te iubesc cumva senin catifelat albastru la mișto
te iubesc dansându-te pe curcubeu pasional tango
îți simt formele alunecoase pulsul amplificat
dragostea asta e un film infinit de dumnezeu pictat
acum, și te topești spre mine mortal ca-ntr-un vis
peste câteva clipe vom ajunge în paradis
fă-ți talentul, frumoaso, corpul tău cântă jazz ca un tonomat
ți-a picat fisa de parcă ți-am introdus-o eu - și-mi dai mat

dragostea asta e un film infinit de dumnezeu pictat
live, și te miști lin spre mine ca-ntr-un vis

și mi-e dor de ceea ce va fi fost între noi

8.

pis pis

Cândva 

cumva

acum ori niciodată

curgea belea nebună beată

o lume

fix în mintea ta

fermecată

şi-n ea sub cerul toc de gheată

de zeu de gumă mestecată

ca o muzică tatuată după ureche

parfumată

o şoaptă catifelată pătrunzând

spirit luminat umplând

încet ca pe-un graal vărsat gând

şi-n şoaptă o pisică dantelată şi-un şobolan strălucitor genial bestial

El foarte golănaș aşea

ea

angelică ca satana cânta ce voia

trandafiriu ecosez sol sol sol la la la jazz

cu vocea eclat

el fluiera

ea-l zâmbea el râdea incandescent şi-o oprea lânga el şi-i zicea

eşti ce aud văd miros gust şi simt când sânt excelent

totul curge nu te-mbăta

acopertă-mi trupul cu frumuseţea

într-o fotografie din care pluteşte parfum dragostea

trandawhierles cu petale de cocaină

Ia

miroase ca inima mea

care mai devreme spunea

tot ce-ţi zic acum tot ce aştepta inima ta

şi vom rămâne împreună până se va usca

dacă se va usca

nu crezi că-i o idee bună rea

ba da i-a răspuns ea

şi-a venit primăvara

Dar dacă se va ofili te voi mânca da

da draga mea

şi dacă nu te voi mânca înseamnă că ma vei iubi şi te voi iubi nu-i aşa

exact aşa e

pisico să fim împreună e tot ce mă taie

a conchis el lingându-și buza satisfăcut în toată splendoarea

Îngheţată topită dragostea

deci stai cu ochii pe ea

ca și când tu ești șobolanu' și eu pisica

și mai e ceva

ceva ce am lăsat în aluzie ceva

la care o să te gândeşti n-o să te gândeşti se va întâmpla

9.

Lacul lebedelor

Ultima oară am tras pe nas o lebădă de cocaină
dintr-o oglindă de-argint.

I-am tras pe nas și cântecul.

Și umbra.

Și chipul ce mi se reflecta palid
sub pulberea ei. 

Deasupra luna – reflectată și ea într-un pahar
de bere cu lămâie.
Eu,

cu ochii ca două găuri de glonț, cu creierul blitz.

O privisem în Lacul lebedelor
și-am simțit cum plesnesc în mine vase de sânge.

Mă fascinase și între noi

nu mai putea fi nici măcar praf.

Atunci o conștientizam 
cu toată luciditatea.
Și nicio făptură de cocaină n-ar fi reușit să mă facă
să nu mă mai doară.

 
Sub ea căzusem în extaz.

 
Pe ea ma înălțasem până în ceruri.

 
După ea.

Sorbeam din berea galbenă și-n cap
toate scenariile posibile aveau același final. 
Eu

la o masă c-o lebădă-n gând și în sânge
într-un oraș care nu mai avea nimic să-mi ofere
într-o lume pe care-o vedeam tot mai neagră
ca o lebădă împușcată cu un tun. Simțeam că mă scufund.
Și simțeam că acela 
nu-i cel mai potrivit lac pentru mine
/ 
Când m-am lăsat de cocaină 
                                                a n
                                                      i

                                                       n
                                                         s
                                                          .

10.

o muzică mică

toţi marii poeţi români au avut câte-o veronică din bistriţa

şi nu glumesc deloc

când spun că filmul ăsta n-a-nceput de la luceafărul poeziei româneşti

mihai eminescu

co starring with

pătimaşa veronica micle

şi cine nu ştie povestea lor

s-o citească ci

mult mai devreme

printr-o toamnă cu parfum de doamnă de prin sec. 16 d. h.

unde undeva unde undele unei bălţi reflectau umbre

în Gradina Icoanelor Făcatoare de Minuni de pe lânga Tractirul Viteazului

se găsea şi marele poet, astăzi uitat, Matache Cocărăscu

23 de ani autor al poemului

citez

Îmi ies din ego de frumoasă ce eşti

îmi ies din univers ca dintr-un briliant

Sânt tot numai bling-bling-uri şi parcă-

s din ochii tăi

Dacă nu m-ai privi acum

poate n-aş fi

Clipeşte

şi-al altor liriciuni

şoptea dulceţuri în cerceii unei Veronica Plăcinteanu

citez

Nu am nimic să-ţi spun dar mă liniştesc

când mă aude cineva

aş putea să cânt ca un canar

sau aş putea să respir

aerul ce înconjoară dimineaţa

cafeaua cu lapte dulceaţa şi toată bucuria

din ochii tăi aş putea să ies

să pictez să valsez

soarele şi tot ce iubesc viaţa

în care te-am întâlnit prima oară

surâsu’ţi care dilată pupile

bătăile inimii

ca spuma unui azur ecosez

, am încheiat citatul

şi mai apoi la Braşov pe când ajungea scrisoarea lui Neacşu

pe-un şerveţel parfumat:

un pahar de bere

o ţigară kent

şi în jur

tot ce nu-i al meu şi plătesc

mansarda lumina oraşul noaptea

în care beau şi scriu

un sentiment ce-abia mă încape

un sentiment ce numai printr-un tată trece

când

femeia pe care-o iubeşte-i cu el

când

femeia pe care-o iubeşte-i cu el

în dragostea care a devenit

viaţă

în timpul ăsta tatăl său

puşcăriaş de seamă

cu pumnul greu şi nătărău

care umplea de zeamă

feţele care-l supărau

privea de zor ca tine

şi-ai lui ochi negri măsurau

scrisoarea care vine

azi am aflat că voi fi tată

tată

e sărbătoare în toată fiinţa mea

simt

tot ce cuvintele nu pot sugera

tată

sânt tată şi gândul că copilul meu se va naşte

e mai mult decât un drog

sânt fericit

chiar dacă acum n-am un leu să trec strada

chiar dacă acum n-am o casă

un drum

sunt tată tată

şi copilul meu se va naşte

şi copilul meu va fi

cel care-mi va spune

tată

într-o zi

când tu vei fi bunic

tată

în numele fiului tău

în numele fiului fiului tău

şi-al neamului nostru

tată

chiar dacă aparent ne înecăm în sărăcie

chiar dacă o gură-n plus înseamnă mult

azi

sânt tată

tată

şi copilul meu

va fi

tot ce n-am putut fi

tu

eu

şi tot neamu nostru de la cimpanzeu la zeu

tată

şi peste câteva luni când ea s-a sinucis

ceva de genul:

- …

dupa care am uitat dar

ideea e că la fel ca toţi marii poeţi români

şi eu am avut o veronica din bistriţa

care s-a măritat şi e bine-mersi

11.

Crème brûlée

Căci jazzul era prost și poezia prea puțin decoltată, plecam

și i-am zis dantelatei: Nu mai stau.

Se relaxa pe-un scaun lângă bar

și m-a-ntrebat surprinsă: Pleci?

Da, i-am răspuns c-o undă prefăcută de regret în glas, plec,

o să merg spre casă.

Mai stai! aproape m-a rugat, nici eu nu mai stau mult,

până la zece-unșpe...

Și după mergem împreună la tine? am zis cu ochi de dormitor

iar ea mi-a spus: Nu... Nu, că e jalnic apartamentul.

Da’ stai singură?

Nu, a zis aproape întristată,

și n-am nici uși!

Afară se crăpa de toamnă,

de-acolo vedeam toamna pe dos

și inima-mi era mugure de cannabis.

Aș fi cântat la glezna ei

senzații fiindcă mă privea

ca prin lună

aș fi cântat..

Dar am plecat –

și sânul ei era o dună

pe care-al meu sărut s-ar fi urcat.

Am ieșit afară,

m-am uitat în sus,

a-nceput să plouă:

Pe cer stelele devin peștișori de aur

am gândit

și m-a sunat iubita mea de-acasă –

Cred că simțise ea ceva, la cât e de deșteaptă talentată și frumoasă...

Și-ntre pământ și cer deasupra mea

dansau de aur

cozi de sirenă

Și-n urmă ușile erau încă deschise

12.

Poem pentru pian şi-o altă seară

Fuma cu sete

fuma ca şi cum

fiecare fum o ducea mai departe de mine

o-mbălsăma ca pe o nefertiti a localurilor roşii

în care se dansa tango

Fuma lângă mine şi-o simţeam

în alt loc

în alt timp

sau în altă viaţă

undeva în braţele unui amant

ale unui părinte

sau la o altă masă dintr-un alt local

Purta o rochie de cenuşă, părul în coc, cercei

şi decolteul larg ca un zâmbet amar

Avea sânii rotunzi, bărbia înaltă

puţină noapte pe pometele stâng

şi ochi fără capăt

Ce trist e şi tangoul ăsta... Să dansăm

mi-a zis

strivind ţigara

Te rog

am şoptit

luându-i mâna rece ca şi seara

în care îi scriam

ce-o să fac oare când o să ne întâlnim şi

bătăile inimii tale or să-mi spargă faţa?

o să cad? sau o să-ţi spun

bună

cu gura plină de sânge?

Ne-am întâlnit târziu

şi peste golul lăsat de-atâtea absenţe

a început să-mi crească o crustă

şi lumea aceea cu seri mărunte

tangouri uitate atingeri sfârşite în ...

Atunci a spart un craniu în asfalt

un craniu de copil vopsit în culorile apusului

a păşit peste el şi m-a sărutat

Nu simt niciun gust de sânge 

mi-a zis

cu vorbele rujate ca în altă seară

când într-o baltă de sânge-am dansat. Oraşul

devenise o mâzgâlitură

o pisică mi-a fugit din umbră şi

din galop a oprit doi cai

în smoala blănii ei. doi cai cu scheletele prelungite într-o caleaşcă

în care ne-am urcat surâzând

şi-am coborât

acolo

în acea seară

când am luat-o de mână şi-am aruncat-o-n tango

Rochia i-a lăsat în aer o dâră

sânii îi păreau mai rotunzi, pielea mai rece

şi gândurile cumva mai aproape

de buzunarul meu de la piept

Știi... după tangoul ăsta n-o să mai dansăm niciodată

mi-a zis

şi mi-am retras genunchiul dintre coapsele ei

Te sinucizi

am întrebat forţând

distanţa ce încremenise între noi

Nu.

Punem .

param

                pam

pam

E ultima seară

clavirul – a murit. Şi vioara?

cu-n țipăt scurt  culorile s-au şters

şi seara

nu a mai mers

n-a mai fost ca-n tangoul albastru

mov violet – când chiar eu

începusem s-o stărut pe sub piele

pe sub noaptea ce creștea pe obrazul ei stâng

pe –

nu era dragoste. era poezie

de parcă între noi era poemul

pentru pian

şi-o altă seară

A fost frumos cu tine

i-am murmurat

fiindcă a

   f o

                   s

      

                    t

         .

pe trotuar, sub o lumină roşie de felinar

Să scrii ceva despre noi, într-o seară

mi-a zis

şi s-a făcut noapte

13.

Strofe pentru copiii din viitor

Fiecare om are în mod natural dreptul de proprietate de sine

Deci fiecare om are atributele de posesie, folosință și dispoziție numai asupra sa,

Adică eu, în deplinătatea facultăților mintale fiind, am libertatea să fac ce vreau cu mine

Și tu la fel, și el, și ea, nu-i așa?

(cine a spus Nu are probleme și foarte repede și le va rezolva,

căci o sau îl vom ajuta cu toții, DA?

Ca atare ființa umană este sacră, inviolabilă, suverană. DA?

Pământul e rotund, mult timp li s-a spus oamenilor că e plat,

Dacă spuneai altfel, cum n-aveai voie să gândești liber, să vorbești liber, ci doar ce-ți era dictat,

erai considerat eretic și condamnat, de obicei la moarte și executat,

Și dacă tot vorbeam de proprietate atunci Pământul după cum știm e al tuturor în devălmășie,

Nu-l putem împărți pentru că nu putem stabili cât din el ți se cuvine ție

cât lui, cât ei și cât mie,

Iar dacă facem asta de la copiii nenăscuți furăm,

La fel ca ascendenții noștri bătuți în cap

Care în prostia lor, cu minți de casap

Și-au împărțit Pământul pe care iată că stăm

Și-au zis: Pe bucata asta de Pământ eu sunt stăpân

Cine trăiește aici face ce vreau eu cum vreau eu când vreau eu cât vreau eu

Cine se naște aici la fel

Eu am drept de viață și de moarte

Asta e legea!

Și cine a trăit pe o astfel de bucată de Pământ numită țară, a respectat legea,

Iar cine a încălcat-o a fost pedepsit, dar niciodată familia, prietenii sau apropiații stăpânului,

pentru că așa a decis el, căci el a creat legea pentru goim, pentru cei mulți

pe care îi considera nu oameni ci-animale, căci țarc identic e cu lege și cu graniță.

Uneori, unul mai puternic îl înlătura pe stăpân și se făcea el stăpân și-și impunea țarcul.

Alteori, stăpânul unei bucăți de Pământ îl înlătura pe stăpânul altei bucăți de Pământ

și-așa-și mărea țarcul, sau punea un stăpân care îi era vasal pe bucata de Pământ cucerită,

iar oamenii din țarcul respectiv trăgeau la jug pentru el,

dar credeau că trag pentru stăpânul marionetă.

Ulterior, unii oameni s-au prins că sunt tratați ca vitele și s-au răsculat

și stăpânii le-au dat drepturi, în unele țarcuri mai multe, în altele mai puține,

în funcție de cât erau de proști și de stăpân,

dar ei tot vite-sclavi erau, căci numai sclavilor li se dau drepturi.

Unora dintre ei li se dădea și dreptul să-și aleagă stăpânii prin vot...

Și-așa trăiau oameni-ndoctrinați cu miliardele în state-ferme

Și erau ca și vitele tratați - ținuți în sărăcie, mințiți, manipulați, exploatați, îmbolnăviți, torturați, masacrați - și-astfel se complăceau

Târându-se inconștienți în vieți de vierme

Iar eu, conștient că trăiesc într-un țarc numit România, când le puneam în vedere asta nu credeau,

Prea mare și prea greu e adevărul, și prea-nrădăcinată-ndoctrinarea.

  

Așa erau ascendenții noștri, copii,

Proști de mai nu uralu, egoiști, avari, răi, unii pentru alții: urgii

Indiferent că erau stăpâni sau goim: Căci numai atât le-a trecut prin cap, ce să le faci?

Bieții de ei cu duhul erau foarte foarte săraci...

Și lumea, după duhul lor sărac mergea.

Dar voi știți acum copii: Atât timp cât există legi și granițe, libertatea e abrogată.

Nevoia de legi demonstrează că specia umană, în ansamblu, este crunt retardată.

Iar societatea noastră este edificată pe iubire din iubire.

În societatea noastră nu există granițe pentru că oamenii simt iubire.

În societatea noastră nu există bani pentru că există destul pentru toți pentru că există iubire.

În societatea noastră știm cu toții că altu e alt TU e alt EU, știm că suntem același spirit

în mai multe corpuri, știm că suntem iubire. 

 

14. 

Un politician este un artist

Capodopera lui este o lume perfectă

Mă uit la lume și-mi vine să plâng, pentru că o simt ca pe o bubă infectă

Cei care se numesc politicieni sunt c-o infimă excepție bolnavi

Spiritele lor sunt turtite, dar ei nu știu asta, de aia se țin bravi

Anemici spiritual

Nu se gândesc să creeze o lume perfectă

Incapabili să-și imagineze o lume perfectă

Incapabili să se imagineze trăind într-o lume perfectă

Sunt animale care vorbesc animal

Animale care vorbesc din gât pentru că au inimile moarte

Animale cu gânduri stângi pentru că au drepțile paralizate

Nu creează pentru că vor să conducă să stăpânească guvernate de complexe de inferioritate de superioritate de instincte barbare

Nu creează pentru că nu pot să se stăpânească, pentru că au mințile murdare

Nu creează pentru că nu vor să ofere pentru că nu știu să ofere pentru că nu se gândesc să ofere pentru că au gândurile ghiare

Pentru că se gândesc numai să ia sperând egoiste că-și înfundă găunoșenia așa

Nu creează pentru că nu iubesc

Pentru că au inimile putrede

Pentru că nu sunt artiști

Sunt saltimbanci psihopați monștri cu mutre de

Oameni, focare de infecție, naziști

Lumea e un horror în care joacă toată lumea vrând nevrând

Zeci de milioane de oameni mor de foame în fiecare an pe pământ

În fiecare clipă mor de foame oameni pe pământ

Cât ai auzit asta au murit de foame oameni pe Pământ

Și poate, întocmai celor cu inima moartă, n-ai simțit nimic când te-a pătruns acest gând

Suntem complici la distrugerea semenilor noștri în egoismul nostru bolnav căruia ne dedăm

Trăim de mii de ani sub aceeași morbiditate cu inimile moarte putrezind stagnăm

Și nu ne vine să credem că suntem bolnavi și asta ne îmbolnăvește mai rău și mai rău și mai rău și mai rău

Ne e frică unii de alții pentru că simțim de ce suntem în stare de tot ce-i mai animal mai bolnav și mai rău

Ne e frică pentru că avem spiritele turtite

Ne e frică pentru că suntem nefrați vite

Ne e frică pentru că suntem handicapați

Funcționăm la cea mai scăzută capacitate retardați

Cei mai geniali dintre noi ne folosim 10% din creier pentru că preferăm să păstrăm restul atrofiat

Suntem controlați de pasiunile de emoțiile noastre de pe căcat

Mâncăm hoituri ca să ajungem la rândul nostru hoituri vii

Hoituri care vorbesc pentru că nu pot să latre. Zombi

Suntem, flori ce se ofilesc și nu pot să rodească

Un politician este un artist

Capodopera lui este o lume perfectă cu oameni desăvârșiți care nu pot să nu se iubească

Un politician este un artist

Capodopera lui este o lume perfectă cu oameni ce rodesc ca să nu se mai ofilească

Un politician este un artist

Facă-se voia lui capodopera lui măiastră din voia noastră

 15.

Statul sunt EU

Stoian George-Bogdan este stat suveran și independent, unitar și indivizibil

Statul Stoian George-Bogdan este ființă umană sacră, inviolabilă, suverană

Statul Stoian George-Bogdan se întinde cât se întinde spațiul intim și personal al oricărui om

Statul Stoian George-Bogdan are teritoriu inviolabil și inalienabil orice loc unde se află corpul lui Stoian George-Bogdan

Statul Stoian George-Bogdan este guvernat de Stoian George-Bogdan care este inamovibil

Statul sunt eu.

16.

O lume de sclavi

Motto: tristețea mea ascultă nenăscuții prunci, cum datorii făcute azi de Guvern sunt condamnați să plătească.

O, lume de sclavi, mă uit la tine cu milă!

O, lume de sclavi, inconștiența ta îmi provoacă silă!

O, lume de sclavi, oamenii tăi sunt sclavi cu plăcere!

O, lume de sclavi, creierul tău îngenunchiat și luat pe la spate-n tăcere!

O, lume de sclavi, sunt neuronul ce te iubește!

O, lume de sclavi, sunt neuronul ce te trezește!

O, lume de sclavi, stăpânii tăi sunt neuroni infecți, posedați de satana,

Unelte criminale, inumane, mârlane, mana,

Care te îndobitocește, te sărăcește, te exploatează, te condiționează, te pedepsește, te violează!

Pentru orice încercare de-mpotrivire, de eliberare, de fericire, te înfierează!

Ei sunt cei pentru care libertatea ta e o crimă!

Ei sunt cei pentru care ignoranța ta e sublimă!

Ei sunt cei pentru care omul nu valorează nimic dacă e liber!

Ei sunt cei care îți refuză dreptul de-a spune nu, nu poți spune nu, nu-ți poți fi lider!

Nu poți spune nu când e vorba să fii guvernat!

Nu poți spune nu când e vorba să fii îndoctriat, îndobitocit, retardat, manipulat!

Nu poți spune nu când e vorba să fii impozitat, taxat, expropriat, sărăcit!

Nu poți spune nu când e vorba să fii exploatat, violat, obligat, sfredelit!

Nu poți spune nu când ești percheziționat, reținut, arestat, judecat, condamnat, privat de libertate c-ai făcut ce-ai vrut!

Nu poți spune nu pedepselor, tratamentelor subumane, bolnave, torturii, spui nu, dar ești mut!

Nu poți spune nu când trebuie să plătești datorii pe care Guvernul le-a făcut fără permisiunea ta!

Nu poți spune nu când Guvernul îți condamnă copiii nenăscuți să plătească datorii pe care le-a făcut fără permisiunea ta!

A fi GUVERNAT este să fii urmărit, inspectat, spionat, direcţionat, condus de legi, numerotat, regularizat, înrolat, îndoctrinat, controlat, verificat, estimat, evaluat, cenzurat, comandat,

 de creaturi care nu au nici dreptul nici înţelepciunea nici virtutea să facă asta!

 A fi GUVERNAT este să fii la fiecare operaţiune, la fiecare tranzacţie, notat, înregistrat, numărat, taxat, ştampilat, măsurat, numerotat, asistat, licenţiat, autorizat, admonestat, preîntâmpinat, împiedicat, reformat, corectat, pedepsit!  Este,

 sub pretextul utilităţii publice şi în numele interesului general,

 să fii plasat ca şi contribuabil, sfredelit, jecmănit, exploatat, monopolizat, extorcat, stors, înşelat, jefuit;

apoi, la cel mai mic semn de rezistenţă, la cel mai şoptit cuvânt de împotrivire, să fii reprimat, amendat, defăimat, hărţuit, vânat, abuzat, bătut, dezarmat, legat, sufocat, arestat, judecat, condamnat, împuşcat, deportat, sacrificat, vândut, trădat;

şi colac peste pupăză: învins, ridicularizat, râs, ultragiat, dezonorat.

Asta înseamnă GUVERN, asta este justiţia şi morala lui. ” – Ce spui?

O, lume de sclavi, lanturile-ți sunt chiar propriile opinii!

O, lume de sclavi, habar n-ai că ești de râsul rușinii!

O,  lume de sclavi, oamenii tăi sunt condiționați să se suspecteze, să se dușmănească, să se invidieze, să se dezbine!

O, lume de sclavi, oamenii tăi sunt îndoctrinați că binele e rău și că e răul e bine!

O, lume de sclavi, oamenii tăi sunt semibovine!

Cred că se trag din maimuță, cred că sunt animale intelectuale, cred orice analfabete intelectuale, n-au habar că sunt ființe divine!

O, lume de sclavi, oamenii tăi sunt proprietatea celor care le emit documente de identificare,

Capital, marfă, carne de tun în plină-ntrebuințare!

Orice stat nu-i decât șusta unui grup de genii antiumane!

Care te-au prostit să crezi că sunt reprezentanții, agenții poporului! Cui?

Trage-i la răspundere pentru faptele lor perverse! Vezi dacă poți!

Pentru că te controlează, pentru că te fură, pentru că te tâlhăresc forțându-te la taxe și impozite, pentru că te expropriază, pentru că te îndoctrinează, pentru că te condiționează să faci și să nu faci, pentru că te obligă să provoci suferință sub diferite pretexte, pentru că te percheziționează, pentru că te arestează, pentru că te judecă, pentru că te condamnă, pentru că te țin legat și încarcerat ca pe un animal... N-o să poți!

Pentru că în realitate, toți, sunt agenții și reprezentanții nimănui! Hoți!

“Statul este o organizaţie coercitivă criminală, care subzistă graţie unui mega-sistem instituţionalizat de impozitare-furt şi care reuşeşte să nu fie identificată ca atare prin confecţionarea susţinerii sale de către majoritate, prin stabilirea unei alianţe cu un grup de intelectuali formatori de opinie, pe care îi recompensează cu o parte din puterea şi din banii jefuiţi de ea.” – Ce spui?

E organizaţia care insituie un monopol coercitiv asupra violenţei și asupra puterii de a lua deciziile ultime într-o anumită regiune teritorială prin agresiune criminală şi jaf al drepturilor de proprietate legitime ale supuşilor săi, inclusiv al dreptului la proprietate de sine, Ioane!

Ludovic Regele Soare era însuși Statul! Ceilalți erau niște sclavi, coane!

Dar dacă un om era un Stat, atunci orice om poate fi un Stat! Deci fiecare om e un Stat! Fiindcă toate persoanele sunt egale!

Resursele, apa, aerul, mâncarea, combustibilul, bogățiile planetei sunt ale tuturor gratuit! Iată niște vorbe ilegale!

Dar drepte, spuse ca să deștepte, ochii închiși, mințile neînțelepte, animale, pline de spume și bale!

O, lume de sclavi, oamenii tăi trăiesc sărăcie, lipsă de adăpost, greu, boală, suferință, moarte, cu mațele goale!

O, lume de sclavi, te-nchini pietrelor, lemnelor, astrelor, oamenilor din care faci idoli, le săruți mâinile și picioarele, fără pic de jenă și nu te mai speli după, n-ai simțul ridicolului, sclavo!

O, lume de sclavi, de proastă ce ești îți iubești torționarii, îi cinstești, li te-nchini chiar și după moarte, dresata ca o cățea, nu latri, spui: Bravo, bravo, bravo!

Când vezi prostia, mârlănia, nebunia, răutatea! și-aplauzi!

Toată istoria ta nu-i decât povestea așa ziselor autorități, a torționarilor pe care-i ridici în slăvi și-i lauzi!

O, lume de sclavi, oamenii tăi sunt sclavi cu plăcere!

O, lume de sclavi, creierul tău îngenunchiat și luat pe la spate-n tăcere!

O, lume de sclavi, oamenii tăi sunt frivoli, se vând, se lasă mituiți, sunt corupți, lacomi, nonfraterni, dezbinați, n-au demnitate!

Își pierd anii pentru câteva firmituri de avere se omoară frate pe frate!

O, lume de sclavi, în ignoranța ta ai devenit virus pentru planetă,

Oamenii tăi se comportă ca și când după ei nimeni n-ar mai avea drept să existe: strică, îmbolnăvesc, omoară, distrug, nimicesc și-și suflă satisfăcuți mârlănia-n trompetă!

O, lume de sclavi, ideile-ți sunt sfori de marionetă!

O, lume de sclavi, frica te distruge, egoismul, lașitatea, invidia, ura, aviditatea, furia, vanitatea, trufia, nepăsarea, ignoranța, inconștiența, personalitatea incultă deci incompletă!

O, lume de sclavi, nici nu știi c-ai în gură o mare suzetă!

Care îți ține capul plecat, spiritul turtit, coloana flască ca o spaghetă!

O, lume de sclavi, spiritul meu plutește peste acest poem ca Isus peste ape!

O, lume de sclavi, spiritul meu iubire începând să te-adape!

O, lume de sclavi, nu există drepturi, numai sclavii au drepturi, există viață-n libertate și-armonie sau moarte, se știe!

O, lume de sclavi, omoară-mă sau eliberează-te, decât o viață moartă în sclavie, mai bine-o moarte vie!

17.

AM!N

Înalț cu speranța că nu ați trăit, că nu ați suferit, că nu ați murit, că nu trăiți, că nu suferiți în zadar

pentru voi, miliarde de oameni

nedreptățiți, înfometați, îmbolnăviți, discriminați, încarcerați, terorizați, torturați, îndoctrinați, extorcați, cobaizați, bătuți, violați, omorâți, profanați

acest monument de cuvinte în cinstea și întru virtutea voastră fiindcă sunteți eroi, fiindcă orice victimă este un erou,

această mărturie că umanitatea nu și-a pierdut complet umanitatea, că mai cunoaște compasiunea, că are puterea să-și recunoască greșelile, crimele și imensa prostie,

acest poem care confirmă că cel puțin pentru mine viețile și morțile voastre înseamnă ceva.

Acest poem confirmă că cel puțin eu știu că nici dacă erați sau sunteți vinovați de ceva nu vă meritați soarta, și-n numele celor responsabili rog iertare.

Cei care sunt responsabili pentru suferințele voastre sunt semenii mei care nu-mi seamănă,

sunt semenii mei primitivi care din cauza prostiei sunt animale, indiferent dacă ei se numesc regi, papi, președinți, țari, cezari, împărați, generali, soldați, comuniști, capitaliști, naziști, socialiști, fasciști, anarhiști, liberali, sataniști, gardieni, militari, procurori, judecători, miniștri, polițiști și-așa mai departe,

acești inumani sunt animale pentru că nu știu mai mult, sunt proști.

Omul prost este un animal. Cu cât omul este mai animal, cu-atât își dorește mai mult să-i supună, să-i submineze, să-i discrimineze, să-i terorizeze, să-i omoare pe alții. El gândește că după el poate să vină potopul.

Din maximă nefericire aproape întreaga umanitate e formată din oameni proști. Ispitiți în mod eficient sunt capabili de cele mai diabolice orori. Inconștiența lor e terifiantă, ideile care le străbat capetele sunt proaste, bolnave sau criminale, coloanele lor vertebrale sunt strâmbe și inflexibile, discernământul lor e precar, spiritele lor sunt turtite, umanismul lor e praf. Conștient sau nu sunt proprii lor dușmani, sunt dușmanii întregii umanități. Omul prost nu simte nici compasiune, nici iubire.

În numele vostru, în numele suferințelor voastre, în numele morților voastre, eroi ai umanității,

voi oameni discriminați, oprimați, distruși sistematic și deliberat, înalț acest monument prin care vă cer iertare în numele întregii umanități,

promițându-vă totodată că voi face ca viețile, suferințele și morțile voastre să nu fie în zadar

și că într-o bună zi, întreaga umanitate va fi complet iluminată, oamenii se vor iubi necondiționat și vor fi conștienți că fiecare om este sacru, inviolabil, suveran.

AM!N










18.

Zice îngerul:

Fericiți cei ce cunosc înțelesul acestor cuvinte căci ei au acum o sămânță de adevăr înăuntru.
Soarele e sferic, luna e sferică, pământul e sferic, capul tău e sferic – de ce te comporți ca și când l-ai avea pătrat?
Nu ști că te naști liber și că ești predestinat să fi liber, independent și să te desăvârșești?
Nu ști că ești egalul tuturor oamenilor și că fiind egali, voi oamenii, comportându-vă ca și când ați avea capetele pătrate din lăcomie vă discriminați?
Planeta, resursele ei și resursele întregii umanități vă aparțin tuturor în devălmășie, deci cel sărac trebuie să aibă cât are și cel bogat în exterior, pentru ca niciunul să nu se simtă discriminat, pentru că planeta, resursele ei și resursele întregii umanități, tehnologia, pământul, hrana, apa, cunoașterea, vă aparțin tuturor în aceeași măsură, deci ce i se cuvine unuia i se cuvine și celuilalt, fără nicio discriminare, căci toți sunteți o familie.
Numai prostia vă face să vă doriți mai mult decât fratele sau sora voastră în exterior, numai prostia vă face să vă doriți să supuneți, să vi se supună, să fiți supuși sau toate la un loc.
Drept este ca fiecare să aibă cât are fiecare dacă asta e nevoia sa.
Oare ați uitat că nu sunteți ca animalele ci ca Dumnezeu?
Și-atunci de ce vă comportați ca animalele și nu ca Dumnezeu?
Oare căutați să-l supărați pe Dumnezeu comportându-vă ca dobitoacele?
Luați aminte și spuneți oricui căci ce vă spun să spuneți acum e cu o limbă de moarte!
Toți oamenii sunt egali!
Toți oamenii sunt predestinați să fie liberi, independenți și să atingă desăvârșirea!
Toată planeta, resursele ei și resursele umanității aparțin tuturor oamenilor în aceeași măsură fără nicio discriminare, așa este drept să fie!
Cel sărac să aibă la fel ca și cel bogat dacă asta-și dorește, căci bogăția este apropierea de Dumnezeu și sărăcia îndepărtarea de Dumnezeu este!
De-aceea toți fiți aproape de Dumnezeu ca să nu fiți săraci și nedesăvârșiți!
Cel ce nu are este nedreptățit căci toate resursele aparțin tuturor oamenilor în aceeași măsură!
Vai de voi cei care aveți pe spinarea celor ce n-au, căci sufletele voastre în câini vor fi aruncate, ca-n patru labe să lătrați și să schelălăiți fără mâini după moarte, căci nu sunteți demni nici să purtați mâini nici să gândiți, iar în viață niciodată nu veți cunoaște fericirea!
Vai de voi cei care credeți că vi se cuvine mai mult decât altora din resursele tuturor, căci voi câini vagabonzi veți fi!
Vai de voi cei ce țineți cunoașterea departe de cei mulți, căci pe cât de luminați sunteți acum, pe-atât de zdrențăroși veți fi după moarte!
Tot ce trăiește e în Dumnezeu și cine nu trăiește întru Dumnezeu se nimicnicește!
Deci întru Dumnezeu să fiți căci numai întru Dumnezeu veți atinge desăvârșirea!

 20.

Coboram zilele trecute spre Piața Unirii

cufundat în gânduri pe lângă biserica catolică dintre Spitalul Colțea și magazinul Cocorul când din stânga m-a furat o imagine de arhivă. Pe-o bancă stăteau doi bărbați cu aspect de oameni fără adăpost, bărboși, pletoși, încâlciți, slinoși, cu hainele rupte, înnegrite de jeg și cu încălțăminte în ton. Dacă nu bura, mirosul lor sigur mă împresura. Erau triști, destul de tăcuți și țineau legată de gât o paiață de cârpe cam cât un pitic. Era la fel de murdară, de ruptă ca și ei, și-avea legat pe piept un carton dreptunghiular pe care scria cu litere mari și roșii

AJUTUTAȚI-MĂ! și dedesubt: M-AU VIOLAT BOSCHETARII! și-ntre picioare o conservă cu câteva monede! 

"Statul este obligat să ia măsuri de dezvoltare economică și de protecție socială, de natură să asigure cetățenilor un nivel de trai decent.” - Art. 47 alineat 1), Constituția României

21.

Sonet într-o anumită măsură

a mai trecut un moment

şi-am rămas singuri

în canapeaua care visa sub forma ta

a mai trecut unul

mi-ai zis să-ţi arăt un poem. Tic-tac, tic-tac.

eram atât de drogat

și totuși cumva mă intimidai

am mai prizat ceva şi-am început să-ţi vorbesc

despre poemul pe care mi-l inspirau ochii tăi

mă priveai

de parcă tocmai mă metamorfozam

într-un fluture. Am scos capul

în noapte sub fulgii de nea

şi nu mi-a fost frig

de parcă-n urmă cu-n moment

prizasem pe nas

iarna. Când m-am întors spre tine

nu mai erai frumoasă

ne-am dat drumul pe străzi întunecate

de suferinţă şi moarte

cerul – ca o unghie falsă

păsările înţepenite sub el

noi de mână

în şoaptă

o să facem dragoste pe cenuşa întregului oraş

mi-ai zis şi

lumea a plesnit în ochii mei

ai pictat

și-am ieșit

din realitate

acum aici beau singur beau ca şi când

noaptea asta mi-ar distruge conturul

beau și într-un fel sânt un porumbel strivit sub roţi

undeva unde numai spiritul a știut să-mi ajungă

sânt mort acum iubito mort și beat

şi tot ce-a mai rămas din mine ţii

sub ochi

câteva versuri pe care ţi le-am scris într-o noapte

când încă sclipeau lumânări pentru mine

la vii

la fel cum îţi sclipesc ţie ochii

acum

când tot ce-a mai rămas

ştii

aprinzi o ţigară

tragi un fum lung

expiri și

nu te mai gândești niciodată la mine