Nina Cassian pe care de altfel am si cunoscut-o acu cativa ani zicea:
Romanta cu tantar
Iti mai aduci aminte, toamna ?
Era tarziu. Eram o doamna.
Aveam lungi rochii-n roz, lila,
si il aveam pe vino-ncoa
sub forma unui catelus
cu ochi de cocs, cu bot de plus.
Fugind de sufletele moarte,
de-atatea ori ieseam din carte,
ma lepadam de privilegii
visand sa pot rosti « exegi »,
sa las pe drumul nimanui,
cladiri, poeme si statui.
Iti mai aduci aminte, vara ?
Era-n amurg. Eram murdara.
Imi siroiau pe doua laturi,
zadarnici, anii mei cei maturi.
Zbura tantarul Anofel
pe langa sanul meu rebel,
pe gura mea de poama coarna.
Era in zori. Si era iarna.
luni, 31 ianuarie 2011
miercuri, 26 ianuarie 2011
Re: Ioan Grosan- dosar la Securitate
O stire surprinzatoare a aparut zilele trecute in ziarul Adevarul: scriitorul Ioan Grosan a avut un angajament semnat cu Securitatea.
Personal, nu sunt surprins. In acele vremuri tulburi, cand toate caprele vecinilor trebuiau sa moara, cand paranoia regimului atingea cote maxime si constrangea omul la o conduita pe care in mod normal n-ar fi avut-o, in sensul ca-i scotea fortat toti dracii din cur, un angajament facut de un tanar cum era scriitorul Ioan Grosan, pe care eu il stimez in continuare, cu o astfel de Inchizitie, era un lucru la ordinea zilei. Mai mut, scriitorul are si circumstante atenuante: avea 19 ani, era in armata, fusese amenintat etc.
Nu stiu cati dintre cei care-l condamna ar fi putut rezista presiunilor unui regim ce te putea trimite si sub pamant, si la puscarie, si intr-o viata mizera, ori pe tine, ori pe cei apropiati tie. Bag mana-n foc ca foarte putini si cu foarte putin de pierdut.
Sa nu fim ipociti
Asta ziceam ieri cand credeam ca exista o oarecare solidaritate intre scriitori, o solidaritate subinteleasa. Azi m-am vazut "intepat" alaturi de Radu Vancu si de Octavian Soviany intr-un articol pe care nu stiu de unde sa-l apuc, semnat de Gabriel Dalis, care in ciuda faptului ca scrie "frumos", nu scrie "citetz". Distinsul poet o arde cu paru-n ochi, cum se zice printre procurori, adica se-nvarte-n jurul cozii, nici nu-l stigmatizeaza pe Grosan, dar nici nu-l scuza. Si ca sa-i dau un raspuns cat mai elocvent, o sa-i spun domnului Dalis, cu riscul de a parea machiavelic, cand in realitate sunt doar realist, ca e perfect uman sa calci pe cadavre ca sa te mentii intre cei vii, e ceva ce-ti dicteaza instinctul de autoconservare. In drept, daca un infractor, deci atentie, un infractor, nu are posibilitatea de a decide liber si neconstrans asupra savarsirii unei infractiuni, ori domnul Grosan era constrans, nu raspunde penal. In morala, nu ma intereseaza. Morala e azi intr-un fel, maine in altul. Insa, in vremurile dinainte de 89, era moral sa practici turnatoria, sa informezi organele de securitate, caci asta era spiritul vremii, asta invatai pana si la scoala. Dincolo de, fazele cu sacrificiul si alte povesti sunt invocate de ipocriti; cati dintre cei care le invoca se sacrifica? niciunul, iar martiri se fac numai prostii.
Personal, nu sunt surprins. In acele vremuri tulburi, cand toate caprele vecinilor trebuiau sa moara, cand paranoia regimului atingea cote maxime si constrangea omul la o conduita pe care in mod normal n-ar fi avut-o, in sensul ca-i scotea fortat toti dracii din cur, un angajament facut de un tanar cum era scriitorul Ioan Grosan, pe care eu il stimez in continuare, cu o astfel de Inchizitie, era un lucru la ordinea zilei. Mai mut, scriitorul are si circumstante atenuante: avea 19 ani, era in armata, fusese amenintat etc.
Nu stiu cati dintre cei care-l condamna ar fi putut rezista presiunilor unui regim ce te putea trimite si sub pamant, si la puscarie, si intr-o viata mizera, ori pe tine, ori pe cei apropiati tie. Bag mana-n foc ca foarte putini si cu foarte putin de pierdut.
Sa nu fim ipociti
Asta ziceam ieri cand credeam ca exista o oarecare solidaritate intre scriitori, o solidaritate subinteleasa. Azi m-am vazut "intepat" alaturi de Radu Vancu si de Octavian Soviany intr-un articol pe care nu stiu de unde sa-l apuc, semnat de Gabriel Dalis, care in ciuda faptului ca scrie "frumos", nu scrie "citetz". Distinsul poet o arde cu paru-n ochi, cum se zice printre procurori, adica se-nvarte-n jurul cozii, nici nu-l stigmatizeaza pe Grosan, dar nici nu-l scuza. Si ca sa-i dau un raspuns cat mai elocvent, o sa-i spun domnului Dalis, cu riscul de a parea machiavelic, cand in realitate sunt doar realist, ca e perfect uman sa calci pe cadavre ca sa te mentii intre cei vii, e ceva ce-ti dicteaza instinctul de autoconservare. In drept, daca un infractor, deci atentie, un infractor, nu are posibilitatea de a decide liber si neconstrans asupra savarsirii unei infractiuni, ori domnul Grosan era constrans, nu raspunde penal. In morala, nu ma intereseaza. Morala e azi intr-un fel, maine in altul. Insa, in vremurile dinainte de 89, era moral sa practici turnatoria, sa informezi organele de securitate, caci asta era spiritul vremii, asta invatai pana si la scoala. Dincolo de, fazele cu sacrificiul si alte povesti sunt invocate de ipocriti; cati dintre cei care le invoca se sacrifica? niciunul, iar martiri se fac numai prostii.
luni, 24 ianuarie 2011
poemul de luni 40
florin iaru zice:
high fidelity
Ne vom iubi nevom iubi
în tristul high fidelity
tu vei pleca, eu voi trăi
urlând în high fidelity
ce puşcî grea ce haine gri
istorii high fidelity
şi vast ne va măcelări
copilul high fidelity
Şi tra la la şi tra la li
high fidelity
Ne vom iubi nevom iubi
în tristul high fidelity
tu vei pleca, eu voi trăi
urlând în high fidelity
ce puşcî grea ce haine gri
istorii high fidelity
şi vast ne va măcelări
copilul high fidelity
Şi tra la la şi tra la li
joi, 20 ianuarie 2011
mdea
Asa cum ii spuneam la un momentdat domnului Robert Cosmeanu, intr-o conversatie foarte particulara din care spre bucuria mea domnia lui a retinut urmatorul citat: Utilizand uneltele mele, faptul că eu conștientizez că mă fac plăcut prin scris de fapt îmi provoacă plăcere , plăcerea de a ști că ești plăcut, plăcerea de a genera limbaj…până la urmă.- o sa ma fac placut putin si astazi, cu inca un fragment din romanul la care lucrez, pe care-l cheama mai nou: Interlop, nu Escort cum il numisem initial. Atentie:
doi
Expoziția din Casa Uniunii Scriitorilor a atras vreo două sute de vizitatori, presă, televiziuni, critici, tot felul de artiști de toate calibrele, inclusiv pe prietenul nostru Albastru Haloi care purta un tricou bleo cu alb, o pereche de blugi tociți, rupți în cur și teniși roz cu șireturi bleo împletite. De obicei mergea la vernisaje mai mult pentru femeile pe care le agâța decât penru exponate, dar în seara aia de mai era numai cu ochii-n tablouri. Expuneam eu, normal – și tablourile mele sunt mișto. Atunci aveam unul pe care l-am vândut între timp, c-o priză în care era introdus un ștecher cu niște sârme-n coadă. Un pătrat imens, alb și semnat într-un colț cu dermatograf SGB. În lumea artei nu contează ce expui, contează cum expui și explicația pe care-o dai despre piesă. Explicația mea era că tabloul acela, intitulat Lanț rupt, e produsul final al revoltei mele împotriva dependenței de televizor și de calculator a omului modern. Te-ai fi gândit?
La un moment dat Albastru a scos ștecherul din tablou. Lumea s-a adunat în jurul lui ca la circ, se uita ca l-a o girafă în capul căreia cânta un melc, iar el, văzându-le uluirea, l-a băgat înapoi spășit. A zis:
- Îmi place-atât de mult tabloul ăsta încât l-aș mânca, și lumea a izbucnit în râs, el: Într-adevăr, omul modern trebuie să se întoarcă în natură, dar nu în sălbăticie și cred că SGBul a remarcat asta la timp.
M-a periat. După care, din vorbă-n vorbă s-a îndreptat spre o tânără ce-mi admira fascinată alt tablou – o vază cu flori pictată-n ulei, peste care cususem sârmă. Era atăgătoare, frumoasă chiar, bună de tras în amor. Avea părul castaniu, cumva ondulat, lung și foarte bogat, obraji măslinii, mați, o finețe de năsuc, buzele pline. Când zâmbea, albastrul din ochii ei scânteia.
- Văd că ai ochii albaștri, pe mine mă cheamă Albastru și-aș fi chiar încântat să te cunosc, s-a băgat el intemplestiv în seamă. I-a întins mâna, ea a zâmbit și-a zis:
- Sânziana, îmi pare bine – strângându-i-o ușor. Apoi: Cred că tabloul ăsta merită toți banii, a opinat și n-a greșit deloc.
- Cred că tu mă meriți pe mine, i-a spus Albastru făcând-o să chicotească.
- Cred că tu nu mă meriți pe mine, i-a replicat în apărare.
- Să mori tu? a dat-o haios el și i s-a răspuns cu-n zâmbet frivol:
- Și oricum sunt cu prietenul meu...
Albastru a zâmbit. A băut o gură din paharul pe care-l ținea domnos într-o mână. A privit-o pe interlocutoarea lui în ochi cam un moment și-a spus:
- Ce treabă am eu cu prietenul tău... Mie-mi place despre tine și dacă vrei, poți să-mi dai numărul lui, să-i spun că v-ați despărțit :D
Sânziana a chicotit, semn că avea simțul umorului, dar:
- Stai liniștit, a spus, la care Albastru:
- Atunci dă-mi-l pe-al tău să te scot mâine la o cafea.
- Nu ți-l dau, s-a ferit ea cu-n zâmbet.
- Că ai prieten sau că nu-ți place despre mine?
- Că nu-mi place de tine.
- Mă minți în față, serios, a făcut Albastru mimând supărare. Ce zodie ești?
- Ce contează?
- Rac?
- De unde știi?
- Te simt și...
Fix în clipa aceea, un tip la vreo douășpatru de ani, venit de undeva din spate, a îmbrățișat-o pe Sânziana și-a întrebat-o:
- Mergem sau plecăm, beibi?
Aoleu, beibi. Mă ia grața când aud apelative din astea.
Tipul purta sacou maron, cămașă, blugi și nu era chiar urât.
- Aaa, a interjectat Albastru c-un zâmbet spre fals, tu trebuie să fi prietenul Sânzianei... Eu sunt vărul ei, Albastru – și i-a întins mâna prietenului. Sânziana l-a privit contrariată, dar totodată amuzată și prietenul a zâmbit. Zice:
- Tudor. Îmi pare bine.
Sânziana a făcut ochii ochii mari. Era surpinsă de tupeul lui Albastru, dar surprinsă plăcut.
- Și mie îmi pare bine că te-am cunoscut. Sânziana tocmai îmi povestea despre tine și mi-a confirmat încăodată că nu are deloc gusturi la bărbați, ha, ha.
Sânziana a izbucnit într-un râs color și Tudorel la fel, fără să realizeze că Albastru nu greșea deloc în ceea ce zisese.
- Sper că-ți dai seama că nu glumesc, a amplificat Albastru, moment în care Sânziana a mărit volumele râsului și Tudor a început să se întunece la față. Albastru l-a observat și-a schimbat vorba: Și ce mai face mătușa, Sânziana? – dar în aceeași secundă a văzut-o pe Oana și-a zis: Stai c-am văzut pe cineva – făcând-o să-și înghită răspunsul. Dă-mi te rog numărul tău, verișoaro, să mai pălăvrăgim și să ieșim odată toți trei. A scos telefonul din buzunar, a sorbit din pahar și-a privit-o lung, sigur și cu subînțeles. Preț de o secundă Sânziana a ezitat. Apoi, fără să știe de ce:
- 0732492026, a zis radioasă și răspunsul lui Albastru a fost:
- Hai că te sun eu. Apoi uitându-se spre Tudor a adăugat: Mi-a făcut plăcere să te cunosc, Tudor...
- Și mie...
- Ne vedem...
- Da...
- V-am lăsat...
- Pa...
- Pa-pa.
Zâmbind, Albastru a memorat numărul, a dat bip și s-a-ndreptat spre Oana. În urma lui Sânziana a zis:
- Mor după tabloul ăsta... - Dar în venele ei sângele devenea albastru.
Oana era prietenă pe facebook cu Albastru, sau invers, vorbeau pe mess, el o vrăjea la fiecare conversatie, ea avea un iubit la Londra, student, cu care nu se mai înțelegea, și-așa mai departe. Live nu se văzuse niciodată cu Albastru. Se știau din poze, la la, ce faci mă Oana, ia zis el și ea a răspuns, uite pe-aici pe la vernisaj, admir, la fel și eu, te admir, ești aproape frumoasă, dar ești mai mult, hmmm, cum vine asta, uite-așa cum auzi, dă-mi un pupic pe pleoapă...
A făcut-o să râdă, ha-ha, s-a apropiat de ea, a privit-o adânc în ochii smaraldini și, ca și când i-ar fi dat un cap în gură, s-a aplecat și-a sărutat-o ușor, mua, și buzele ei s-au deschis ca un boboc de trandafir. Preț de cinșpe secunde au susținut un sărut de Oscar. Când și-au desprins buzele ochii ei străluceau, ochii lui fierbeau ca sângele ce-i străbătea venele. A așezat-o pe-o canapea roșie, a luat-o de gât și-a început să-i verse versete interzise. Sânii ei ciripeau, Cristosul de pe cruciulița ei se întorsese cu spatele, pielea i se făcea de găină și sub ea, inima era Te iubesc!
După un timp Albastru i-a propus să se retragă împreună de-acolo, la vreo cafenea, să ne cunoaștem mai bine :D
- Da...
De la etaj, de unde puteai vedea salonul de la parter sprijinindu-te de-o balustradă, puteai coborî pe două scări paralele care se opreau într-un semi-cat parchetat, al cărui perete era acoperit c-o oglindă. Ramă sculptată, lemn masiv, te puteai privi până sub pantof.
- Vezi ce bine ne stă împreună, a întrebat-o Albastru prinzând-o de șold zâmbind și-a glumit: ne mai lipsește puțină vată-n nas ca să fim perfecți, nu crezi?
- Hihihihi, a râs Oana și-au coboât treptele de marmură până-n salon.
Au privit din mers o sculptură ce-nfățișa un act sexual în poziția pe la spate, au deschis ușa care a scârțâit ușor: Scârtzzz, au ieșit într-o seară de primăvară târzie. Cerul era reavăn și stelele încolțeau în el ușor. Orașul, privit de sus, era ca zâmbetul lui Ray Charles pe un televizor color, străzile erau pline cu povești. Ici un poem, scris cu laser în imaginația unui poet trecător
e noapte
stau în întuneric
ronțăi un măr
n-am un ban
nu știu ce-o să mănânc mâine
ăsta e ultimul meu măr
e acru
mi se reflectă fața-n monitor
schimonosită
urâtă
și-mi vine să scuip
colo o mașină la semafor, niște fete drăguțe, în hotelul de vizavi un bărân se sinucide, lângă ușa lui un nene fumează o țigară și mai sus cu-n etaj se fute cineva cu altcineva.
Oana și-Albastru traversează de mână Calea Victoriei.
- Tu nu ești gagică, zice el cu surâs, tu ești pisicuță, pis pis pis.
- Miau
- Ha ha, și ai un cur de-un miliard de euro, cărnos, pe care-o să-ți fac două semne mici...
- Și cum ai de gând să faci asta, mă?
- Sunt un vampir și-o să-ți sug sângele.
- Miau.
Sunt ca niște rime împerecheate Albastru cu Oana, pășesc pe trotuar și-n urma lor rămâne praf și...
doi
Expoziția din Casa Uniunii Scriitorilor a atras vreo două sute de vizitatori, presă, televiziuni, critici, tot felul de artiști de toate calibrele, inclusiv pe prietenul nostru Albastru Haloi care purta un tricou bleo cu alb, o pereche de blugi tociți, rupți în cur și teniși roz cu șireturi bleo împletite. De obicei mergea la vernisaje mai mult pentru femeile pe care le agâța decât penru exponate, dar în seara aia de mai era numai cu ochii-n tablouri. Expuneam eu, normal – și tablourile mele sunt mișto. Atunci aveam unul pe care l-am vândut între timp, c-o priză în care era introdus un ștecher cu niște sârme-n coadă. Un pătrat imens, alb și semnat într-un colț cu dermatograf SGB. În lumea artei nu contează ce expui, contează cum expui și explicația pe care-o dai despre piesă. Explicația mea era că tabloul acela, intitulat Lanț rupt, e produsul final al revoltei mele împotriva dependenței de televizor și de calculator a omului modern. Te-ai fi gândit?
La un moment dat Albastru a scos ștecherul din tablou. Lumea s-a adunat în jurul lui ca la circ, se uita ca l-a o girafă în capul căreia cânta un melc, iar el, văzându-le uluirea, l-a băgat înapoi spășit. A zis:
- Îmi place-atât de mult tabloul ăsta încât l-aș mânca, și lumea a izbucnit în râs, el: Într-adevăr, omul modern trebuie să se întoarcă în natură, dar nu în sălbăticie și cred că SGBul a remarcat asta la timp.
M-a periat. După care, din vorbă-n vorbă s-a îndreptat spre o tânără ce-mi admira fascinată alt tablou – o vază cu flori pictată-n ulei, peste care cususem sârmă. Era atăgătoare, frumoasă chiar, bună de tras în amor. Avea părul castaniu, cumva ondulat, lung și foarte bogat, obraji măslinii, mați, o finețe de năsuc, buzele pline. Când zâmbea, albastrul din ochii ei scânteia.
- Văd că ai ochii albaștri, pe mine mă cheamă Albastru și-aș fi chiar încântat să te cunosc, s-a băgat el intemplestiv în seamă. I-a întins mâna, ea a zâmbit și-a zis:
- Sânziana, îmi pare bine – strângându-i-o ușor. Apoi: Cred că tabloul ăsta merită toți banii, a opinat și n-a greșit deloc.
- Cred că tu mă meriți pe mine, i-a spus Albastru făcând-o să chicotească.
- Cred că tu nu mă meriți pe mine, i-a replicat în apărare.
- Să mori tu? a dat-o haios el și i s-a răspuns cu-n zâmbet frivol:
- Și oricum sunt cu prietenul meu...
Albastru a zâmbit. A băut o gură din paharul pe care-l ținea domnos într-o mână. A privit-o pe interlocutoarea lui în ochi cam un moment și-a spus:
- Ce treabă am eu cu prietenul tău... Mie-mi place despre tine și dacă vrei, poți să-mi dai numărul lui, să-i spun că v-ați despărțit :D
Sânziana a chicotit, semn că avea simțul umorului, dar:
- Stai liniștit, a spus, la care Albastru:
- Atunci dă-mi-l pe-al tău să te scot mâine la o cafea.
- Nu ți-l dau, s-a ferit ea cu-n zâmbet.
- Că ai prieten sau că nu-ți place despre mine?
- Că nu-mi place de tine.
- Mă minți în față, serios, a făcut Albastru mimând supărare. Ce zodie ești?
- Ce contează?
- Rac?
- De unde știi?
- Te simt și...
Fix în clipa aceea, un tip la vreo douășpatru de ani, venit de undeva din spate, a îmbrățișat-o pe Sânziana și-a întrebat-o:
- Mergem sau plecăm, beibi?
Aoleu, beibi. Mă ia grața când aud apelative din astea.
Tipul purta sacou maron, cămașă, blugi și nu era chiar urât.
- Aaa, a interjectat Albastru c-un zâmbet spre fals, tu trebuie să fi prietenul Sânzianei... Eu sunt vărul ei, Albastru – și i-a întins mâna prietenului. Sânziana l-a privit contrariată, dar totodată amuzată și prietenul a zâmbit. Zice:
- Tudor. Îmi pare bine.
Sânziana a făcut ochii ochii mari. Era surpinsă de tupeul lui Albastru, dar surprinsă plăcut.
- Și mie îmi pare bine că te-am cunoscut. Sânziana tocmai îmi povestea despre tine și mi-a confirmat încăodată că nu are deloc gusturi la bărbați, ha, ha.
Sânziana a izbucnit într-un râs color și Tudorel la fel, fără să realizeze că Albastru nu greșea deloc în ceea ce zisese.
- Sper că-ți dai seama că nu glumesc, a amplificat Albastru, moment în care Sânziana a mărit volumele râsului și Tudor a început să se întunece la față. Albastru l-a observat și-a schimbat vorba: Și ce mai face mătușa, Sânziana? – dar în aceeași secundă a văzut-o pe Oana și-a zis: Stai c-am văzut pe cineva – făcând-o să-și înghită răspunsul. Dă-mi te rog numărul tău, verișoaro, să mai pălăvrăgim și să ieșim odată toți trei. A scos telefonul din buzunar, a sorbit din pahar și-a privit-o lung, sigur și cu subînțeles. Preț de o secundă Sânziana a ezitat. Apoi, fără să știe de ce:
- 0732492026, a zis radioasă și răspunsul lui Albastru a fost:
- Hai că te sun eu. Apoi uitându-se spre Tudor a adăugat: Mi-a făcut plăcere să te cunosc, Tudor...
- Și mie...
- Ne vedem...
- Da...
- V-am lăsat...
- Pa...
- Pa-pa.
Zâmbind, Albastru a memorat numărul, a dat bip și s-a-ndreptat spre Oana. În urma lui Sânziana a zis:
- Mor după tabloul ăsta... - Dar în venele ei sângele devenea albastru.
Oana era prietenă pe facebook cu Albastru, sau invers, vorbeau pe mess, el o vrăjea la fiecare conversatie, ea avea un iubit la Londra, student, cu care nu se mai înțelegea, și-așa mai departe. Live nu se văzuse niciodată cu Albastru. Se știau din poze, la la, ce faci mă Oana, ia zis el și ea a răspuns, uite pe-aici pe la vernisaj, admir, la fel și eu, te admir, ești aproape frumoasă, dar ești mai mult, hmmm, cum vine asta, uite-așa cum auzi, dă-mi un pupic pe pleoapă...
A făcut-o să râdă, ha-ha, s-a apropiat de ea, a privit-o adânc în ochii smaraldini și, ca și când i-ar fi dat un cap în gură, s-a aplecat și-a sărutat-o ușor, mua, și buzele ei s-au deschis ca un boboc de trandafir. Preț de cinșpe secunde au susținut un sărut de Oscar. Când și-au desprins buzele ochii ei străluceau, ochii lui fierbeau ca sângele ce-i străbătea venele. A așezat-o pe-o canapea roșie, a luat-o de gât și-a început să-i verse versete interzise. Sânii ei ciripeau, Cristosul de pe cruciulița ei se întorsese cu spatele, pielea i se făcea de găină și sub ea, inima era Te iubesc!
După un timp Albastru i-a propus să se retragă împreună de-acolo, la vreo cafenea, să ne cunoaștem mai bine :D
- Da...
De la etaj, de unde puteai vedea salonul de la parter sprijinindu-te de-o balustradă, puteai coborî pe două scări paralele care se opreau într-un semi-cat parchetat, al cărui perete era acoperit c-o oglindă. Ramă sculptată, lemn masiv, te puteai privi până sub pantof.
- Vezi ce bine ne stă împreună, a întrebat-o Albastru prinzând-o de șold zâmbind și-a glumit: ne mai lipsește puțină vată-n nas ca să fim perfecți, nu crezi?
- Hihihihi, a râs Oana și-au coboât treptele de marmură până-n salon.
Au privit din mers o sculptură ce-nfățișa un act sexual în poziția pe la spate, au deschis ușa care a scârțâit ușor: Scârtzzz, au ieșit într-o seară de primăvară târzie. Cerul era reavăn și stelele încolțeau în el ușor. Orașul, privit de sus, era ca zâmbetul lui Ray Charles pe un televizor color, străzile erau pline cu povești. Ici un poem, scris cu laser în imaginația unui poet trecător
e noapte
stau în întuneric
ronțăi un măr
n-am un ban
nu știu ce-o să mănânc mâine
ăsta e ultimul meu măr
e acru
mi se reflectă fața-n monitor
schimonosită
urâtă
și-mi vine să scuip
colo o mașină la semafor, niște fete drăguțe, în hotelul de vizavi un bărân se sinucide, lângă ușa lui un nene fumează o țigară și mai sus cu-n etaj se fute cineva cu altcineva.
Oana și-Albastru traversează de mână Calea Victoriei.
- Tu nu ești gagică, zice el cu surâs, tu ești pisicuță, pis pis pis.
- Miau
- Ha ha, și ai un cur de-un miliard de euro, cărnos, pe care-o să-ți fac două semne mici...
- Și cum ai de gând să faci asta, mă?
- Sunt un vampir și-o să-ți sug sângele.
- Miau.
Sunt ca niște rime împerecheate Albastru cu Oana, pășesc pe trotuar și-n urma lor rămâne praf și...
miercuri, 19 ianuarie 2011
Un poem din TIUK!
Când eram mai tânăr, prin liceu, am scris un poem pe care l-am intitulat SGBiografic 1. Voiam să scriu un ciclu cu vreo 10 texte, parcă. Când aveam 20 de ani, am trimis o parte din acel ciclu la revista Tiuk! întrucât, știam că nu mi le va publica nicio altă revistă. Și-au apărut. Astăzi, la o întâlnire, a venit vorba despre texte porno, așa că, mi-am adus aminte textul și l-am recitat cu glasul meu de vată de sticlă. Îl pun și-aici că nu-i rău deloc.
SGBiografic 1
Când ți-am văzut buricul mi s-a sculat cariciu'
Privirea mea spurcată tăia rece ca briciu'
Prin vene-n loc de sânge-mi curgeau dracii din iad
Izbit de rotunjimea-i pe tine-era să cad
Ți-am rupt cu mâini versate chiloții uzi și calzi
În ochi ți-urla dorința ca-n tine să mă scalzi
Cu o mișcare lină pleata ți-ai despletit
Și-a curs pe gâtul firav de patimă rănit
Te-am strâns atunci în brațe crezând că vrei să fugi
Sau poate-am vrut cariciu' să te forțez să-l sugi
Și cu-a ta limbă dulce să-l lingi și să-l uzi. Dar
Fesele tale fine în palmele-mi asprite
Țâțele când cu dinții le mușcam întărite
Ca niște fiare crude mă sfâșiau barbar
Te sărutam pee buze încinse și ca de jar
Tu mă-ndemnai "Hai, bagă-l!" neștiind altceva
Și te frecai de mine pizda îți saliva :D
SGBiografic 1
Când ți-am văzut buricul mi s-a sculat cariciu'
Privirea mea spurcată tăia rece ca briciu'
Prin vene-n loc de sânge-mi curgeau dracii din iad
Izbit de rotunjimea-i pe tine-era să cad
Ți-am rupt cu mâini versate chiloții uzi și calzi
În ochi ți-urla dorința ca-n tine să mă scalzi
Cu o mișcare lină pleata ți-ai despletit
Și-a curs pe gâtul firav de patimă rănit
Te-am strâns atunci în brațe crezând că vrei să fugi
Sau poate-am vrut cariciu' să te forțez să-l sugi
Și cu-a ta limbă dulce să-l lingi și să-l uzi. Dar
Fesele tale fine în palmele-mi asprite
Țâțele când cu dinții le mușcam întărite
Ca niște fiare crude mă sfâșiau barbar
Te sărutam pee buze încinse și ca de jar
Tu mă-ndemnai "Hai, bagă-l!" neștiind altceva
Și te frecai de mine pizda îți saliva :D
luni, 17 ianuarie 2011
poemul de luni 39
Vasile voiculescu:
sonet CLVIII
Din clarul miez al vârstei râd tinereţii tale,
Trufaşa-ţi frumuseţe în faţă o privesc
Şi ochilor tăi, aştri tulburători de cale,
Opun intensu-mi geniu în care se topesc.
Mă-nfăţişez cu duhul, nu te sărut pe gură,
Plecat ca peste-o floare, te rup şi te respir...
Şi nu mai eşti de-acuma trupească o făptură,
Ci un potir de unde sug viaţa şi strâng mir.
Nu-mi număr anii, seva nu stă în gingăşie:
Cu ideala forţă mi-apropii ce mi-e drag,
Înjug virtuţi şi patimi la marea poezie
În care, fără urme de pulbere târzie,
Te-amestec şi pe tine cu sila; pentru mag,
Pământul n-are margini, nici cerurile prag.
sonet CLVIII
Din clarul miez al vârstei râd tinereţii tale,
Trufaşa-ţi frumuseţe în faţă o privesc
Şi ochilor tăi, aştri tulburători de cale,
Opun intensu-mi geniu în care se topesc.
Mă-nfăţişez cu duhul, nu te sărut pe gură,
Plecat ca peste-o floare, te rup şi te respir...
Şi nu mai eşti de-acuma trupească o făptură,
Ci un potir de unde sug viaţa şi strâng mir.
Nu-mi număr anii, seva nu stă în gingăşie:
Cu ideala forţă mi-apropii ce mi-e drag,
Înjug virtuţi şi patimi la marea poezie
În care, fără urme de pulbere târzie,
Te-amestec şi pe tine cu sila; pentru mag,
Pământul n-are margini, nici cerurile prag.
miercuri, 12 ianuarie 2011
...9 8 7 6 5 4 3 2 1 0 1 2 3 4 5 6 7 8 9...
În mileniul trei după un calendar ciudat
mă întreb de ce trebuie să număr anii crescător de la nașterea
unui personaj, dintr-un volum de poezii ce-a ajuns
să fie coercitiv
să fie impus și luat drept lege
să fie instrumentul hipnotizator
care trimite omul într-o realitate suprarealistă
într-o minciună pe care nimeni n-o contestă –
și înainte de nașterea acestui personaj
căruia-i spun numele doar în aluzie
să număr anii invers. Mă întreb de ce trebuie să trăiesc toată iluzia asta
pe care șmecherii lumii mi-o impun
pe care proștii o preferă și
pe care și mai proștii n-o sezisează,
de ce trebuie să trăiesc în paternul ăsta bolnav
în retardul ăsta forțat
care îmi limitează viața
conștiința
percepția și percepția asupra realității
de ce trebuie să fie ...9 8 7 6 5 4 3 2 1 0 1 2 3 4 5 6 7 8 9... totul?
de ce trebuie să-mi număr zilele?
de ce trebuie să trăiesc într-o lume care-și numără zilele?
Toată CULTURA lumii se-nvârte-n jurul unor MINCIUNI.
Unii crează ere
și le impun obligat forțat.
Majoritatea, dobitoci peste dobitoci,
le acceptă. Cei care nu le acceptă sunt respinși
mă întreb de ce trebuie să număr anii crescător de la nașterea
unui personaj, dintr-un volum de poezii ce-a ajuns
să fie coercitiv
să fie impus și luat drept lege
să fie instrumentul hipnotizator
care trimite omul într-o realitate suprarealistă
într-o minciună pe care nimeni n-o contestă –
și înainte de nașterea acestui personaj
căruia-i spun numele doar în aluzie
să număr anii invers. Mă întreb de ce trebuie să trăiesc toată iluzia asta
pe care șmecherii lumii mi-o impun
pe care proștii o preferă și
pe care și mai proștii n-o sezisează,
de ce trebuie să trăiesc în paternul ăsta bolnav
în retardul ăsta forțat
care îmi limitează viața
conștiința
percepția și percepția asupra realității
de ce trebuie să fie ...9 8 7 6 5 4 3 2 1 0 1 2 3 4 5 6 7 8 9... totul?
de ce trebuie să-mi număr zilele?
de ce trebuie să trăiesc într-o lume care-și numără zilele?
Toată CULTURA lumii se-nvârte-n jurul unor MINCIUNI.
Unii crează ere
și le impun obligat forțat.
Majoritatea, dobitoci peste dobitoci,
le acceptă. Cei care nu le acceptă sunt respinși
marți, 11 ianuarie 2011
luni, 10 ianuarie 2011
Poemul de luni 38
Ioan Monoran zice:
Locusd periucundus (II)
Deşi
nici măcar vreun arbore
sau măcar o ruină nu par să sugereze
că acest loc ar fi putut fi cândva locuit
să ne imaginăm totuşi
că sub tufele de măceşi şi de muri
s-ar putea ascunde
cea care-ar fi fost cândva
Troia sau Cartagina acestor ţinuturi
sau doar o simplă aşezare
la fel cu cea aflată la numai câţiva kilometri
şi căreia i se zăresc bisericile
cu turlele uşor înclinate într-o rână
în aşteptarea unui restaurator
care să le dea strălucirea de altădată.
Ascunse deci de mărăcinişul des
ca şi de fantezia noastră
la numai câţiva centimetri sub sol
vestigiile sunt de o importanţă istorică
covârşitoare de genul unui depozit
în care sub un strat relativ gros de cenuşă
dorm tot soiul de relicve ciudate
vreo mănăstire sau biserică
ridicate pe vremuri în mod obligatoriu
la o oarecare distanţă de locurile populate.
Iată locul
pe care se înălţau cândva zidurile
îmi spun şi rup măcriş din smocurile
de iarbă ceva mai întunecată şi mai grasă
ce-mi stârnesc imaginaţia şi dorinţa
pentru mine ele înseamnă la fel de mult
ca rămăşiţele oricărui templu sau cetăţi
pe care doar ochiul exersat al arheologului
mai ştie să le ghicească
în intimitatea banală a prezentului
la numai câţiva centimetri sub sol
sau în zidurile vreunei gopodării ţărăneşti
ea însăşi o cetate populată cu raţe
cu gâşte sau cu porci
care atunci când se adapă sau se bălăcesc
iau înfăţişarea unor bârne
ce plutesc în derivă
pe râurile ce străbat câmpia
aidoma anticelor apeducte.
Iată satul
îmi spun deşi abia-l zăresc printre
roiurile nesfârşite de ţânţari şi de muşte
dar cu casele parcă ieşite din pânzele lui Utrillo
mucegaiul şi cârpiturile înlocuind elementele
florale ce unduiau cândva
prin figuri şi embleme ale tradiţiei
până nu demult transmise din generaţie în generaţie
sau transformate în ţărani
în căutarea acelei metafizici a frumosului
cu riscul să se piardă chiar la un moment dat
într-un joc steril de semne şi formule
cum altădată în mijlocul unei naturi
vivificate şi spiritualizate.
Satele au murit
şi multe dintre cele care mai supravieţuiesc
dirijate de la oraş ca pe vremea anticilor greci
par să atârne ca nişte mici candele
pe pereţii cărora la o privire atentă
poţi să descoperi gravată lupta pentru supravieţuire
aşa încât până şi stolurile de rândunici
şi de vrăbii ca şi amărâta turturică
melancolice şi delicate
trebuie să se apropie tot mai mult de oraş
ca de un zeu năprasnic
sub oblăduirea căruia până nu demult
ciobanii-şi păşteau oile
întinşi la umbră şi cu braţul sub cap
ca Ioana d’Arc altădată ascultând vocile celeste.
Satul a murit
dar poate că peste ani cineva
pătruns de miresmele unui trecut
ca şi ale unui limbaj demult legendare
răscolind pe sub tufele de măceş şi de mur
undeva pe marginea Timişului
la fel ca mine
va da peste urmele vreunei biserici
sau peste vreun schelet zvârcolindu-se
ca pământul de sub vetrele ţărăneşti
ca putregaiurile ca sămânţa
şi după ce va îndepărta vălul subţire
şi molozul de pe ziduri
prin ochii imaginari ai ferestrelor
plasaţi undeva foarte sus
l-ar putea zări curajul şi naturaleţea
Marilor Fantome
şi ochii lor prin gândurile lui
aidoma unor duhuri de mare concentraţie
ar putea goni din nou realitatea
în păduri în mistere sau în basme
totul redevenind cum, aşa, nu vom afla niciodată.
Locusd periucundus (II)
Deşi
nici măcar vreun arbore
sau măcar o ruină nu par să sugereze
că acest loc ar fi putut fi cândva locuit
să ne imaginăm totuşi
că sub tufele de măceşi şi de muri
s-ar putea ascunde
cea care-ar fi fost cândva
Troia sau Cartagina acestor ţinuturi
sau doar o simplă aşezare
la fel cu cea aflată la numai câţiva kilometri
şi căreia i se zăresc bisericile
cu turlele uşor înclinate într-o rână
în aşteptarea unui restaurator
care să le dea strălucirea de altădată.
Ascunse deci de mărăcinişul des
ca şi de fantezia noastră
la numai câţiva centimetri sub sol
vestigiile sunt de o importanţă istorică
covârşitoare de genul unui depozit
în care sub un strat relativ gros de cenuşă
dorm tot soiul de relicve ciudate
vreo mănăstire sau biserică
ridicate pe vremuri în mod obligatoriu
la o oarecare distanţă de locurile populate.
Iată locul
pe care se înălţau cândva zidurile
îmi spun şi rup măcriş din smocurile
de iarbă ceva mai întunecată şi mai grasă
ce-mi stârnesc imaginaţia şi dorinţa
pentru mine ele înseamnă la fel de mult
ca rămăşiţele oricărui templu sau cetăţi
pe care doar ochiul exersat al arheologului
mai ştie să le ghicească
în intimitatea banală a prezentului
la numai câţiva centimetri sub sol
sau în zidurile vreunei gopodării ţărăneşti
ea însăşi o cetate populată cu raţe
cu gâşte sau cu porci
care atunci când se adapă sau se bălăcesc
iau înfăţişarea unor bârne
ce plutesc în derivă
pe râurile ce străbat câmpia
aidoma anticelor apeducte.
Iată satul
îmi spun deşi abia-l zăresc printre
roiurile nesfârşite de ţânţari şi de muşte
dar cu casele parcă ieşite din pânzele lui Utrillo
mucegaiul şi cârpiturile înlocuind elementele
florale ce unduiau cândva
prin figuri şi embleme ale tradiţiei
până nu demult transmise din generaţie în generaţie
sau transformate în ţărani
în căutarea acelei metafizici a frumosului
cu riscul să se piardă chiar la un moment dat
într-un joc steril de semne şi formule
cum altădată în mijlocul unei naturi
vivificate şi spiritualizate.
Satele au murit
şi multe dintre cele care mai supravieţuiesc
dirijate de la oraş ca pe vremea anticilor greci
par să atârne ca nişte mici candele
pe pereţii cărora la o privire atentă
poţi să descoperi gravată lupta pentru supravieţuire
aşa încât până şi stolurile de rândunici
şi de vrăbii ca şi amărâta turturică
melancolice şi delicate
trebuie să se apropie tot mai mult de oraş
ca de un zeu năprasnic
sub oblăduirea căruia până nu demult
ciobanii-şi păşteau oile
întinşi la umbră şi cu braţul sub cap
ca Ioana d’Arc altădată ascultând vocile celeste.
Satul a murit
dar poate că peste ani cineva
pătruns de miresmele unui trecut
ca şi ale unui limbaj demult legendare
răscolind pe sub tufele de măceş şi de mur
undeva pe marginea Timişului
la fel ca mine
va da peste urmele vreunei biserici
sau peste vreun schelet zvârcolindu-se
ca pământul de sub vetrele ţărăneşti
ca putregaiurile ca sămânţa
şi după ce va îndepărta vălul subţire
şi molozul de pe ziduri
prin ochii imaginari ai ferestrelor
plasaţi undeva foarte sus
l-ar putea zări curajul şi naturaleţea
Marilor Fantome
şi ochii lor prin gândurile lui
aidoma unor duhuri de mare concentraţie
ar putea goni din nou realitatea
în păduri în mistere sau în basme
totul redevenind cum, aşa, nu vom afla niciodată.
duminică, 9 ianuarie 2011
joi, 6 ianuarie 2011
bine v-am regasit
distinsi cititori ai acestui blog in noul an care-a-nceput. sper ca sunteti plini de energie si de obiective pe care sunteti gata sa le realizati. eu unul sunt. precum contele dracula din pamantul orasului meu natal imi acumulez puterile si cum am stat un timp destul de indelungat acolo am acumulat o putere care-mi va permite sa fac anul acesta din cacat bici si din bici cantece nemuritoare :) am observat ca s-au scris niste recenzii la romanul meu Nu-stiu-cate-zile, atat pe net cat si pe hartie. dintre recenzenti ii salut pe Stafan Agopian, Horia Garbea, Iulia Iarca samd. inchei cu un mic poem care mi-a venit intr-o noapte:
pentru a înțelege moartea
ia o foaie
scrie pe ea un poem
mototolește-o
dă-i foc
și-aruncă cenușa în vât
pentru a înțelege moartea
ia o foaie
scrie pe ea un poem
mototolește-o
dă-i foc
și-aruncă cenușa în vât
Abonați-vă la:
Postări (Atom)