Cel puţin în prima lui carte, Stoian G. Bogdan se dovedeşte a fi un foarte bun poet. Despre Chipurile lui sunt o groază de lucruri de spus. Nu degeaba, în intervalul relativ scurt care-a trecut de la apariţie până acum, i s-au dedicat deja zece cronici, toate favorabile. (Nemaivorbind de faptul că unele vădesc chiar o emfază îngrijorătoare.) E clar că avem de-a face cu un suflu nou, în faţa căruia comentatorii n-au mai găsit loc de întors. Ultimul val de poeţi, cel al generaţiei 2000, nu duce lipsă de autori puternici, capabili să sondeze în ei înşişi până la disoluţia eului. Nici de artizani inteligenţi, ale căror versuri precise amorţesc, cu perfectă îndreptăţire, spiritul critic. Departe de mine gândul că Stoian G. Bogdan, un debutant totuşi, ar trona acum deasupra unora sau altora dintre aceştia. (Că şi-a apropriat cu folos o parte din tehnicile lor, e neîndoielnic.) Dar, fără nici un dubiu, el aduce, odată cu volumul de la Cartea Românească, ceva ce-i al lui şi numai al lui: o formulă de succes.
S-ar putea ca aceasta să fie rezultatul previzibil al unei sinteze imprecise. Cu alte cuvinte, ca autorul Chipurilor să fi profitat cu largheţe ce cele câteva poetici disjuncte vehiculate în anii din urmă, obţinând prin calcul un mixtum compositum de la care orgoliul i-a oprit pe colegii săi un pic mai vârstnici. Nu exclud varianta, dar nici nu-i fac prea mare credit. În definitiv, de ce-ar fi el cel dintâi care să se fi gândit la asta ? Şi, dacă într-adevăr s-a gândit, cum de i-a ieşit atât de bine ?
Căci volumul e de-o originalitate indiscutabilă. Nici vorbă ca poetului să i se potrivească în vreun fel recomandarea recomandarea stereotipă de a se căuta, încă o vreme, pe sine. Stoian G. Bogdan s-a găsit, cred eu, de multişor. O ştie bine şi-o mărturiseşte cu o sinceritate totodată polemică şi ataşantă, încă din prima pagină: „Nu sunt un poet care-ar putea scrie cu sânge-/ le lui./ Sunt mai degrabă un copil care-a îmbătrânit prea/ devreme./ Nu mi-am propus niciodată să cobor arta în stradă,/ dar am pavat câteva străzi cu poemele mele./ Nu sunt sărac; am avut şi perioade când n-aveam/ ce mânca şi uneori încă mai am zile cu buzunarele goale,/ însă atunci evit să scriu, fiindcă nu-mi place s-o dau în suspine.” (pag. 7)
Există aici o infuzie de machism, dar trecută printr-o sinceritate care, abia ea, place. Într-o carte ca asta, pare să spună Scurta biografie din care-am citat, poţi avea încredere. Adică şi empatie, şi garanţia confortului. Insist asupra acestei combinaţii. Nimic, în Chipurile, întocmai ca în chimia organică, nu e de extracţie pură. Cum simte că începe să devină sentimental, Stoian G. Bogdan îşi ia seama şi plasează o ironie. Când şi aceasta începe să se absoarbă în porii hârtiei, şi-aduce aminte de cele câteva cărţi pe care le are la suflet. (Exerga, de pildă, e o reverenţă făcută lui Gore Pirgu.)
Ambiguitatea aceasta de umoare e doar una dintre premisele succesului. O alta, nu neapărat a doua pe listă, e oferită de structura cărţii. Titlul e grăitor: multe pagini creează spaţiu de desfăşurare pentru o galerie de portrete trasate, cel mai frecvent, din câteva tuşe narative. Sunt, între acestea, amintiri de familie (toate zguduitoare, până şi cele despre micile animale de curte sau de celulă), scene de barou aglomerat, fotografii, din faţă şi din profil, ale câtorva prieteni interlopi sau pur şi simplu detracaţi, medalioane din ce în ce mai palide ale iubitelor de demult. Avocat, chiar dacă încă stagiar, Stoian G. Bogdan are tactul de a nu arunca sentinţe nedrepte, ştie să învinovăţească numai sub semnul nuanţei. (Când uită asta, compromite poezia, cum se întâmplă cu Tipul d), mai degrabă un pamflet eşuat.)
De obicei însă e tandru, oricât ar părea lucrul de suspect într-un volum aşa de tare de înger. Să nu ne lăsăm înşelaţi de zgomote, sunt destule efecte speciale în toate exploziile din Chipuri. Poza de cuceritor nu răpeşte nimic din frumuseţea adevărată a ultimelor versuri: „îmi amintesc de tine/ dansai în spatele unei mese pe care câţiva băieţi ţi-o umpluseră/ cu flori/ era ziua femeii şi discoteca era/ în aer/ m-am apropiat/ am luat de pe masa ta un crin roşu/ şi ţi-am şoptit zâmbitor/ – aş fi flatat dacă ai primi de la mine un crin/ a urmat o iubire mai scurtă decât/ un vers scurt/ şi o tristeţe care mi-a scos lacrimile cu tot cu ochi/ în vara aia plină de sânge şi de ciudă/ în vara aia fără soare/ şi fără cer/ când ai avut nenorocul să te cunosc/ e învierea azi// tu cauţi probabil puţină lumină/ eu caut o curvă să-mi umplu golul/ din pat// toate femeile de care mă îndrăgostesc ajung rău raluca/ de parcă liniile din palmele mele se termină/ în palmele lor.” (pag. 33)
Ca toate melodramele, poemele acestea au, cum spuneam, un substrat narativ. (Dar cu câte din cărţile ultimului deceniu nu se-ntâmplă la fel ?) Şi tot ca toate melodramele, ele emoţionează fără excepţie. E un nivel superficial de lectură, căci Chipurile nu se limitează la atât, dar e totodată un criteriu al succesului. Un teren numai bun pentru a construi pe el bucăţi antologabile. Cele trei gradaţii ascendente, chiar dacă dispuse altfel în decupajul versurilor, conduc la o aceeaşi concluzie, de două ori mai intensă: „înaintez pe culoare/ întunecoase şi reci. cât un copil lepădat/ mi s-a făcut inima. aici între ziduri/ ca-ntr-o bulă de linişte/ zac cei care-au trecut prin zidurile realităţii/ psihopaţii/ paranoicii/ oligofrenii/ mama// aici totul e verde/ zidurile uşile aerul nebunia/ înaintez pe culoare.” Semnalez subtila joacă cu sensurile. Continuu: „e ca şi cum aş pluti/ decojit de trup/ atras de ecoul cuvintelor mamei/ undeva în scrumul timpului/ când în casa noastră luceau bucuria şi ochii/ o găsesc strânsă-n cămaşa de forţă/ cum se clatină ca o pendulă stricată/ din lumea mea în lumea ei// m-ar împăca acum şi-o bătaie/ un blestem o înjurătură/ un scuipat/ fiindcă îmi e atât de dor/ atât de dor/ de mama.” (pag. 42)
E adevărat că, pe lângă acestea, se remarcă în Chipurile o anume imaginaţie compoziţională. (Cu opt ani în urmă, întâmpinându-l la rubrica Post restant, în România literară, Constanţa Buzea îi lăuda adolescentului de atunci tocmai această calitate. A avut mână bună !) Mă despart în schimb de cei câţiva comentatori care i-au prezis lui Stoian G. Bogdan o carieră prozastică. Nu cred că e indicat să dăm poemul din mână pentru romanul de pe gard. Ce e epic aici e în sensul unor constrângeri de versificaţie şi, în mod implicit, de gen. Se povesteşte doar atât cât permite metafora. Nu e cazul să explic diferenţa dintre un poet de succes şi un prozator de succes. Cel din urmă, cum spuneau paşoptiştii, n-are nume bun. Imaginaţi-vă numai cum ar arăta un asemenea poem (scris, parcă, pe hârtie milimetrică) transpus, să zicem, în subiect al unei nuvele:
„Lângă uşa mea, la numărul 12,/ Vali îşi numără gradele. Are trei linii pe piept/ şi aşa o distincţie îi face inima să bată mai repede/ sub uniforma celestă de caraliu. Pe de-o parte pentru că frac-su,/ mortu’, nu s-a ales decât cu două linii, iar pe de altă parte pentru că mă-sa, de asemenea moartă, l-a trimis după liceu/ să munceasă la gater. Îl aud prin pereţii subţiri: «1, 2, 3. 1, 2, 3. 1, 2, 3…» Patru/ s-au dus de când i-am mâncat coliva lu’ frac-su,/ care, rămas singur şi beat în circă, privind/ poate la un film cu cauboi, a învârtit tacticos pistolul din dotare/ pe deget, până când şi-a izbit ţeava de ţeastă. Şi-a făcut poc.” (pag. 58)
Titlul acestui poem e de nereprodus. Cum tot de nereprodus sunt şi alte câteva versuri care pariază pe cuvinte inexistente în DEX. (Dar să fim sinceri, cât din vocabularul poeziei în genere necesită explicaţii de dicţionar ? Chiar avem nevoie de el ?) Dacă nu le transcriu aici, e din simplul motiv că nu mi se pare oportun să le scot din context. Mergeţi pe mâna mea şi citiţi-le de la sursă. N-o să vă sune distonant. Autorul le asamblează în aşa fel încât obida lui, rostită cu umor, să obţină măcar complicitatea publicului.
Unul din primele episoade ale cărţii e nu extraordinar (am niscaiva reproşuri să-i fac), dar plin de haz. Se numeşte Vasilică şi e închinat pieziş unei iubite cu identitate neverosimilă, Rafaela: „Acum, Vasilică este singura fiinţă pentru care mai merit să trăiesc/ Acum, Vasilică este singura fiinţă pentru care mai merită să trăiesc/ Nu pentru că l-am crescut de când era cât o nucă./ Nu pentru că l-am adăpostit de fiecare dată în pumn./ (Şi pumnul, la mine, moare ultimul.) Nu./ A venit de capu’ lui în baraca mea,/ după ce executasem vreo patru luni de carceră şi-mi mai trebuiau vreo două zile până s-o iau razna/ de tot./ Eram singur şi anul mai avea mult până să compenseze ochiul/ pe care i-l scosesem puştiului care mă furase la barbut./ De când l-am văzut/ am ştiut că avem multe în comun/.../ Se auzise în toată puşcăria despre Vasilică, şobolanul lui SGB,/ şi, când m-am liberat, l-am luat acasă./ Acum, pentru el nu-mi iau gâtul,/ fiindcă n-aş vrea să se bagabonţească prin subsolurile blocului/ şi să-i frângă inima vreo şoricioaică mai fluşturatică.” (pag. 14)
N-au apărut prea multe volume de poezie în 2009. Pentru un inventar valoric al acestora, ajung degetele de la o mână. (Ba chiar prisosesc.) Printre ele, şi nu în coada listei, se numără şi Chipurile lui Stoian G. Bogdan. Care, ca debutant, se bate, iată, cu greii. E o treabă. Ce va face mai încolo, cu cât talent îşi va gestiona succesul (mai nărăvaş, se ştie, decât scrisul), e altă treabă. Care-l priveşte numai pe el.
Şi pentru că tânărul poet mi-a făcut pozna, direcţionând o pagină din carte către mine, nu pot să mă prefac, olimpian, că n-am văzut nimic: „privesc cerul printr-un monoclu triunghiular/ şi sper să-ntâlnesc o privire// dacă m-aş rata, oare n-ai ţine la mine mai mult ?// Prietene, viaţa e singurul rahat pe care-l mai am/ pot s-o fac bici./ pot s-o fac şi să plesnească./ primeşte, deci, acest poem ca pe-o bătaie/ a inimii mele.” (pag. 68)
Acum, ce să zic ? Aferim !
Cronica de Cosmin Ciotlos, cadou de ziua mea care a fost ieri, in Romania literara nr 43 2009
vineri, 30 octombrie 2009
joi, 29 octombrie 2009
vineri, 23 octombrie 2009
Chipuri si chipuri
„Chipurile“ lui Stoian G. Bogdan sunt, rând pe rând, slefuite de privirea exersata a celui care stie sa vada. Surprinzator de mate, de parca odata fixate se pietrifica si doar amintirea despre ele le dezvaluie un umar sau o glezna, „Chipurile“ supravietuiesc în falia dintre verosimil si realitatea frusta.
Câstigator al Concursului de manuscrise organizat de Cartea Româneasca pentru autorii sub 35 de ani, Stoian G. Bogdan câstiga si votul de încredere în poezie. Fara a scrie cu diverse secretii ale corpului, versurile lui tind sa muste ca niste câini de vânatoare din carnea personajelor, desfigurându-le. „Chipurile“ sunt identitati neduse pâna la capat, cu care autorul îsi sigileaza poemele, dându-le ritmuri diferite de existenta. Ne ramân în timpan ecouri din poeme, frânturi de versuri si multe nume.
Pe urmele „Crailor de Curtea-Veche“, Gorica îsi traieste mai departe bonomia. Femeile sunt fiinte nefaste, golite de timpul care le-a macinat frumusetea si iubirile. La rândul lor, barbatii înoata în mlastini de remuscari: o gasca de banditi si scelerati, perfect adaptabili lumii care se deschide în fata lor. Doar singuratatea este moneda de schimb pentru momentul în care „artistul“ îsi poate vedea „chipurile“ concomitent, egale cu ele însele, nedeformate. Dar imediat se iveste o singuratate pluriforma, în care se înghesuie chipuri. Nicaieri mai puternic acest sentiment de stranietate, prin care poemul se regenereaza, stramutându-si, de la pagina la pagina, sorgintea si întârziindu-si nasterea. Paradoxal, odata nascut, poemul moare. Dar nu înainte de a-si respira singuratatea. În esenta, „Chipurile“ sunt, daca nu masti, cel putin legaturi vagi cu familia, cu prietenii sau cu amantele. Ordinea lumii sanctioneaza functionarea poemelor, dar nu si receptarea acestora. Poetul observa si înregistreaza. Rareori, se ascunde, dar si atunci pentru a-si decanta neputintele: „mi-am ars buricele degetelor cu tigara/ fac flic-flacuri pâna-n vis/ si-apoi, ca sa te trag în poem/ asa cum esti// tartor al infernului de sub pleoapele mele// s...t scriu despre tine cu frica//s...t trag de zile ca de carnea unei zebre/ tu îmi faci trupul sa-mi scrâsneasca sub piele// s...t si totul devine limpede// aici în poem“. De fapt, „limpezimea“ din poem face nota discordanta cu viata celor carora li se permite sa intre. Tulburatoare sau prea brutale, „chipurile“ sunt rastalmaciri ale unui „eu“ exacerbat, care doar privindu-i pe altii îsi poate transcrie panicile. Încapatânându-se sa existe în absenta „chipurilor“, poetul îsi pierde, în mod paradoxal, autonomia fata de text - el devine „marca“ si „masca“ a propriei inventii: „îmi tin mintile cu mâinile/ sa nu-mi tâsneasca/ sa nu mi se scurga printre degete/ ca niste monede vâscoase“. Senzatia de clisa planeaza deasupra poemelor la joasa înaltime. Nu conteaza daca eroii sai se salveaza sau mor, faptul ca se misca lent în mocirla îi umanizeaza si le confera puteri incalculabile. Mizeria în care-si duc existenta este aureolata de singuratate: „tu cauti probabil putina lumina/ eu caut o curva sa-mi mai umplu golul/ din pat// toate femeile de care ma îndragostesc ajung rau raluca/ de parca liniile din palmele mele se termina/ în palmele lor“. De cele mai multe ori, versurile cresteaza adânc în poem, ca un bisturiu, pentru ca apoi sa ne suceasca mintile. Efectul spontan este de prelungire a vietii în paginile cartii, crescând exponential cu falsa supravietuire a personajelor. Strâmbate, chipurile îsi poarta tarele ca pe niste exponate de muzeu.
Sanatoriu si tribunal
Scoase în lume, deci în ilegalitate, chipurile sunt pedepsite pentru sindromul de panica de care sufera: prezente vii, dezradacinate, cresc din nisipuri miscatoare si miraje. „Numai poetul, ca pasari ce zboara deasupra valurilor“ este gata sa-si ia în piept poezia - „pentru ca eu îi cerusem/ sa ma publice pe o pagina, cu poza si-asa mai departe,/ nu ca pe un mucea, la acea rubrica, unde mai aparusem/ pe când chiar eram un mucea, în urma cu opt ani“. Fiind înghitit de multimea pestrita, acesta îsi rateaza calificativul de „poet“: „pe peron am observat o doamna de vârsta a treia/ simpla dar eleganta care ma privea sever/ ca pe un golan oarecare“. „Chipurile“ lui Stoian G. Bogdan sunt fatetele inegale ale unor abstractii. Imagini puternice despre oameni de care am putea sa dam la tot pasul - numai sa stim unde sa privim - si nu reziduuri livresti se desprind din text: viata se maimutareste în fisa personala a „tipului d)“ sau îi râde în nas lui „super-muc“, prietenul a carui porecla „ar fi perforat orice distanta/ si ne-ar fi alipit destinele“. De la un capat la altul, nu ne ramân decât liste întregi de nume si câteva dintre istoriile lor. Aflam multe despre prietenie si suferinta, dar si despre singuratate si meschinarie - dl Teo, Canciioc, ghiridumba care „nu e nici avocata, nici procuroarea, nici grefiera“, ci „un fel de femeie pe care-am recunoscut-o în boxa acuzatilor, din care saracia si-alcoolul au facut un personaj de „Chipurile“„, sobolanul Vasilica, oligofrenul Vali, care „îsi numara gradele/ s...t sub uniforma celesta de caraliu“, Flavius-sclavius îsi ruineaza conturile si prieteniile, Liviu, Oliviu - rând pe rând, chipuri damnate sau instante care, din dorinta de a respira adânc realitatea pe care o înfatiseaza, se pietrifica. Nimic diafan nu strabate pâna la noi. De aici, creste puterea poeziei, din forta de a arunca în foc chiar viata eroilor sai, înlemnita, arsa pâna la os, fara macar sa-si întoarca privirea: „bucuria carbonizându-se într-o secunda, ca o ti-/ gara terminata dintr-un fum scurt“. Scoase din ritm, personajelor li se refuza revolta. Primesc doar sentinte si vesti neunitare, recidivând în amnezie. Impasul lor este similar cu starile degenerescente din volumele de poezie ale lui Michel Houellebecq, mai ales ca lumea este un hau din care nu scapa decât ironia. Omul, condamnat sa se revolte, dupa o expresie a lui Camus, nu are niciodata satisfactia de a iesi din gol. Agonia creste famelic: „pe dinauntru sunt o hiena flamânda// versurile mele sunt strazi în care ma târasc cu oameni/ pierduti“. Sensibilitatea ne este fortata, iar chipurile pe care le desprindem din volum duc o viata tenebroasa si absurda, o viata de sfinti condamnati sa se nasca în Gomora.
Versurile lui Stoian G. Bogdan ard în carne vie. Simultan, sensibile si puternice, chipurile create nu permit privirea înapoi, de teama prabusirii castelului de nisip. Spontaneitatea demasca tehnica amânarii, a comutarii sentintei. Tergiversarea sfârsitului rimeaza cu un ritual al suprapunerii, al coincidentelor si cu ingeniozitatea descrierilor. Lumea îsi declama slabiciunea pentru a o desira. Revenirea matriciala nu înseamna salvare, cât mai degraba o strangulare a neputintelor: „e ca si cum as pluti decojit de trup/ atras de ecoul cuvintelor mamei// s...t o gasesc strânsa-n camasa de forta/ cum se clatina ca o pendula din lumea mea în lumea ei“. Intra în ring toate chipurile, dar nevatamat iese doar poemul, luptându-se sa-si respire victoria: „eu nu sunt un poet. eu sunt un poem“. Odata atins obiectivul, poetul îsi prinde în bolduri chipurile metamorfozate în fluturi, femei, prieteni, versuri.
Volumul lui Stoian G. Bogdan nu fenteaza poezia. O face accesibila si, prin asta, o umanizeaza. În sanatoriu, la închisoare, în salile de tribunal sau în asteptarea mortii, chipurile prind contur. Actiunile lor sunt mai importante decât existenta, mai virulente decât necesitatea prezentei lor. Poezia devine verb. Stoian G. Bogdan devine poet.
Cronica de Irina Georgescu in revista Cultura, nr. 42, octombrie 2009
Câstigator al Concursului de manuscrise organizat de Cartea Româneasca pentru autorii sub 35 de ani, Stoian G. Bogdan câstiga si votul de încredere în poezie. Fara a scrie cu diverse secretii ale corpului, versurile lui tind sa muste ca niste câini de vânatoare din carnea personajelor, desfigurându-le. „Chipurile“ sunt identitati neduse pâna la capat, cu care autorul îsi sigileaza poemele, dându-le ritmuri diferite de existenta. Ne ramân în timpan ecouri din poeme, frânturi de versuri si multe nume.
Pe urmele „Crailor de Curtea-Veche“, Gorica îsi traieste mai departe bonomia. Femeile sunt fiinte nefaste, golite de timpul care le-a macinat frumusetea si iubirile. La rândul lor, barbatii înoata în mlastini de remuscari: o gasca de banditi si scelerati, perfect adaptabili lumii care se deschide în fata lor. Doar singuratatea este moneda de schimb pentru momentul în care „artistul“ îsi poate vedea „chipurile“ concomitent, egale cu ele însele, nedeformate. Dar imediat se iveste o singuratate pluriforma, în care se înghesuie chipuri. Nicaieri mai puternic acest sentiment de stranietate, prin care poemul se regenereaza, stramutându-si, de la pagina la pagina, sorgintea si întârziindu-si nasterea. Paradoxal, odata nascut, poemul moare. Dar nu înainte de a-si respira singuratatea. În esenta, „Chipurile“ sunt, daca nu masti, cel putin legaturi vagi cu familia, cu prietenii sau cu amantele. Ordinea lumii sanctioneaza functionarea poemelor, dar nu si receptarea acestora. Poetul observa si înregistreaza. Rareori, se ascunde, dar si atunci pentru a-si decanta neputintele: „mi-am ars buricele degetelor cu tigara/ fac flic-flacuri pâna-n vis/ si-apoi, ca sa te trag în poem/ asa cum esti// tartor al infernului de sub pleoapele mele// s...t scriu despre tine cu frica//s...t trag de zile ca de carnea unei zebre/ tu îmi faci trupul sa-mi scrâsneasca sub piele// s...t si totul devine limpede// aici în poem“. De fapt, „limpezimea“ din poem face nota discordanta cu viata celor carora li se permite sa intre. Tulburatoare sau prea brutale, „chipurile“ sunt rastalmaciri ale unui „eu“ exacerbat, care doar privindu-i pe altii îsi poate transcrie panicile. Încapatânându-se sa existe în absenta „chipurilor“, poetul îsi pierde, în mod paradoxal, autonomia fata de text - el devine „marca“ si „masca“ a propriei inventii: „îmi tin mintile cu mâinile/ sa nu-mi tâsneasca/ sa nu mi se scurga printre degete/ ca niste monede vâscoase“. Senzatia de clisa planeaza deasupra poemelor la joasa înaltime. Nu conteaza daca eroii sai se salveaza sau mor, faptul ca se misca lent în mocirla îi umanizeaza si le confera puteri incalculabile. Mizeria în care-si duc existenta este aureolata de singuratate: „tu cauti probabil putina lumina/ eu caut o curva sa-mi mai umplu golul/ din pat// toate femeile de care ma îndragostesc ajung rau raluca/ de parca liniile din palmele mele se termina/ în palmele lor“. De cele mai multe ori, versurile cresteaza adânc în poem, ca un bisturiu, pentru ca apoi sa ne suceasca mintile. Efectul spontan este de prelungire a vietii în paginile cartii, crescând exponential cu falsa supravietuire a personajelor. Strâmbate, chipurile îsi poarta tarele ca pe niste exponate de muzeu.
Sanatoriu si tribunal
Scoase în lume, deci în ilegalitate, chipurile sunt pedepsite pentru sindromul de panica de care sufera: prezente vii, dezradacinate, cresc din nisipuri miscatoare si miraje. „Numai poetul, ca pasari ce zboara deasupra valurilor“ este gata sa-si ia în piept poezia - „pentru ca eu îi cerusem/ sa ma publice pe o pagina, cu poza si-asa mai departe,/ nu ca pe un mucea, la acea rubrica, unde mai aparusem/ pe când chiar eram un mucea, în urma cu opt ani“. Fiind înghitit de multimea pestrita, acesta îsi rateaza calificativul de „poet“: „pe peron am observat o doamna de vârsta a treia/ simpla dar eleganta care ma privea sever/ ca pe un golan oarecare“. „Chipurile“ lui Stoian G. Bogdan sunt fatetele inegale ale unor abstractii. Imagini puternice despre oameni de care am putea sa dam la tot pasul - numai sa stim unde sa privim - si nu reziduuri livresti se desprind din text: viata se maimutareste în fisa personala a „tipului d)“ sau îi râde în nas lui „super-muc“, prietenul a carui porecla „ar fi perforat orice distanta/ si ne-ar fi alipit destinele“. De la un capat la altul, nu ne ramân decât liste întregi de nume si câteva dintre istoriile lor. Aflam multe despre prietenie si suferinta, dar si despre singuratate si meschinarie - dl Teo, Canciioc, ghiridumba care „nu e nici avocata, nici procuroarea, nici grefiera“, ci „un fel de femeie pe care-am recunoscut-o în boxa acuzatilor, din care saracia si-alcoolul au facut un personaj de „Chipurile“„, sobolanul Vasilica, oligofrenul Vali, care „îsi numara gradele/ s...t sub uniforma celesta de caraliu“, Flavius-sclavius îsi ruineaza conturile si prieteniile, Liviu, Oliviu - rând pe rând, chipuri damnate sau instante care, din dorinta de a respira adânc realitatea pe care o înfatiseaza, se pietrifica. Nimic diafan nu strabate pâna la noi. De aici, creste puterea poeziei, din forta de a arunca în foc chiar viata eroilor sai, înlemnita, arsa pâna la os, fara macar sa-si întoarca privirea: „bucuria carbonizându-se într-o secunda, ca o ti-/ gara terminata dintr-un fum scurt“. Scoase din ritm, personajelor li se refuza revolta. Primesc doar sentinte si vesti neunitare, recidivând în amnezie. Impasul lor este similar cu starile degenerescente din volumele de poezie ale lui Michel Houellebecq, mai ales ca lumea este un hau din care nu scapa decât ironia. Omul, condamnat sa se revolte, dupa o expresie a lui Camus, nu are niciodata satisfactia de a iesi din gol. Agonia creste famelic: „pe dinauntru sunt o hiena flamânda// versurile mele sunt strazi în care ma târasc cu oameni/ pierduti“. Sensibilitatea ne este fortata, iar chipurile pe care le desprindem din volum duc o viata tenebroasa si absurda, o viata de sfinti condamnati sa se nasca în Gomora.
Versurile lui Stoian G. Bogdan ard în carne vie. Simultan, sensibile si puternice, chipurile create nu permit privirea înapoi, de teama prabusirii castelului de nisip. Spontaneitatea demasca tehnica amânarii, a comutarii sentintei. Tergiversarea sfârsitului rimeaza cu un ritual al suprapunerii, al coincidentelor si cu ingeniozitatea descrierilor. Lumea îsi declama slabiciunea pentru a o desira. Revenirea matriciala nu înseamna salvare, cât mai degraba o strangulare a neputintelor: „e ca si cum as pluti decojit de trup/ atras de ecoul cuvintelor mamei// s...t o gasesc strânsa-n camasa de forta/ cum se clatina ca o pendula din lumea mea în lumea ei“. Intra în ring toate chipurile, dar nevatamat iese doar poemul, luptându-se sa-si respire victoria: „eu nu sunt un poet. eu sunt un poem“. Odata atins obiectivul, poetul îsi prinde în bolduri chipurile metamorfozate în fluturi, femei, prieteni, versuri.
Volumul lui Stoian G. Bogdan nu fenteaza poezia. O face accesibila si, prin asta, o umanizeaza. În sanatoriu, la închisoare, în salile de tribunal sau în asteptarea mortii, chipurile prind contur. Actiunile lor sunt mai importante decât existenta, mai virulente decât necesitatea prezentei lor. Poezia devine verb. Stoian G. Bogdan devine poet.
Cronica de Irina Georgescu in revista Cultura, nr. 42, octombrie 2009
vineri, 16 octombrie 2009
Cronica in Ziarul Financiar
Un chip nou al poeziei tinere
După atenţia pe care i-au arătat-o numeroşi critici, numele lui Stoian G. Bogdan nu mai este chiar o noutate. Volumul său de debut, Chipurile* , a câştigat Premiul de Poezie la Concursul de manuscrise pentru tinerii sub 35 de ani, organizat de Uniunea Scriitorilor in 2008 şi, totodată, simpatia unui public foarte larg, care a depăşit deja marginile unei elite degustătoare de poezie.
Proprietar al mai multor blog-uri pe Internet, contribuabil la fondul poetic virtual situat pe site-uri literare asiduu vizitate şi onorat cu un debut la Editura Cartea Românească, Stoian G. Bogdan ameninţă să devină un mogul al noii poezii. Şi pe bună dreptate. Acest foarte tânăr autor propune o contrapondere indrăzneaţă la imaginea romanţios-meditativă pe care o avea la noi, până de curând, poetul prin excelenţă. Nu se teme de limbaj, nu afişează inhibiţii sau modestii.
El este cel dintâi care se declară poet, ba mai mult, "poem", pentru ca - mai apoi - comentatorii să intărească spusele lui. Dacă insă această indrăzneală de-a dreptul excentrică nu ar fi fost dublată de un talent pe măsură de ascuţit, dacă luciditatea nu ar fi fost de partea lui, destinul i-ar fi zâmbit, cu siguranţă, ştirb.
Aşadar, ce are mai de preţ volumul Chipurile şi de ce lectura lui reuşeşte să fie atât de plăcută? Poeţi rebeli, poeţi-lichele am mai vazut şi la alte case, mai mari sau mai mici. Am văzut cum curentele literare - prin scrierile unor poeţi capricioşi - au sucit gâtul retoricii pentru ca, mai apoi, să il fixeze, cu grijă, la loc. Atuul poeziei lui Stoian G. Bogdan este prospeţimea. Fiindcă cele mai izbutite poeme sunt intotdeauna cele care au aciditatea anticanonică şi anticlasicistă a tinereţii. SGB, după cum e cunoscut printre semenii săi, işi câştigă cititorii mai ales atunci când le contrazice, cu isteţime copilărească, aşteptările, fie şi pe spaţii mici.
Metoda lui Stoian G. Bogdan işi fizează miza in fiecare poveste a Chipurilor. Cu fiecare poem, apare o altă poveste, cu propriul ei colorit, cu doza individuală de lirism sau de narativitate. Poate tocmai de aceea, comentatorii acestei cărţi se impart, egali la număr, intre a pleda pentru un aer predominant prozastic şi, dimpotrivă, pentru unul de un lirism răvăşitor. Cât despre diversitatea lexicală, ei bine, poetul nostru nu se ruşinează de cuvinte, domesticeşte haios argoul şi il innobilează prin intenţie literară. Ştie, de asemenea, să dozeze elementele patetice prin injectări ironice şi scapă basma curată şi de primejdia melodramatismului desuet. Ultimul poem din volumul Chipurile, intitulat acasă, prelungeşte o stare duios-vâscoasă, imbietoare la empatie, care pare, insă, că se indreaptă cu toate forţele spre un patetism nu tocmai onorabil. Finalul, insă, este salvator şi reprezentativ pentru răsturnările profesate de SGB: "cobori din maşină pe ţărâna in care ţi s-a terfelit copilăria/ acum eşti om in toată firea nu ca atunci când ai plecat/ jumate tu jumate hainele lu' tat'tu/ trânteşti portiera in urmă tragi din ţigară fum după fum/ iţi faci curaj deşi-năuntru nu te mai aşteaptă nimeni/ o gaşcă de ani ţi-a pângărit casa/ dar carul mare e tot intre nuci limpede/ nu e monica să ţi se gudure la picioare/ nici ursu să-ţi sară in braţe/ păşeşti pe potecă şi iţi lipsesc din mâini găleţile cu apă/ insă mamaia s-a retras demult dintre oale/ te cheamă scândurile din ferestre/ auzi printre zăbrele cuvintele alor tăi/ acul de patefon sorbindu-le din riduri muzica/ susurul vinului curgând in pahare/ deschizi pumnii şi mângâi cu vârfurile degetelor zidurile/ aici dădeai cu capul când te simţeai prost prost/ aici a buşit traian pisica ta hoaţă/ aici era uşa/ intri/ aici te-ai blocat/ şi parcă simţi leşinul apropiindu-se din camerele goale/ cu poze arse cu păienjenişuri şi mii de şobolani legaţi de coadă/ te ghemuieşti intr-un colţ al salonului/ şi-ai vrea să plângi dar parcă fuţi finalul".
Totuşi, dincolo de numeroasele poveşti, imaginate in versuri cu concentraţie mare, Chipurile este o carte care se uită, topită, narcisiacă, in oglinda propriei imagini. Textele cu rol de artă poetică - cu alte cuvinte: dornice de a se autodefini intr-un mod cu totul profitabil - se intâlnesc la tot pasul. Incepând cu dedicaţia livresc-năstruşnică din prima pagină a volumului, direcţia spre "virtutea majestăţii sale, Gorică, Gorică Pirgu" este trasată subliminal. Pe măsură ce parcurgem cartea, vedem repede atitudinea de voyou cu substanţă estetică, amestecul dintre o lichea cu ochi umezi şi un poet inventiv. Stoian G. Bogdan se revendică de la personajul atât de controversat al lui Mateiu Caragiale pentru a se face mai bine inţeles, dar şi dintr-o pură cochetărie livrescă.
Radu Andriescu vorbeşte, pe coperta a patra a cărţii, de componenta biografică aptă să cântărească foarte mult in construcţia poemelor: "Dacă ai pe cine să intrebi, intrebi şi afli că mai mult de jumătate e biografem." Intr-adevăr, cred că insolitul poemelor descinde, cel mai probabil, din verosimil, din substanţa pe care o cunoaştem bine venind din realitate: SGB are o biografie groasă, mustoasă, prielnică pentru literatură şi, totodată, abilitatea de a o transforma in literatură. In Chipurile, sunt poeme total subiective, care incearcă să explice toanele unei personalităţi năzuroase, apoi sunt texte in care SGB se imaginează pe sine drept personaj in poveşti halucinante şi, pe urmă, cele cu adevărat memorabile, sunt poemele-chipuri, care conturează oameni stranii atât de bine alcătuiţi, incât ii poţi vedea defilând prin paginile cărţii. Dacă in textele din primele două categorii, se pot observa anumite stângăcii uşor de trecut cu vederea, cele din ultima categorie marchează, fie şi timpuriu, un stil bine individualizat, ba chiar recognoscibil.
Volumul Chipurile marchează cel mai reuşit debut din anul acesta. Şi merită să fie privit ca atare.
Cronica de Iulia Iarca, Ziarul Financiar, 16 octombrie 2009
După atenţia pe care i-au arătat-o numeroşi critici, numele lui Stoian G. Bogdan nu mai este chiar o noutate. Volumul său de debut, Chipurile* , a câştigat Premiul de Poezie la Concursul de manuscrise pentru tinerii sub 35 de ani, organizat de Uniunea Scriitorilor in 2008 şi, totodată, simpatia unui public foarte larg, care a depăşit deja marginile unei elite degustătoare de poezie.
Proprietar al mai multor blog-uri pe Internet, contribuabil la fondul poetic virtual situat pe site-uri literare asiduu vizitate şi onorat cu un debut la Editura Cartea Românească, Stoian G. Bogdan ameninţă să devină un mogul al noii poezii. Şi pe bună dreptate. Acest foarte tânăr autor propune o contrapondere indrăzneaţă la imaginea romanţios-meditativă pe care o avea la noi, până de curând, poetul prin excelenţă. Nu se teme de limbaj, nu afişează inhibiţii sau modestii.
El este cel dintâi care se declară poet, ba mai mult, "poem", pentru ca - mai apoi - comentatorii să intărească spusele lui. Dacă insă această indrăzneală de-a dreptul excentrică nu ar fi fost dublată de un talent pe măsură de ascuţit, dacă luciditatea nu ar fi fost de partea lui, destinul i-ar fi zâmbit, cu siguranţă, ştirb.
Aşadar, ce are mai de preţ volumul Chipurile şi de ce lectura lui reuşeşte să fie atât de plăcută? Poeţi rebeli, poeţi-lichele am mai vazut şi la alte case, mai mari sau mai mici. Am văzut cum curentele literare - prin scrierile unor poeţi capricioşi - au sucit gâtul retoricii pentru ca, mai apoi, să il fixeze, cu grijă, la loc. Atuul poeziei lui Stoian G. Bogdan este prospeţimea. Fiindcă cele mai izbutite poeme sunt intotdeauna cele care au aciditatea anticanonică şi anticlasicistă a tinereţii. SGB, după cum e cunoscut printre semenii săi, işi câştigă cititorii mai ales atunci când le contrazice, cu isteţime copilărească, aşteptările, fie şi pe spaţii mici.
Metoda lui Stoian G. Bogdan işi fizează miza in fiecare poveste a Chipurilor. Cu fiecare poem, apare o altă poveste, cu propriul ei colorit, cu doza individuală de lirism sau de narativitate. Poate tocmai de aceea, comentatorii acestei cărţi se impart, egali la număr, intre a pleda pentru un aer predominant prozastic şi, dimpotrivă, pentru unul de un lirism răvăşitor. Cât despre diversitatea lexicală, ei bine, poetul nostru nu se ruşinează de cuvinte, domesticeşte haios argoul şi il innobilează prin intenţie literară. Ştie, de asemenea, să dozeze elementele patetice prin injectări ironice şi scapă basma curată şi de primejdia melodramatismului desuet. Ultimul poem din volumul Chipurile, intitulat acasă, prelungeşte o stare duios-vâscoasă, imbietoare la empatie, care pare, insă, că se indreaptă cu toate forţele spre un patetism nu tocmai onorabil. Finalul, insă, este salvator şi reprezentativ pentru răsturnările profesate de SGB: "cobori din maşină pe ţărâna in care ţi s-a terfelit copilăria/ acum eşti om in toată firea nu ca atunci când ai plecat/ jumate tu jumate hainele lu' tat'tu/ trânteşti portiera in urmă tragi din ţigară fum după fum/ iţi faci curaj deşi-năuntru nu te mai aşteaptă nimeni/ o gaşcă de ani ţi-a pângărit casa/ dar carul mare e tot intre nuci limpede/ nu e monica să ţi se gudure la picioare/ nici ursu să-ţi sară in braţe/ păşeşti pe potecă şi iţi lipsesc din mâini găleţile cu apă/ insă mamaia s-a retras demult dintre oale/ te cheamă scândurile din ferestre/ auzi printre zăbrele cuvintele alor tăi/ acul de patefon sorbindu-le din riduri muzica/ susurul vinului curgând in pahare/ deschizi pumnii şi mângâi cu vârfurile degetelor zidurile/ aici dădeai cu capul când te simţeai prost prost/ aici a buşit traian pisica ta hoaţă/ aici era uşa/ intri/ aici te-ai blocat/ şi parcă simţi leşinul apropiindu-se din camerele goale/ cu poze arse cu păienjenişuri şi mii de şobolani legaţi de coadă/ te ghemuieşti intr-un colţ al salonului/ şi-ai vrea să plângi dar parcă fuţi finalul".
Totuşi, dincolo de numeroasele poveşti, imaginate in versuri cu concentraţie mare, Chipurile este o carte care se uită, topită, narcisiacă, in oglinda propriei imagini. Textele cu rol de artă poetică - cu alte cuvinte: dornice de a se autodefini intr-un mod cu totul profitabil - se intâlnesc la tot pasul. Incepând cu dedicaţia livresc-năstruşnică din prima pagină a volumului, direcţia spre "virtutea majestăţii sale, Gorică, Gorică Pirgu" este trasată subliminal. Pe măsură ce parcurgem cartea, vedem repede atitudinea de voyou cu substanţă estetică, amestecul dintre o lichea cu ochi umezi şi un poet inventiv. Stoian G. Bogdan se revendică de la personajul atât de controversat al lui Mateiu Caragiale pentru a se face mai bine inţeles, dar şi dintr-o pură cochetărie livrescă.
Radu Andriescu vorbeşte, pe coperta a patra a cărţii, de componenta biografică aptă să cântărească foarte mult in construcţia poemelor: "Dacă ai pe cine să intrebi, intrebi şi afli că mai mult de jumătate e biografem." Intr-adevăr, cred că insolitul poemelor descinde, cel mai probabil, din verosimil, din substanţa pe care o cunoaştem bine venind din realitate: SGB are o biografie groasă, mustoasă, prielnică pentru literatură şi, totodată, abilitatea de a o transforma in literatură. In Chipurile, sunt poeme total subiective, care incearcă să explice toanele unei personalităţi năzuroase, apoi sunt texte in care SGB se imaginează pe sine drept personaj in poveşti halucinante şi, pe urmă, cele cu adevărat memorabile, sunt poemele-chipuri, care conturează oameni stranii atât de bine alcătuiţi, incât ii poţi vedea defilând prin paginile cărţii. Dacă in textele din primele două categorii, se pot observa anumite stângăcii uşor de trecut cu vederea, cele din ultima categorie marchează, fie şi timpuriu, un stil bine individualizat, ba chiar recognoscibil.
Volumul Chipurile marchează cel mai reuşit debut din anul acesta. Şi merită să fie privit ca atare.
Cronica de Iulia Iarca, Ziarul Financiar, 16 octombrie 2009
marți, 13 octombrie 2009
Egophobia
A aparut numarul 24 al revistei egophobia. Am si eu niste chestii acolo, ca sunt invitatul lor pe numarul asta. Na, cine e interesat...
http://egophobia.ro/?cat=310
http://egophobia.ro/?cat=310
luni, 12 octombrie 2009
Cronica de Felix Nicolau
„Nu trage, dom’ Semaca! Sunt eu, Lăscărică!“
Chipurile (Cartea româneasca, 2009) lui Stoian G. Bogdan au sens şi valoare ca ansamblu, ca proiect integral. Luate separat, poemele nu aduc propriu-zis ceva nou. Eventual, o anumita aerisire a camerei rezervate poeziei actuale, unde s-au instalat comod neoexpresioniştii şi suprarealiştii. În ultimii doi ani, am remarcat preponderenţa poeziei grele, obscure, puternic simbolizate, în combinaţie cu cea a infantilismului mimat, a unei naivitaţi artificiale. Stoian G. Bogdan pare un meteor picat de pe nu ştiu care planeta. Ai impresia ca habar n-are de ceea ce s-a scris pâna la el sau ca, pur şi simplu, nu-l intereseaza. El propune un ciclu poetic de formatul Florilor de mucigai al lui Arghezi, dar în care atitudinea este cea din Cânticele ţiganeşti ale lui M.R. Paraschivescu. Mai este de gasit şi vagabondajul elitist al lui Dimitrie Stelaru, întreţesut cu cel vaitator şi pus pe nazbâtii al lui François Villon. La un moment dat, apare şi un „poem de cruce”, în stilul lui Edgar Lee Masters. Aşadar, poetul nu este un inocent. El reîmprospateaza poezia, apelând la o tradiţie teribilista şi golaneasca, pe care o adapteaza hic et nunc. Rezulta o arta cu infiltraţii cocalare, maneliste, cu piţipoance şi cu prabuşiri romantice, aşa cum se întâmpla în nuvelele lui Ion Ghica. Mai toate poemele au o desfaşurare epica similara. Sunt minipovestiri cu urmatorii paşi: intrare abrupta în subiect, derularea rapida a unei întâmplari ieşite din comun, triste sau euforice, climax şi surparea eroului. Finalul consta dintr-un comentariu nostalgic sau maliţios, dispus într-un vers sau un distih. Şi e posibil ca cel mai inspirat lucru din întregul volum sa fie dedicaţia pentru Gorica Pirgu...
Aşa-zisul biografism din carte este o capcana. În primul poem, Scurta biografie, ni se spune: „Nu mi-am propus niciodata sa cobor arta în strada”. Demersul nu este unul fracturist. Autenticitatea de aici este una a mimesis-ului cultural. Şi am impresia ca sunt desfiinţate prin şarja atitudinile dragi protodouamiiştilor: „ţin pe balcon un ghiveci cu pamânt din şapte morminte/ în care-am sadit ura”. Dar ura aceasta este varsata în imagini frumoase. Devine, astfel, o para-ura: „eu sunt papa/ galul cu gâtul taiat/ cântecul meu rasuna în surdina”. Nu i se poate contesta poeziei filonul dinamic, în ciuda epicului de multe ori neinteresant: „pâna la urma o sa-mi scot eu frumos ochii/ca sa-mi îndes în orbite doua grenade cu inelele scoase/poate aşa o sa am o viziune mai normala asupra/ lucrurilor/ poate aşa voi avea un look mai mulţumitor” (Poemul din ultima camera). Daca excludem însa intenţia parodica şi transpunerea ei bufa, nu mai ramâne mare lucru. Un vers ca „pumnul, la mine, moare ultimul” nu are acoperire decât în registru fanfaronic. La fel, poemul despre caţelul Riki, îngropat de o bunica, se prabuşeşte într-un sentimentalism greţos. Nici macar lautăresc, de mahala.
Pitorescul poeziei provine şi din genealogiile corcite ale diverşilor actanţi: turci, ţigani, evrei, unguri etc. Chipurile, la urma urmelor, sunt despre corcituri cu destin fatal şi mentalitate de scriitor. Limbajul verde este cel mai bun instrument de portretizare: „mânca-i-aş pizda ei/ la fel ca atunci în ’96 când Natarau’ Gimi/ pacaliciul oraşului/ i-a convins pe ai lui ca a câştigat nouaşnoua de milioane”. De ciuda, „toţi baieţaşii belisem steagu’”. Abordarea culta a argoului e vadita abia la finalul poemului: „ah realitatea are bile sub prepuţ” (S-a luat lumina). Laudaroşeniile de mahala sunt urmate de gesturi şi declaraţii patetice: „şi trec prin toate legile ca prin nişte ziduri de hârtie/ cu iadul ca o tumora pe creier/ c-o sticla de cola necenzurata dusa la gura// sa te gasesc/ sa te gasesc” (calvar tango). Defileaza apoi galeria fetelor care au ramas alaturi de vagabond „în perioada de colaps”. Poza de Casanova balcanic este scoasa la tot pasul din portofel şi aratata mai ales celor care nu vor s-o vada: „duhnesc/ ca un om al canalelor la ieşirea din iarna/ duhnesc/ ca un om al dragostei la ieşirea din trup// aiurea// spun ca te iubesc ca sa obţin chestii” (Sunt O lichea). O faloşenie sforaitoare înca leoarca de sentimentalism minulescian: „toate femeile de care ma îndragostesc ajung rau raluca/ de parca liniile din palmele mele se termina/ în palmele lor” (toate femeile de care mă îndragostesc). Dar - atenţie! - vagabondul nu este atât de obsedat de sexul frumos, cât de succesul literar. Ceva ceva din ironia lui Dan Sociu în vremurile lui bune. Numai ca aici ironia e repede sufocata de ambiţie, de oftica. Mare suparare ca nişte poeme trimise la România literara sunt publicate la rubrica post restant a Constanţei Buzea. Înseşi pocinoagele vieţii de crai de Curte-veche conteaza doar ca material literaturizabil: „şi eu/ eu îi mai sun din când în când din arestul poliţiei/ restul e istorie literara” (la crâşma din rosetti). Gore Pirgu şi-a subţiat parvenitismul. Nu mai ţinteşte politica, ci intelectualitatea. Nu se mai afişeaza cu Paşadia şi Pantazzi, pe care îi batjocoreşte, deşi se mândreşte ca sta la masa cu ei. Acum Gorica nu mai e atât de fariseu, ci chiar se implica în joc. Şi asta îi este fatal. Pentru ca arta e folosita tot ca zorzon. Ei şi? Parca nu aproape toata lumea artiştilor ar fi alcatuita din fraţii lui Gore Pirgu...
Minulescu interlop şi gascon este SGB. Şi toata vâna lui se vede în versuri de genul „ca o schija taioasa de obuz, puşcaria se apropia de mine/ în mare viteza./ Cu trei cartoane de LM, cu pliculeţe de ness, cu ceva de/mâncare” (General Guşa nr. 3). Nici n-are nevoie de cuvinte tari sau de poveşti despre BMW-ul 318 în care „au intrat jumate din scriitorii români ai ultimilor/ doaj de ani”. La fel, impresioneaza construcţia planuita în cel mai mic detaliu a Chipurilor. Un tip simpatic şi şmecher acest autor melancolic, torturat de o conştiinţa scriitoriceasca.
Ultima oara când m-am întâlnit cu SGB, mi-a şoptit cu un aer obosit ca vrea sa se apuce de scris poezie grea, nu de fleacuri ca astea. Ba, m-a şi întrebat daca n-am sa-i împrumut Tarâmul pustiirii al lui T.S. Eliot. M-am uitat în alta parte şi i-am raspuns ca nu, nu-l am decât în engleza. Macar cu un refuz sa-i protejez talentul. Asta ne-ar mai lipsi – un Gore Pirgu modernist, elevat!
Revista luceafarul, octombrie 2009
Chipurile (Cartea româneasca, 2009) lui Stoian G. Bogdan au sens şi valoare ca ansamblu, ca proiect integral. Luate separat, poemele nu aduc propriu-zis ceva nou. Eventual, o anumita aerisire a camerei rezervate poeziei actuale, unde s-au instalat comod neoexpresioniştii şi suprarealiştii. În ultimii doi ani, am remarcat preponderenţa poeziei grele, obscure, puternic simbolizate, în combinaţie cu cea a infantilismului mimat, a unei naivitaţi artificiale. Stoian G. Bogdan pare un meteor picat de pe nu ştiu care planeta. Ai impresia ca habar n-are de ceea ce s-a scris pâna la el sau ca, pur şi simplu, nu-l intereseaza. El propune un ciclu poetic de formatul Florilor de mucigai al lui Arghezi, dar în care atitudinea este cea din Cânticele ţiganeşti ale lui M.R. Paraschivescu. Mai este de gasit şi vagabondajul elitist al lui Dimitrie Stelaru, întreţesut cu cel vaitator şi pus pe nazbâtii al lui François Villon. La un moment dat, apare şi un „poem de cruce”, în stilul lui Edgar Lee Masters. Aşadar, poetul nu este un inocent. El reîmprospateaza poezia, apelând la o tradiţie teribilista şi golaneasca, pe care o adapteaza hic et nunc. Rezulta o arta cu infiltraţii cocalare, maneliste, cu piţipoance şi cu prabuşiri romantice, aşa cum se întâmpla în nuvelele lui Ion Ghica. Mai toate poemele au o desfaşurare epica similara. Sunt minipovestiri cu urmatorii paşi: intrare abrupta în subiect, derularea rapida a unei întâmplari ieşite din comun, triste sau euforice, climax şi surparea eroului. Finalul consta dintr-un comentariu nostalgic sau maliţios, dispus într-un vers sau un distih. Şi e posibil ca cel mai inspirat lucru din întregul volum sa fie dedicaţia pentru Gorica Pirgu...
Aşa-zisul biografism din carte este o capcana. În primul poem, Scurta biografie, ni se spune: „Nu mi-am propus niciodata sa cobor arta în strada”. Demersul nu este unul fracturist. Autenticitatea de aici este una a mimesis-ului cultural. Şi am impresia ca sunt desfiinţate prin şarja atitudinile dragi protodouamiiştilor: „ţin pe balcon un ghiveci cu pamânt din şapte morminte/ în care-am sadit ura”. Dar ura aceasta este varsata în imagini frumoase. Devine, astfel, o para-ura: „eu sunt papa/ galul cu gâtul taiat/ cântecul meu rasuna în surdina”. Nu i se poate contesta poeziei filonul dinamic, în ciuda epicului de multe ori neinteresant: „pâna la urma o sa-mi scot eu frumos ochii/ca sa-mi îndes în orbite doua grenade cu inelele scoase/poate aşa o sa am o viziune mai normala asupra/ lucrurilor/ poate aşa voi avea un look mai mulţumitor” (Poemul din ultima camera). Daca excludem însa intenţia parodica şi transpunerea ei bufa, nu mai ramâne mare lucru. Un vers ca „pumnul, la mine, moare ultimul” nu are acoperire decât în registru fanfaronic. La fel, poemul despre caţelul Riki, îngropat de o bunica, se prabuşeşte într-un sentimentalism greţos. Nici macar lautăresc, de mahala.
Pitorescul poeziei provine şi din genealogiile corcite ale diverşilor actanţi: turci, ţigani, evrei, unguri etc. Chipurile, la urma urmelor, sunt despre corcituri cu destin fatal şi mentalitate de scriitor. Limbajul verde este cel mai bun instrument de portretizare: „mânca-i-aş pizda ei/ la fel ca atunci în ’96 când Natarau’ Gimi/ pacaliciul oraşului/ i-a convins pe ai lui ca a câştigat nouaşnoua de milioane”. De ciuda, „toţi baieţaşii belisem steagu’”. Abordarea culta a argoului e vadita abia la finalul poemului: „ah realitatea are bile sub prepuţ” (S-a luat lumina). Laudaroşeniile de mahala sunt urmate de gesturi şi declaraţii patetice: „şi trec prin toate legile ca prin nişte ziduri de hârtie/ cu iadul ca o tumora pe creier/ c-o sticla de cola necenzurata dusa la gura// sa te gasesc/ sa te gasesc” (calvar tango). Defileaza apoi galeria fetelor care au ramas alaturi de vagabond „în perioada de colaps”. Poza de Casanova balcanic este scoasa la tot pasul din portofel şi aratata mai ales celor care nu vor s-o vada: „duhnesc/ ca un om al canalelor la ieşirea din iarna/ duhnesc/ ca un om al dragostei la ieşirea din trup// aiurea// spun ca te iubesc ca sa obţin chestii” (Sunt O lichea). O faloşenie sforaitoare înca leoarca de sentimentalism minulescian: „toate femeile de care ma îndragostesc ajung rau raluca/ de parca liniile din palmele mele se termina/ în palmele lor” (toate femeile de care mă îndragostesc). Dar - atenţie! - vagabondul nu este atât de obsedat de sexul frumos, cât de succesul literar. Ceva ceva din ironia lui Dan Sociu în vremurile lui bune. Numai ca aici ironia e repede sufocata de ambiţie, de oftica. Mare suparare ca nişte poeme trimise la România literara sunt publicate la rubrica post restant a Constanţei Buzea. Înseşi pocinoagele vieţii de crai de Curte-veche conteaza doar ca material literaturizabil: „şi eu/ eu îi mai sun din când în când din arestul poliţiei/ restul e istorie literara” (la crâşma din rosetti). Gore Pirgu şi-a subţiat parvenitismul. Nu mai ţinteşte politica, ci intelectualitatea. Nu se mai afişeaza cu Paşadia şi Pantazzi, pe care îi batjocoreşte, deşi se mândreşte ca sta la masa cu ei. Acum Gorica nu mai e atât de fariseu, ci chiar se implica în joc. Şi asta îi este fatal. Pentru ca arta e folosita tot ca zorzon. Ei şi? Parca nu aproape toata lumea artiştilor ar fi alcatuita din fraţii lui Gore Pirgu...
Minulescu interlop şi gascon este SGB. Şi toata vâna lui se vede în versuri de genul „ca o schija taioasa de obuz, puşcaria se apropia de mine/ în mare viteza./ Cu trei cartoane de LM, cu pliculeţe de ness, cu ceva de/mâncare” (General Guşa nr. 3). Nici n-are nevoie de cuvinte tari sau de poveşti despre BMW-ul 318 în care „au intrat jumate din scriitorii români ai ultimilor/ doaj de ani”. La fel, impresioneaza construcţia planuita în cel mai mic detaliu a Chipurilor. Un tip simpatic şi şmecher acest autor melancolic, torturat de o conştiinţa scriitoriceasca.
Ultima oara când m-am întâlnit cu SGB, mi-a şoptit cu un aer obosit ca vrea sa se apuce de scris poezie grea, nu de fleacuri ca astea. Ba, m-a şi întrebat daca n-am sa-i împrumut Tarâmul pustiirii al lui T.S. Eliot. M-am uitat în alta parte şi i-am raspuns ca nu, nu-l am decât în engleza. Macar cu un refuz sa-i protejez talentul. Asta ne-ar mai lipsi – un Gore Pirgu modernist, elevat!
Revista luceafarul, octombrie 2009
Abonați-vă la:
Postări (Atom)