Lecția de drept (piesă de teatru)

Personaje:

Profesorul

Copil 1

Copil 2

Copil 3

Eventual câțiva figuranți

Polițist 1

Polițist 2

Alți polițiști

Decor:

 

 Loc murdar, ceva beci, subsol, canal, magazie etc. lumină murdară, eventual foc, personajele stau așezate aleatoriu pe lăzi, pietre etc. îmbrăcate jerpelit, chiar murdar, cu ceva cărți pe lângă ele. Undeva, în spate, se observă o ușă.

 

Scena:

Profesorul: Bună  seara copii!

Copiii: Bună seara domnule profesor!

Profesorul: În lecția anterioară am prezentat unul dintre cazurile în care o persoana din Canada, refuză să mai recunoască că statul are drepturi” asupra sa, ca persoană, și că instrumentul prin care individul devine din ”suveran”,  un ”supus” al statului, este acceptul sau căœpersoana este identică cu numele atribuit de stat în actele emise de acesta.” Rezultatul acestei confruntări într-o sală de tribunal din Canada, este că judecătorul se înclină în fața respectivei persoane și părăsește sala de judecată, confirmând prin această că nu are autoritatea să judece „persoane” ci  entitatea fictivă atribuită unei persoane, prin numele sau înregistrat în acte!” Iată acum alt caz, din 11 Ianuarie 2011, curtea din Birkenhead UK, deci într-o țară membră  UE! Și în acest caz, persoana are câștig de cauză cu aceleași argumente, în fața justiției statale! Se  recunoaște  public și legal, că o persoană este o a treia œparte” într-un proces intentat œentitatii fictive care este numele sau”, iar judecătorul nu are autoritate asupra persoanei, care este SUVERANĂ, dacă aceasta nu consimte” la supunerea față de această autoritate! 

Totul pornește de la o taxă locală, pe care numitul MR ROGER HAYES, a refuzat să o plătească de 3 ani. Motivul: nu există vreo obligație contractuală între persoană sa și consiliul local, de a plăti taxa! O obligație contractuală este necesară între două persoane juridice, în care una efectuează un serviciu plătit (taxa) în favoarea celeilalte. Dar în acest caz, trebuie să  existe obligații  specifice, stipulate în contract de ambele părți! Și deși consiliul are dreptul de a emite taxe asupra entitatii fictive MR ROGER HAYES”, el nu are nici-un drept în acest sens asupra persoanei respective!

Iată cum s-au desfășurat lucrurile în sala de judecată:

 - J(udecator): Să vedem mai întâi cine este în curte... este MR ROGER HAYES în sala de judecată ?

- RH: Domnule, sunt o “persoana  a treia”, reprezentând   pe MR ROGER HAYES.

-J: Sunteți (dl)MR ROGER HAYES?

-RH: Nu domnule,  sunt o “persoana  a treia”( “cel care”), care reprezint pe MR ROGER HAYES… Puteți să -mi , ziceți Roger.  

-J : N-o să mă adresez ca Roger, o să vă chem MR HAYES!

- RH: Domnule, nu sunt MR HAYES, iar curtea este obligată să mi se adreseze așa cum cer, iar eu cer să mi se adreseze ca Roger. ( Protocolul curții dictează ca pârâtul sau partea în proces, să fie adresat (chemat) așa cum alege el. Din acel moment, judecarorul i s-a adresat doar „domnule”, ferindu-se să-l mai numească MR HAYES)

- J: Dacă nu ești MR ROGER HAYES, atunci o să consemnez că MR ROGER HAYES nu este reprezentat în curte!

-RH: În acest caz domnule, va trebui să consemnați că nici consiliul nu e reprezentat în curte! (Asta ar fi însemnat ca procesul să se încheie cu verdict în favoarea apărării, prin neprezentarea acuzatorului  în curte!)

-J: Dar observ că, consiliul este prezent in curte.

-RH: Atunci trebuie să luați cunoștință  că și MR ROGER HAYES, are reprezentare în curte! Suntem toți egali în fața legii... Dacă consiliul are dreptul la o reprezentare „persoana a treia”, la fel are dreptul și MR ROGER HAYES. Consiliul este o instituție, la fel și MR ROGER HAYES.

- J: MR ROGER HAYES nu este o instituție !

-RH: Ba este!

- J: Nu, nu este, e PERSOANĂ!

- RH: O persoană este o instituție!

- J: Nu, nu este!

- RH: (atunci) definiți (ce este) o persoană.

- J: Nu trebuie (să fac asta)

- RH: Atunci o s-o fac eu pentru dumneavostră: o persoană este o instituție( Aceasta e definiția din dicționarul de drept!). Domnule, vă este familiar: Cestui Que Vie Act of 1666?

- J: Am cunoștință  de multe legi.

- RH: Domnule, v-am întrebat dacă cunoașteți Cestui Que Vie Act of 1666? Căci dacă nu, cu respect , nu sunteți competent să judecați acest caz, ceea ce constituie baza de contestare a hotărârii în acest proces.

-J: Să auzim ce spune consiliul.

-RH: Domnule, putem să ne mișcăm spre reprezentare consiliului, numai după ce se ia la cunoștință  de reprezentarea lui MR ROGER HAYES!

-J: Bine.

Apoi cazul a continuat, spune domnul Roger Hayes,  cuœ”mine „ activând ca a treia partidă reprezentativă a instituției fictive „MR ROGER HAYES”! Aceasta e un adevărat seism! Curtea a acceptat că întregul proces și hotărârile ce decurg, se adresează instituției fictive MR ROGER HAYES și nu persoanei în carne și oase Roger Heyes, întrucât MR ROGER HAYES este o instituție, nu  persoană care sunt EU! Un lucru clar a fost stabilit: eu Roger Hayes, nu sunt dator cu nici-o taxă consiliului! Și NICI DUMNEAVOASTRĂ !

Acum, stimați copii, sunt curios cum comentați cele prezentate...

(Copil 1 se ridică)

Copil 1: Domnule profesor, onorați colegi, se spune în Constituție despre”poporul suveran”. Dar nu exist〔popor suveran” fără”persoane suverane”! Fiecare dintre noi, ne naștem oameni liberi și așa rămânem dacă nu ne delegăm drepturile unei alte autorități, cum este statul, instituțiile sale și administratorii acestor instituții. Nicăieri în Constituție nu există vreun paragraf prin care persoana are obligația să plătească ceva către stat și prin aceasta să își recunoască dependența către acesta. „Trucul”  prin care statulœ”ia în stapanire” pe individ, este .. emiterea de documente de identificare ale persoanei și faptul că persoana se recunoaște și identifică cu ceea ce e scris în acel document! Nu întâmplător, aceste documente nu aparțin persoanei, ci statului  care le-a emis, iar la decesul persoanei, acestea sunt cerute și înapoiate statului! Mai mult, cu bună știință în documentele de identificare oficiale, numele persoanei e scris în întregime cu MAJUSCULE , „capitalized” -engl. = capitalizat (!) deci individul devine œ”bun” al statului! De aceea se vorbește în termeni de  „capitalul uman”,  „iesirea din sistem”=deces, etc!

De îndată ce nu veți mai accepta să vă identificați cu cele scrise în actele statului, practic sunteți ieșit de sub jurisdicția acestuia și deveniți ..”omul liber”! Este suficient să afirmați în fața curții unui tribunal: eu nu sunt de ex. POPESCU ION ci numele meu este Popescu Ion sau mi se spune Ion, și nu sunt persoana din acte, ci doar administratorul acestei persoane înscrise în acte, așa cum judecătorul este administratorul curții de judecată , iar asta înseamnă că nu acceptați autoritatea statului sau a curții asupra dumneavoastră! Și încă ceva: neexecutând ordinele judecătorului (stai jos, ridică-te, etc) este faptul că nu aveți stăpân de ascultat și sunteți persoană liberă și suverană. 

 

 Despre asta e vorba în speța citată de domnul profesor. Persoana nu își recunoaște numele înscris în actele curții, afirmă că îl cheamă Roger, atât și nimic mai mult, nu oferă niciun document de identificare pe care să și-l recunoască, nu se supune tentativelor judecătorului de a-i recunoaște autoritatea (stai jos! etc.) Rezultatul: judecătorul se înclină în fața persoanei suverane și părăsește curtea! Cu același respect este salutat și de forțele de ordine de la ușă, iar Roger anunță în fața sălii de judecată fără judecător, că acesta a părăsit curtea de judecată iar acuzațiile împotriva sa sunt respinse! Apoi, pleacă!

 

E de remarcat însă și probitatea și integritatea atât a judecătorului cât și a organelor de ordine, care cunoscând aceste valori ale unui stat de drept și anume unde când și cum legea se aplică sau nu, îi acordă cinste persoanei libere !

Profesor: Excelent! Dacă aș fi fost un profesor de școală te-aș fi rasplatit cu o nota bună, la fel cum răsplătește dresorul câinele când executa comanda… (zâmbește). Dar ce mai putem spune despre guverne, despre stat? Care este rolul adecvat al acestora, dacă există vreunul?

(Copil 2 se ridică)

Copil 2: Majoritatea oamenilor, care include majoritatea politologilor, consideră că, odată ce se admite importanţa vreunei activităţi luate în parte a statului, cum ar fi furnizarea unui cod legal, sau chiar necesitatea ei vitală, s-a admis ipso facto însăşi necesitatea statului ca atare. Este adevărat că statul prestează multe funcţii importante şi necesare: de la furnizarea de lege până la oferta de servicii poliţieneşti şi de pompieri, de la construcţia şi întreţinerea stăzilor până la serviciile poştale. Dar toate acestea nu demonstrează câtuşi de puţin că doar statul poate presta asemenea funcţii, sau cel puţin, că le-ar presta măcar la standarde acceptabile.

Să presupunem, de pildă, că într-o anumită zonă există multe magazine de pepene galben, care rivalizează între ele. Unul dintre comercianţii de pepene galben, Smith, începe deodată să întrebuinţeze violenţa pentru a-şi elimina toţi rivalii din zonă; aşadar el a întrebuinţat violenţa pentru a institui un monopol coercitiv al vânzării de pepene galben într-o zonă teritorială dată. Rezultă de aici că utilizarea violenţei de către Smith, în vederea instituirii şi a menţinerii monopolului său, era esenţială livrării de pepene galben în acea zonă? Cu siguranţă că nu, fiindcă există rivali, atât actuali cât şi potenţiali, [gata să livreze pepeni] în cazul în care Smith ar slăbi la un moment dat folosirea violenţei şi ameninţarea cu aceasta; mai mult, teoria economică demonstrează că Smith, în calitate de monopolist coercitiv, va tinde să îşi presteze serviciile necorespunzător şi ineficient. Protejat de competiţie prin întrebuinţarea violenţei, Smith îşi poate permite să-şi îndeplinească serviciile într-un mod costisitor şi ineficient, deoarece consumatorii sunt lipsiţi de orice gamă posibilă de opţiuni alternative. Mai mult, dacă s-ar ivi un grup care să militeze pentru abolirea monopolului coercitiv al lui Smith, ar exista foarte puţini protestatari atât de temerari încât să-i acuze pe aceşti aboliţionişti că doresc să-i lipsească pe consumatori de mult apreciaţii lor pepeni galbeni.

Şi cu toate acestea, statul nu este altceva decât ipoteticul nostru Smith, la o scară gigantică şi atotcuprinzătoare. Pe întregul parcurs al istoriei, diverse grupuri de oameni autointitulate „guvernul” sau „statul” au încercat, de obicei cu succes, să dobândească monopolul coercitiv al înălţimilor care domină economia şi societatea. În particular, statul şi-a arogat pentru sine un monopol coercitiv asupra poliţiei şi a serviciilor militare, asupra furnizării legilor şi a deciziilor judecătoreşti, asupra baterii de monedă şi a puterii de a crea bani, asupra pământului nefolosit („domeniul public”), a străzilor şi a şoselelor, a râurilor şi a apelor teritoriale şi asupra mijloacelor de livrare a trimiterilor poştale. Controlul solului şi al transportului este o venerabilă şi excelentă metodă de asigurare a controlului de ansamblu asupra unei societăţi; în multe ţări, şoselele şi-au făcut apariţia ca un mijloc de a permite cârmuitorilor să-şi deplaseze fără dificultate trupele pe tot teritoriul ţării subjugate. Controlul ofertei de bani este mijlocul de a asigura statului un venit comod şi rapid, iar statul are grijă să se asigure că nici un rival privat nu-i încalcă acest monopol auto-arogat asupra puterii de a contraface (adică de a crea) monedă nouă. Monopolul asupra serviciilor poştale este de multă vreme o metodă comodă pentru ca statul să supravegheze orice posibilă opoziţie nereglementară şi subversivă la adresa stăpânirii sale. În majoritatea epocilor istorice, statul a menţinut, de asemenea, un control strict asupra religiei, de regulă cimentând o alianţă confortabilă, de susţinere mutuală, cu o biserică dominantă: statul garantează puterea şi averea preoţilor, iar biserica inoculează în schimb populaţiei supuse ideea că datoria lor divin proclamată este să asculte de Cezar. Însă acum, când religia şi-a pierdut o mare parte din puterea sa de persuasiune asupra societăţii, statul se arată adesea dispus să lase deoparte religia şi să se concentreze pe alianţe similare, deşi mai informale, cu intelectuali mai secularizaţi. În orice caz, statul se bazează pe pârghiile propagandei pentru a-şi convinge supuşii să asculte, sau chiar să-şi preamărească stăpânii.

Dar mai important decât toate celelalte este monopolul suprem, constând în controlul statului asupra utilizării violenţei: asupra poliţiei, a serviciilor armate şi asupra tribunalelor – instanţa de putere ultimă în luarea deciziilor cu privire la disputele referitoare la delicte şi contracte. Controlul asupra poliţiei şi al armatei este deosebit de important pentru impunerea şi asigurarea tuturor celorlalte puteri ale statului, inclusiv a puterii – de maximă importanţă – de extragere coercitivă de venituri.

Profesor: Într-adevăr, există o putere de importanţă decisivă inerentă naturii aparatului de stat. Toate celelalte persoane şi grupuri din societate (cu excepţia criminalilor declaraţi şi sporadici, aşa ca hoţii şi jefuitorii de bănci) îşi obţin venitul lor pe cale voluntară: fie prin vânzare de bunuri şi servicii către publicul consumator, fie prin cadouri voluntare (de exemplu în virtutea calităţii de membru într-un grup sau într-o asociaţie, prin testament sau prin moştenire.) Statul şi numai statul îşi obţine veniturile prin coerciţie şi prin ameninţare cu penalizări drastice, în caz că venitul ar întârzia să sosească. Acest tip de coerciţie este cunoscut sub numele de „impozitare”, deşi în epocile istorice mai puţin înregimentate era cunoscut sub numele de „tribut”. Impozitarea este pur şi simplu furt, chiar dacă este furt pe o scară grandioasă şi colosală, pe care nici un criminal recunoscut ca atare n-ar putea spera să o egaleze. Ea este confiscare silnică a proprietăţii locuitorilor, sau supuşilor statului. Pentru cei sceptici ar fi un exerciţiu instructiv să încerce să formuleze o definiţie a impozitării care să nu includă şi furtul. Poate cineva?

(Liniște. Copil 3 se ridică)

Copil 3: Cu siguranță nimeni, domnule profesor. Ca şi tâlharul, statul solicită bani practic cu arma la tâmplă; dacă contribuabilul refuză să plătească, bunurile îi sunt confiscate cu forţa – şi dacă opune rezistenţă acestui jaf, el va fi arestat sau, dacă nu încetează să reziste, împuşcat. Este adevărat că apologeţii statului susţin că impozitarea este „de fapt” voluntară; o cale simplă dar instructivă de respingere a acestei pretenţii este să ne gândim ce s-ar întâmpla dacă statul ar aboli impozitarea şi s-ar limita la simple cereri de contribuţii voluntare. Oare îşi imaginează cineva cu adevărat că în cuferele statului ar continua să se reverse o cantitate comparabilă cu imensele sale venituri actuale? Este probabil că până şi acei teoreticieni care pretind că pedeapsa nu descurajează niciodată vreo acţiune ar respinge o asemenea afirmaţie. Marele economist Joseph Schumpeter avea dreptate atunci când observa acid că „teoria care prezintă impozitele prin analogie cu cotizaţia de la club, sau cu achiziţionarea unor servicii, de pildă de la doctor, nu demonstrează decât ce îndepărtată este această parte a ştiinţelor sociale de uzanţele intelectului de orientare ştiinţifică.”

S-a afirmat recent de către economişti că impozitarea este „de fapt” voluntară, deoarece este o metodă pentru ca fiecare să fie sigur că toţi ceilalţi plătesc pentru un proiect unanim dorit. Se presupune, de pildă, că fiecare persoană dintr-o anumită regiune doreşte ca statul să construiască un baraj; însă dacă A şi B contribuie în mod voluntar la proiect, ei nu pot fi siguri că C şi D nu „se sustrag” de la responsabilităţile lor echivalente. De aceea, toţi indivizii – A, B, C, D, etc. – care doresc deopotrivă să contribuie la construcţia barajului, cad de acord să se constrângă unii pe alţii prin impozitare. Prin urmare, impozitul nu este în realitate coercitiv. Numai că această doctrină conţine o sumedenie de erori.

 În primul rând, există contradicţia internă dintre voluntarism şi coerciţie; o coerciţie a tuturor împotriva tuturor nu înseamnă că vreo parte a acestei coerciţii este voluntară.

În al doilea rând, chiar dacă presupunem pentru un moment că fiecare individ ar dori să contribuie la baraj, nu există nici o metodă de a garanta că impozitul prelevat de la fiecare om nu depăşeşte suma pe care ar fi dispus să o plătească în mod voluntar, dacă ar contribui toţi ceilalţi. Statul poate preleva 1000 $ de la Jones, chiar dacă acesta n-ar fi fost dispus să plătească mai mult decât 500$. Poblema este că tocmai datorită faptului că impozitarea este obligatorie, nu există nici o modalitate de a garanta (aşa cum o face în mod automat piaţa liberă) că partea reprezentată de contribuţia fiecărui om este ceea ce ar fi fost el „în realitate” dispus să plătească. Într-o societate liberă, un consumator care cumpără în mod voluntar un aparat TV cu 200 $ demonstrează prin acţiunea sa liber aleasă că aparatul TV valorează pentru el mai mult decât cei 200 $ la care renunţă; pe scurt, el demonstrează că cei 200 $ reprezintă o plată voluntară. Sau încă, membrul unui club dintr-o societate liberă, achitându-şi cotizaţia anuală de 200 $, demonstrează că apreciază beneficiile statutului de membru al clubului la valoarea de cel puţin 200 $. Dar, în cazul impozitării, faptul că un om cedează la ameninţarea cu violenţa nu demonstrează nici un fel de preferinţă voluntară pentru vreunul dintre presupusele beneficii care, chipurile, îi revin.

În al treilea rând, argumentul demonstrează mult prea mult. Într-adevăr, oferta oricărui bun – şi nu doar cea de baraje – poate fi augmentată prin întrebuinţarea braţului fiscal în vederea finanţării. Să presupunem, bunăoară, că într-o anumită ţară s-ar institui prin impozitare Biserica Catolică; Biserica Catolică va fi fără îndoială mai extinsă decât dacă s-ar fi bazat pe contribuţii voluntare; dar se poate oare susţine, pentru acest motiv, că o asemenea instituţie este „în realitate voluntară”, deoarece toată lumea doreşte să-i constrângă pe toţi ceilalţi să plătească pentru Biserică, pentru a se asigura că nimeni nu se sustrage de la această „datorie”?

Iar în al patrulea rând, argumentul este pur şi simplu unul mistic. Cum poate cineva să ştie dacă „în realitate” toţi ceilalţi îşi plătesc impozitele voluntar, pe baza acestui argument sofistic? Cum rămâne cu acei oameni – ecologiştii, de pildă – care se opun barajelor per se? Este contribuţia lor „în realitate” voluntară? Oare plata silită de impozite de la protestanţi sau atei către o Biserică Catolică ar fi şi ea „voluntară”? Şi cum rămâne cu numărul aflat în creştere de liberali din societatea noastră, care se opun din principiu oricărei acţiuni guvernamentale? Pe ce cale poate stabili acest argument că plata de către ei a impozitelor este „în realitate voluntară”. De fapt, existenţa unui singur liberal sau anarhist în ţară este în sine suficientă pentru a demola argumentul pentru impozite bazat pe ideea că ele sunt „în realitate voluntare.”

(Intervine Copil 2)

Copil 2: Se mai spune, de asemenea, că în cazul statelor democratice acţiunea de a vota face ca guvernarea şi toate acţiunile şi puterile ei să fie într-adevăr „voluntare”. Din nou, există numeroase erori conţinute în acest argument foarte răspândit. În primul rând, chiar dacă o majoritate a publicului ar susţine fiecare acţiune particulară în parte a cârmuirii, aceasta n-ar fi decât o tiranie a majorităţii, nicidecum un act voluntar întreprins de toate persoanele din ţară. Crima este crimă, furtul este furt, indiferent dacă sunt întreprinse de un om împotriva altuia, sau de un grup, sau chiar de majoritatea populaţiei dintr-o regiune teritorială dată. Faptul că majoritatea poate susţine sau trece cu vederea un act de furt nu diminuează esenţa criminală a actului, sau grava sa nedreptate. Altminteri, ar trebui să spunem, de exemplu, că nici unul dintre evreii asasinaţi de guvernul nazist democratic ales nu a fost [de fapt] asasinat, ci doar „s-a sinucis în mod voluntar” – aceasta fiind, desigur, implicaţia grotescă, dar logică, a doctrinei că „democratic înseamnă voluntar”. În al doilea rând, într-o republică, prin contrast cu o democraţie directă, oamenii nu votează pentru măsuri specifice, ci pentru „reprezentanţi” şi pachete de măsuri; după care reprezentanţii îşi fac de cap pentru o perioadă fixată de timp. Bineînţeles că ei nu sunt cu adevărat „reprezentativi” din nici un punct de vedere legal, deoarece, într-o societate liberă, „principalul” îşi angajează „agentul” sau reprezentantul în mod individual şi îl poate concedia oricând doreşte.

După cum a scris marele politolog anarhist şi avocat constituţional Lysander Spooner, „ei, adica funcţionarii guvernamentali aleşi, nu sunt nici servitorii, nici agenţii, nici avocaţii, nici reprezentanţii noştri… deoarece noi nu ne asumăm responsabilitatea pentru acţiunile lor. Dacă un om este servitorul, agentul, sau avocatul meu, eu îmi asum în mod necesar responsibilitatea pentru toate acţiunile lui, întreprinse în limitele puterii pe care i-am încredinţat-o. Dacă i-am încredinţat, în calitate de agent al meu, fie putere absolută, fie vreo putere oarecare asupra persoanelor şi proprietăţilor altor oameni decât mine însumi, prin aceasta m-am făcut în mod necesar responsabil faţă de aceste terţe persoane pentru toate vătămările pe care poate să le provoace lor, câtă vreme acţionează în limitele puterii pe care i-am acordat-o eu. Dar nici un individ a cărui persoană sau proprietate poate fi vătămată de acţiunile Guvernului nu se poate prezenta la alegătorii individuali, pentru a-i face responsabili de aceste acte ale aşa-zişilor lor agenţi sau reprezentanţi. Acest fapt dovedeşte că aceşti aşa-zişi agenţi ai poporului, sau ai tuturor, nu sunt în realitate agenţi ai nimănui.”

Mai mult, chiar din propria sa perspectivă, metoda votului nu poate asigura în nici un caz „domnia majorităţii” – şi cu atât mai puţin susţinerea voluntară a guvernului. În SUA, spre exemplu, dintre alegătorii eligibili îşi dau osteneala să voteze mai puţin decât 40%; dintre aceştia, 21% pot vota pentru un candidat şi 19% pentru altul. 21% nu înseamnă în nici un caz majoritatea – şi cu atât mai puţin consimţământul voluntar al tuturor. (Într-un anumit sens, cu totul diferit de acela al democraţiei şi al metodei votului, „majoritatea” susţine întotdeauna cârmuirea existentă. Şi în fine, cum se face oare că impozitele sunt prelevate de la toată lumea fără excepţie, indiferent dacă oamenii au votat sau nu, sau, în particular, dacă au votat pentru candidatul câştigător? Cum pot abţinerea de la vot sau votul pentru candidatul perdant să indice vreun fel de susţinere a acţiunilor guvernului ales?

În fine, metoda votului nu demonstrează nici un fel de consimţământ voluntar acordat cârmuirii, nici măcar de către alegătorii înşişi.

 După cum a arătat în mod categoric Spooner:

 „În realitate, în cazul indivizilor faptul că votează efectiv nu trebuie interpretat ca o dovadă a consimţământului…. Dimpotrivă, trebuie să se ţină seama de faptul că, fără a i se fi solicitat vreodată consimţământul,  omul constată că se găseşte împresurat de o cârmuire căreia nu îi poate opune rezistenţă; o cârmuire care-l sileşte să plătească bani, să furnizeze servicii şi să fie lipsit de exerciţiul multora dintre drepturile sale naturale, sub ameninţarea cu pedepse grele. El mai vede şi că alţi oameni practică această tiranie împotriva lui prin întrebuinţarea votului. Mai mult, el vede că dacă ar folosi şi el dreptul la vot, ar avea o oarecare şansă să se elibereze de tirania celorlalţi, impunându-le-o lor pe a sa. Pe scurt, el se vede, fără consimţământul său, în aşa fel situat încât, dacă îşi foloseşte dreptul de vot, poate deveni un stăpân, iar dacă nu şi-l foloseşte, trebuie să devină un sclav. Şi nu are nici o alternativă decât acestea două. În auto-apărare, o încearcă pe cea dintâi. Cazul său este analog cu cel al unui om care a fost silit să ia parte la o bătălie, în care trebuie fie să-i omoare pe ceilalţi, fie să fie el însuşi omorât. În virtutea faptului că, pentru a-şi salva propria sa viaţă în bătălie, un om încearcă să ia viaţa adversarilor, nu trebuie să se conchidă că el a ales de bunăvoie să participe la bătălie. Nici în cazul scrutinurilor de vot – care nu sunt decât un simplu substitut al gloanţelor – nu trebuie să se conchidă, pe baza faptului că omul îşi utilizează votul, aceasta fiind singura sa şansă de supravieţuire, că el a ales de bunăvoie participarea la scrutin, că el şi-a pus în joc de bunăvoie toate drepturile sale naturale, ca miză în schimbul drepturilor altora, perdanţii şi câştigătorii urmând să fie stabiliţi doar de puterea cifrelor…

 Este neîndoielnic că cei mai mizerabili dintre oameni, supuşi celei mai opresive cârmuiri din lume, dacă li se va permite să voteze vor folosi ocazia, dacă vor vedea vreo şansă de a-şi ameliora situaţia. Dar nu rezultă de aici că ar fi o inferenţă legitimă să se spună că guvernarea însăşi, care îi zdrobeşte, ar fi una pe care au stabilit-o în mod voluntar, sau la care cel puţin au consimţit.”

Dacă, prin urmare, impozitarea este obligatorie, şi de aceea este indistinctă de furt, urmează că statul, care subzistă pe baza impozitării, este o vastă organizaţie criminală, cu mult mai formidabilă şi mai încununată de succes decât orice mafie „privată” din istorie. Mai mult, ea trebuie socotită criminală nu doar în raport cu teoria delictelor şi a drepturilor de proprietate, ci chiar şi cu intuiţiile comune ale întregii omeniri, care privesc întotdeauna furtul ca pe un delict. După cum am văzut mai sus, sociologul german din secolul al XIX-lea Franz Oppenheimer a prezentat pe scurt situaţia arătând că există două şi numai două căi de dobândire a avuţiei în societate: (a) prin producţie şi schimb voluntar cu ceilalţi – metoda pieţei libere; şi (b) prin expropriere violentă a avuţiei produse de alţii. Aceasta din urmă este metoda [167] violenţei şi a furtului. Cea dintâi le aduce beneficii tuturor părţilor implicate; cea din urmă aduce beneficii parazitare doar grupului sau clasei jefuitorilor, pe seama celor jefuiţi. Oppenheimer a denumit în mod tranşant prima metodă de obţinere a avuţiei „metoda economică”, iar pe a doua „metoda politică”. În continuare, Oppenheimer a definit în mod strălucit statul, ca fiind „organizaţia mijloacelor politice”.

Nicăieri nu a fost esenţa de organizaţie criminală a statului explicată mai percutant sau mai strălucit decât în următorul pasaj datorat lui Lysander Spooner:

 „Este adevărat că teoria constituţiei noastre este că toate impozitele sunt plătite în mod voluntar; că guvernul nostru este o societate mutuală de asigurări, prin care oamenii colaborează unii cu alţii în mod voluntar….

Însă această teorie a guvernului nostru este în întregime diferită de faptul concret. Adevărul este că guvernul, ca un tâlhar de drumul mare, îi spune omului: „Banii sau viaţa!” Şi multe, dacă nu cele mai multe impozite, se plătesc sub constrângerea acestei ameninţări.

Este adevărat că statul nu-l pândeşte pe om într-un loc siguratic, ca să se arunce asupra lui din marginea drumului şi, punându-i pistolul la tâmplă, să-i jefuiască apoi buzunarele. Dar furtul nu este mai puţin furt din acest motiv; şi el este cu mult mai subversiv şi mai ruşinos.

 Tâlharul de drumul mare îşi asumă singur, pentru el însuşi, responsabilitatea, pericolul şi natura criminală a actului său. El nu pretinde că ar avea vreun drept legitim asupra banilor dumneavoastră, sau că intenţionează să-i cheltuiască pentru propriul dumneavoastră bine. El nu încearcă să se dea drept nimic altceva decât un tâlhar. El n-a acumulat suficientă lipsă de pudoare pentru a se prezenta drept simplu „protector”, nici pentru a pretinde că le ia oamenilor banii împotriva voinţei lor, numai pentru a dispune de mijloacele de a-i „proteja” pe acei călători infatuaţi care se simt perfect capabili să se protejeze singuri, sau care nu apreciază sistemul său specific de protecţie. El este un om prea simţitor pentru a face astfel de declaraţii. Mai mult, odată ce v-a luat banii, vă lasă în pace, ceea ce şi doriţi de la el. El nu continuă să vă însoţească tot drumul, împotriva voinţei dumneavoarstă, socotindu-se „suveranul” dumneavoastră de drept, datorită „protecţiei” pe care v-o procură. El nu vă „protejează” necontenit, poruncindu-vă să vă prosternaţi şi să-l serviţi; indicându-vă să faceţi cutare şi interzicându-vă să faceţi cutare; tâlhărindu-vă de şi mai mulţi bani ori ce câte ori găseşte că acesta îi e interesul sau bunul plac; şi etichetându-vă drept rebel, trădător şi inamic al patriei şi lichidându-vă fără milă dacă îi contestaţi autoritatea, sau dacă vă împotriviţi cererilor sale. El este prea mult un gentleman pentru a se face vinovat de asemenea imposturi, insulte şi ticăloşii. Pe scurt, el nu încearcă, după ce v-a furat, să vă transforme în fraierul sau în sclavul său.”

Profesor: Foarte foarte bine spus. În acest context este instructiv să ne punem problema de ce statul, în contrast cu tâlharul de drumul mare, se înconjoară întotdeauna cu o ideologie a legitimităţii, de ce trebuie să practice toate ipocriziile pe care le sugerează Spooner?

Copil 1: Motivul este că tâlharul de drumul mare nu este un membru vizibil, permanent, legal, sau legitim al societăţii – şi cu atât mai puţin un membru al ei cu un statut de fruntaş. El este un permanent fugar, urmărit fie de victimele sale, fie chiar de stat. Dar statul, spre deosebire de o bandă de tâlhari, nu este considerat o organizaţie criminală; dimpotrivă, favoriţii săi au deţinut întotdeauna poziţiile cele mai râvnite în societate. Este un statut care îi permite statului să se hrănească pe seama victimelor sale, făcându-le în acelaşi timp pe cele mai multe dintre ele să susţină acest proces de exploatare, sau cel puţin să se resemneze cu el. De fapt, rolul favoriţilor şi al aliaţilor ideologici ai statului este tocmai de a-i explica publicului că Împăratul are de fapt un costum de haine excelent. Pe scurt, ideologii trebuie să explice că, deşi furtul practicat de una sau mai multe persoane, sau de unul sau mai multe grupuri este rău şi criminal, atunci când statul săvârşeşte acte de felul acesta, nu este vorba de furt, ci de acţiunea legitimă şi chiar binecuvântată numită „impozitare”. Ideologii trebuie să explice că asasinatul comis de una sau mai multe persoane, sau de unul sau mai multe grupuri, este rău şi trebuie pedepsit, dar că atunci când statul ucide, nu este vorba de crimă, ci de o acţiune lăudabilă, cunoscută sub numele de „război”, sau de „reprimare a subversiunii interne”. Ei trebuie să explice că, în vreme ce răpirea sau sclavia sunt rele şi trebuie scoase în afara legii atunci când sunt practicate de indivizi sau grupuri private, dacă statul comite asemenea acte nu este vorba despre răpire sau sclavie, ci de „conscripţie” – o măsură necesară pentru binele comun şi chiar pentru satisfacerea cerinţelor moralităţii înseşi. Funcţia ideologilor etatişti este de a ţese falsul costum de haine al împăratului, de a convinge publicul să accepte un masiv dublu etalon de măsură, conform căruia atunci când statul comite cele mai grave dintre crimele strigătoare la cer, în realitate el nu face lucrul acesta, ci face un alt lucru, care este necesar, adecvat, vital, sau – în epocile mai vechi – chiar legitimat prin poruncă divină. Imemorialul succes al ideologilor statului reprezintă, probabil, cea mai gigantică fraudă din istoria omenirii.

Ideologia a fost întotdeauna vitală pentru continuarea existenţei statului, după cum atestă utilizarea sistematică a ideologiilor încă din vremea vechilor imperii orientale. Conţinutul specific al ideologiilor s-a modificat, desigur, cu vremea, în concordanţă cu schimbarea situaţiilor şi a culturilor. În cadrul despotismelor orientale, însuşi împăratul era adesea considerat divin de către biserică; în epoca noastră, mai secularizată, argumentul se orientează mai mult spre „bunul public” şi spre „bunăstarea generală”. Însă obiectivul este întotdeauna acelaşi: de a convinge publicul că ceea ce face statul nu este, aşa cum ar putea să pară, o infracţiune pe scară gigantică, ci ceva necesar şi vital, care trebuie susţinut şi de care trebuie ascultat. Motivul pentru care ideologia este atât de vitală pentru stat este că acesta se bazează întotdeauna, în esenţă, pe susţinerea majorităţii publicului. Această susţinere există indiferent dacă statul este o „democraţie”, o dictatură, sau o monarhie absolută. Într-adevăr, susţinerea constă în disponibilitatea majorităţii (nu şi a fiecărui individ, să repetăm) de a accepta sistemul: de a plăti impozite, de a porni fără prea multă discuţie la luptă pentru a combate în războaiele statului, de a asculta de reglementările şi decretele statului. Pentru a fi eficace, această susţinere nu este necesar să constea într-un entuziasm activ; ea poate la fel de bine să fie doar o resemnare pasivă. Dar susţinere trebuie să fie. Într-adevăr, dacă majoritatea populaţiei ar fi cu adevărat convinsă de ilegitimitatea statului, dacă ar fi convinsă că statul nu este nimic altceva decât o bandă de tâlhari scrisă cu litere mari, atunci statul s-ar prăbuşi curând, pentru a nu se mai putea ridica la un statut sau la o scară de existenţă mai dezvoltată decât orice altă bandă de mafioţi. Aşa se explică necesitatea statului de a întrebuinţa ideologi; şi aşa se explică necesitatea străvechei alianţe a statului cu intelectualii de curte, care ţes apologia stăpânirii de stat.

Primul politolog modern care a înţeles că toate statele se bazează pe opinia majorităţii a fost scriitorul liberal francez din secolul al XVI-lea Etienne de la Boetie. În al său Discurs despre servitutea voluntară, de la Boetie arată că statul cel tiranic constă întotdeauna dintr-o minoritate a populaţiei şi că, de aceea, continuarea stăpânirii sale despotice trebuie să se bizuie pe legitimitatea statului în ochii majorităţii exploatate, pe ceea ce avea să se numească mai târziu „confecţionarea consimţământului” („the engineering of consent”). Două sute de ani mai târziu, David Hume – deşi nu era liberal – a prezentat o analiză similară. Astfel, Hume scria:

 „Nimic nu pare mai surprinzător…decât uşurinţa cu care cei mulţi sunt guvernaţi de către cei puţini şi decât supunerea implicită cu care oamenii îşi sacrifică propriile lor sentimente şi pasiuni în folosul acelora ale stăpânitorilor lor. Când ne întrebăm prin ce mijloace se realizează această minune vom afla că, întrucât Forţa se află întotdeauna de partea celor guvernaţi, guvernanţii nu dispun de nici un sprijin, cu excepţia opiniei [publice]. Prin urmare, guvernarea se bazează pe opinia publică; şi această maximă se extinde până la cazurile cârmuirilor celor mai despotice şi mai militariste.” Contra-argumentul conform căruia, cu ajutorul armamentului modern, o forţă minoritară ar putea mulge permanent o majoritate ostilă trece cu vederea faptul că aceste arme pot fi în mâinile majorităţii şi că forţele armate ale minorităţii se pot răscula sau pot trece de partea populaţiei. Iată de ce nevoia permanentă de ideologii persuasive a determinat întotdeauna statul să atragă în serviciul său pe intelectualii formatori de opinie publică. În zilele de odinioară, intelectualii erau întotdeauna preoţi, de unde, aşa cum am văzut, străvechea alianţă dintre biserică şi stat, dintre tron şi altar. În zilele noastre, economiştii „de formaţie ştiinţifică” şi „neutri faţă de valori”, alături de „managerii siguranţei naţionale”, printre alţii, prestează o funcţie ideologică similară, în numele puterii de stat.

Profesor: Perfect, absolut perfect…

Copil 3: Aș completa, domnule profesor, spunând că un obiectiv deosebit de important pentru stat în lumea modernă – când o Biserică Dominantă adesea nu mai este fezabilă – este să-şi asigure controlul asupra educaţiei, şi prin aceasta să fasoneze minţile supuşilor săi. În plus faţă de influenţarea universităţilor prin tot felul de subvenţii financiare, sau direct prin deţinerea lor în proprietate publică, statul controlează educaţia pe nivelele mai scăzute prin instituţia universală a şcolii publice, prin obligativitatea acreditării şcolilor private şi prin legile care impun obligativitatea prezenţei la şcoală. Să adăugăm la acestea controlul practic total asupra radioului şi al televiziunii – fie prin deţinerea lor nemijlocită în proprietate de stat, ca în cele mai multe ţări, fie – aşa cum este cazul în Statele Unite – prin naţionalizarea spaţiului hertzian şi prin încredinţarea puterii de a acorda pe bază de licenţă dreptul staţiilor de emisie de a utiliza respectivele frecvenţe şi canale unei comisii federale.

Astfel, prin însăşi natura sa, statul trebuie să violeze legile morale general acceptate, la care aderă majoritatea oamenilor. Majoritatea oamenilor sunt de acord în ce priveşte nedreptatea şi criminalitatea asasinatului şi a furtului. Cutumele, regulile şi legile tuturor societăţilor condamnă aceste acţiuni. Statul se află întotdeauna, prin urmare, într-o poziţie vulnerabilă, în ciuda aparentei sale puteri imemoriale. Există o nevoie deosebit de acută ca populaţia să fie lămurită cu privire la adevărata natură a statului, astfel încât să vadă că statul violează în mod curent preceptele general acceptate împotriva tâlhăriei şi a crimei, că statul este violatorul inevitabil al dreptului moral şi penal îndeobşte acceptat.

Am înţeles foarte limpede de ce are nevoie statul de intelectuali; dar de ce au intelectualii nevoie de stat? Spus în modul cel mai simplu, motivul este că intelectualii, ale căror servicii se întâmplă adesea să nu fie foarte intens dorite de masa consumatorilor, pot găsi o piaţă mai „sigură” pentru abilităţile lor în braţele statului. Statul le poate oferi o putere, un statut şi o avuţie pe care adesea ei nu le pot obţine din schimburile voluntare. Vreme de secole, mulţi intelectuali (deşi cu siguranţă nu toţi) au urmărit ca obiectiv Puterea – realizarea idealului platonic al „filosofului-rege”. Iată, bunăoară, strigătul izvorât din adâncul inimii distinsului cercetător marxist care este profesorul Needham, ca protest împotriva criticii acide a lui Karl Wittfogel, adresate alianţei dintre stat şi intelectuali în cadrul despotismelor orientale:  „Civilizaţia pe care Profesorul Wittfogel o atacă atât de sever a fost una care putea acorda funcţii oficiale poeţilor şi învăţaţilor.” Needham adaugă că „împăraţii chinezi au fost succesiv serviţi, în toate epocile, de o mare mulţime de învăţaţi profund umani şi dezinteresaţi.” Probabil că pentru profesorul Needham aceste lucruri sunt suficiente pentru a justifica sângeroasele despotisme ale Orientului antic.

Dar nu este nevoie să ne întoarcem în urmă pănă la Orientul antic, ba nici măcar până la obiectivul explicit declarat al profesorilor de la Universitatea din Berlin din secolul al XIX-lea, care era de a se autoconstitui în corpul de „body-guarzi intelectuali ai Casei de Hohenzollern.” În America zilelor noastre îl avem pe eminentul politolog care este profesorul Richard Neustadt, omagiindu-l pe preşedinte cu titulatura de „unic simbol de tip monarhic pentru Uniune.” Îl avem pe însărcinatul cu siguranţa naţională, Townsend Hoopes, scriind că „în cadrul sistemului nostru, pentru caracterizarea naturii problemei politicii externe şi a programelor şi sacrificiilor naţionale necesare pentru a îi face faţă acesteia în mod eficient, poporul poate privi doar către Preşedinte.” Şi drept răspuns îl avem pe Richard Nixon care, în ajunul alegerii sale ca preşedinte, îşi defineşte rolul după cum urmează: „El [preşedintele] trebuie să articuleze valorile naţiunii, să-i definească obiectivele şi să-i impună voinţa.” Concepţia pe care o are Nixon despre rolul său este îngrijorător de similară cu formularea de către învăţatul german Ernst Huber, în anii 1930, a Dreptului constituţional al Marelui Reich German. Huber scria că şeful statului „stabileşte marile obiective ce urmează să fie atinse şi alcătuieşte planurile de utilizare a tuturor puterilor naţionale, pentru realizarea obiectivelor comune…el îi dă vieţii naţionale adevăratul său scop şi adevărata sa valoare.”

Aşadar statul este o organizaţie coercitivă criminală, care subzistă graţie unui mega-sistem instituţionalizat de impozitare-furt şi care reuşeşte să nu fie identificată ca atare prin confecţionarea susţinerii sale de către majoritate (nu de către toată lumea, repet), prin stabilirea unei alianţe cu un grup de intelectuali formatori de opinie, pe care îi recompensează cu o parte din puterea şi din banii jefuiţi de ea. Si, cum bine spunea P. J. Proudhon:  A fi GUVERNAT este să fii urmărit, inspectat, spionat, direcţionat, condus de legi, numerotat, regularizat, înrolat, îndoctrinat, controlat, verificat, estimat, evaluat, cenzurat, comandat, de creaturi care nu au nici dreptul nici înţelepciunea nici virtutea să facă asta. A fi GUVERNAT este să fii la fiecare operaţiune, la fiecare tranzacţie notat, înregistrat, numărat, taxat, ştampilat, măsurat, numerotat, asistat, licenţiat, autorizat, admonestat, preîntâmpinat, împiedicat, reformat, corectat, pedepsit. Este, sub pretextul utilităţii publice şi în numele interesului general, să fii plasat ca şi contribuabil, sfredelit, jecmănit, exploatat, monopolizat, extorcat, stors, înşelat, jefuit; apoi, la cel mai mic semn de rezistenţă, la cel mai şoptit cuvânt de împotrivire, să fii reprimat, amendat, defăimat, hărţuit, vânat, abuzat, bătut, dezarmat, legat, sufocat, arestat, judecat, condamnat, împuşcat, deportat, sacrificat, vândut, trădat; şi colac peste pupăză: învins, ridicularizat, râs, ultragiat, dezonorat. Asta înseamnă GUVERN, asta este justiţia şi morala lui. ”

Copil 1: Dar mai există şi un alt aspect vital al statului care trebuie avut în vedere. Intersectăm acum un argument cheie în favoarea statului: este vorba despre argumentul implicit conform căruia, de fapt şi de drept, statul este proprietarul teritoriului geografic asupra căruia îşi revendică jurisdicţia. Pe scurt, statul îşi arogă sieşi un monopol al forţei, al puterii ultime de decizie, pe întinsul unei suprafeţe teritoriale date, mai întinse sau mai reduse, în funcţie de împrejurările istorice şi de cât de mult a fost capabil să smulgă de la alte state. Dacă se poate spune despre stat că este proprietarul de drept al teritoriului său, atunci este normal ca el să stabilească reguli pentru toţi cei care doresc să locuiască în acea regiune. El poate controla sau confisca în mod legitim proprietatea privată, deoarece [de fapt] nu există nici un fel de proprietate privată pe teritoriul său, întrucât, în realitate, statul este posesorul întregii suprafeţe geografice. Prin urmare, câtă vreme statul le permite supuşilor săi să părăsească teritoriul său, se poate spune că el procedează ca orice alt proprietar, care stabileşte reguli pentru persoanele ce locuiesc pe proprietatea sa. (Aceasta pare să fie singura justificare pentru rudimentarul slogan „America, iubiţi-o sau părăsiţi-o!”, ca şi pentru enorma importanţă acordată îndeobşte dreptului indivizilor de a emigra dintr-o anumită ţară.) Pe scurt, această teorie ridică statul la rangul de mare senior feudal, aidoma regelui medieval care, cel puţin în principiu, era proprietarul întregului pământ din cuprinsul domeniului său. Faptul că o serie de resurse noi şi neapropriate – ca terenurile virgine sau lacurile – sunt invariabil revendicate ca proprietate a sa de către stat („domeniul public”) reprezintă o expresie a acestei teorii implicite.

Însă teoria noastră bazată pe aproprierea originară, aşa cum am prezentat-o anterior împreuna cu cei doi colegi în ansamblu, este suficientă pentru demolarea tuturor pretenţiilor de felul acesta ale aparatului de stat. Într-adevăr, oare conform cărui drept pământesc pot criminalii aflaţi în slujba statului să emită pretenţii de proprietate asupra suprafeţei sale teritoriale? Este deja foarte grav că şi-au însuşit controlul deciziei ultime în respectiva regiune; oare ce criteriu le poate conferi posesiunea legitimă a întregului teritoriu?

 Prin urmare statul poate fi definit ca organizaţia care deţine una sau ambele dintre următoarele caracteristici (în practică, aproape întotdeauna pe ambele): (a) dobândeşte venit prin coerciţie fizică (impozitare); şi (b) insituie un monopol coercitiv asupra violenţei si asupra puterii de a lua deciziile ultime într-o anumită regiune teritorială. Aceste activităţi esenţiale ale statului reprezintă deopotrivă şi în mod necesar agresiune criminală şi jaf al drepturilor de proprietate legitime ale supuşilor săi (inclusiv al dreptului la proprietate de sine). Într-adevăr, prima constituie şi instituie furtul pe o scară uriaşă, în vreme ce a doua interzice libera competiţie a firmelor de apărare şi de luare a deciziilor, în cuprinsul unei regiuni teritoriale date – interzicând cumpărarea şi vânzarea voluntare a serviciilor juridice şi de apărare. În acest context, „regiune teritorială dată” înseamnă, desigur, în mod implicit, „dincolo de sfera proprietăţii legitime a fiecărui deţinător de proprietate”. Evident că, într-o societate liberă, X deţine puterea ultimă de decizie asupra proprietăţii sale legitime, Y asupra alei sale, etc. Statul, sau guvernarea, pretind şi exercită un monopol coercitiv asupra apărării şi a luării deciziilor ultime pe o arie mai extinsă decât aceea a proprietăţii legitim dobândite a fiecărui individ. Aşadar lui X, Y, etc., li se interzice de către „guvernare” să nu aibă nimic de a face cu acea „guvernare” şi să-şi încheie propriile lor contracte de protecţie cu o firmă rivală.  Iată de ce se justifică aspra critică făcută statului de teoreticianul liberal Albert Jay Nock: „Statul pretinde şi exercită monopolul crimei” într-o regiune teritorială dată. „El interzice crima privată, dar organizează el însuşi crime pe o scară colosală. El pedepseşte hoţia privată, dar pune el însuşi mâna sa lipsită de scrupule pe tot ce doreşte, indiferent dacă este vorba de proprietatea unui cetăţean sau a unui străin.”

Trebuie subliniat faptul că statul nu se mulţumeşte doar să utilizeze coerciţia pentru a-şi obţine veniturile, să angajeze propagandişti pentru a-şi extinde puterea şi să-şi aroge şi să impună un monopol coercitiv asupra serviciilor vitale care sunt protecţia poliţienească, stingerea incendiilor, transportul şi serviciile poştale. Într-adevăr, statul mai face şi numeroase alte lucruri, dintre care despre nici unul nu se poate spune, sub nici o formă, că serveşte publicului consumator. El întrebuinţează monopolul forţei pentru a institui, în cuvintele lui Nock, un „monopol al crimei” – pentru a-şi controla, a reglementa şi a-şi sili nefericiţii supuşi. Adesea, el îşi întinde tentaculele până la a controla moralitatea şi chiar vieţile de zi cu zi ale supuşilor săi. Statul îşi întrebuinţează venitul provenit din jaf, nu doar pentru pentru a monopoliza şi a furniza în mod ineficient servicii autentice publicului, ci şi pentru a-şi spori propria putere, pe seama supuşilor săi exploataţi şi hăituiţi: pentru a redistribui venitul şi avuţia de la sine spre aliaţii săi şi pentru a controla, stăpâni şi agresa locuitorii teritoriului pe care îl deţine. Aşadar într-o societate cu adevărat liberă, într-o sociatate în care drepturile individuale asupra persoanei şi proprietăţii ar fi respectate, statul ar înceta, în mod necesar, să mai existe. Nenumăratele sale activităţi invadatoare şi agresive, vastele sale deposedări de drepturi ale persoanei şi ale proprietăţii ar dispărea. Totodată, acele servicii autentice pe care reuşeşte să le furnizeze în mod necorespunzător ar fi oferite spre prestare liberei competiţii şi modalităţilor de finanţare voluntar alese de către consumatorii individuali…

(Un zgomot puternic incepe sa se auda din ce in ce mai tare, ca si cand o intreaga armata ar urca sau ar coborî scara unui bloc. Atentia personajelor se mută spre ușă. Brusc ușa este spartă și în scenă pătrund polițiști cu cagule înarmați cu mitraliere. Aceștia deschid focul și omoară copiii și profesorul urland cu satisfacție. Profesorul si copiii cad la pământ. Sunt împușcați până când nu mai mișcă apoi focul este oprit. Liniște)

Polițist 1: (către Polițist2): Ia vezi și-acolo, stimate, (semn spre public), nu mai e anarhiști?

(Polițist 2 pașește spre public, se uită curios și deschide focul. În același moment se sting luminile-n sală. Focurile de arma continuă să răsune un timp după care încetează. Liniște. Apoi se aprind luminile

SFÂRȘIT

Eu nu sânt un poet român

Deși dau aripi când vorbesc limbii române,
Deși am spus și scris și spun și scriu cele mai importante vorbe-n limba asta,
Deși sânt din țărâna României plămădit -
Eu nu sânt un poet român!
Căci țara mea nu dă doi bani pe mine!
De-aceea cred că e total nepotrivit, să-mi spun poet român,
Căci nu am mediocritatea preferată de-autoritățile din țara mea-n poeți,
Nici spiritul turtit, coloana flască, limba târfă!
Căci eu nu închid ochii, nu tac și nu-nșir cuvinte goale
Când țara și românii-s sărăciți și îndobitociți și umiliți și zeflemiți și-ndatorați și-mbolnăviți și înrobiți
De cei pe care-i împuternicim să ne înalțe traiul!
Căci eu nu-mi îngrop capul în pământ precum poeții struț
Și nu-mi ridic posterioru-n sus pentru faimă și glorie!
Căci conștiința mea nu doarme și sânt drept!

Poeți-adevărați sânt condamnați în țara mea!

Pe Eminescu nu l-au scos nebun, și schingiuit cu anii, și-otrăvit?
Ca la sfârșit să-i crape capul și creierul să i-l arunce în gunoi?
N-au omorât-o și pe-ndoliata Veronica Micle în același an?
Nu și pe-al său mare prieten Ion Creangă tot atunci? Și-au așternut tăcerea -
Ce tăcere neagră!
Dar, vai, câte valori au lăsat ei drept pradă sărăciei, bolilor și-uitării?
Câți au terorizat, bătut, încarcerat, torturat și-omorât?
Câți au discriminat? Dar câți discriminează când încoronează
Prostia, mârlănia, mediocritatea și sfârșeala?

Noi, ăștia, marginalizați și oropsiți,
Noi, ăștia, care spunem verde-n față plini de coaie,
Noi, ăștia, care-mbogățim poporul cu-adevăr și-i dăm putere,
Noi, ăștia, care îl trezim și înălțăm și-i strângem pumnii,
Noi, ăștia, care radiem virtuți când ridicăm cuvântul,
Noi, ăștia, nu suntem poeți!
Căci ce e un poet acum în țara mea? E unul care dă la pizdă sare!
E unul care dă din gur-a prost!
E unul care aberează când poporul arde!
E unul fără vlagă care-i susținut de cei ce vor să credem că-i o logoree nulă poezia!
Că-i lacrima nebunilor și-a proștilor!

Eu nu sânt un poet român!
Departe stă de mine moleșeala, și indolența și prostia și slugărnicia!
Departe stă de mine viciul!
Departe întunericul care cuprinde mintea!
Departe dușmănia, scârnăvia, nedreptatea!
Căci eu sunt demn!

Eu nu sânt un poet român -
Eu sânt un OM
!

Postul negru

Majoritatea noastră, când auzim de cuvântul post, avem senzația că denotă ceva prostesc, ceva ce oameni mai de la țară sau mai proști sau săriți de pe fix practică. Acestă idee ne-a fost indusă pentru că este o idee, nu greșită ci, proastă de-a dreptul. Și mai marea majoritate a noastră, când auzim expresia post negru, ni se pare nebunie curată, ceva ce oameni nebuni practică. Altă idee proastă. În general, majoritatea oamenilor e proastă grămadă, iar prostia majorității are grade, iar ceea ce o face să existe și să prolifereze din generație în generație este faptul că ea este profitabilă pentru anumiți oameni, pentru așa numita elită a lumii. Elita lumii e aceeași de mii de ani, adică lumea este condusă de aceleași familii care formează o mare familie, de mii de ani, iar membrii acestor familii continuă să fie mai presus de legi, state, alți oameni, acestea fiindu-le de fapt vasale. Dacă majoritatea n-ar fi proastă grămadă, această elită n-ar mai exista.

Platon spunea la un moment dat că: Ciudate vremuri sunt acestea pe care le trăim în care bătrânii și tinerii sunt învățați în școlile minciunii. Și-n care persoana care îndrăznește să spună adevărul este numită și nebun și prost în același timp. (Pentru mai tinerii cititori: Platon era un înțelept, un șmecher în cel mai pur sens al cuvântului.)

Ei bine, vremurile nu s-au schimbat. Suntem învățați minciuni cu duiumul atât în școală cât și înafara școlii prin presă, televiziune, arte vizuale, literatură, teatru, religie, legi etc. Iar cei care îndrăznesc să spună adevărul sunt numiți nebuni și proști în același timp, ba uneori sunt și agresați, omorâți...

A-ți conștientiza prostia este primul pas spre emancipare. Hermes, ăsta era un șmecher mai mare decât Platon, spunea că: Oamenii sunt zei muritori și zeii sunt oameni nemuritori - cine nu e zeu e prost, atenție! iar cine conștientizează că e prost începe să fie zeu, doar începe. Conștientizarea propriei prostii începe în momentul în care îți dai seama că nu ști nimic din ceea ce contează cu adevărat, gen, cum funcționezi, ce puteri în stare latentă ai, ce poți să faci ca să le poți activa etc.

Ce este postul? Postul este abținerea, dar abținerea nu e un cuvânt potrivit, este evitarea mâncatului de orice, nu doar de carne, lactate și ouă așa cum eronat am fost manipulați să credem, și evitarea băutului de orice, eventual se bea puțină apă, și practicarea continenței, care e recomandat a fi practicată mereu pentru a nu se risipi aiurea energia creatoare, deci nu a abstinenței, deși când nu mănânci nu prea ai chef de sex. Ca atare postul este doar negru. Abținerea de la carne nu înseamnă post, înseamnă înțelepciune, mâncatul de cadavre nu este sănătos nici pentru corpul fizic, nici pentru celelalte corpuri mai subtile ale omului, împiedică emisferele cerebrale să funcționeze simultan, încetinind-o și-n cele din urmă atrofiind-o pe cea dreaptă. De altfel, în Biblie, în Facerea, Dumnezeu îi zice omului după ce îl creează să se hrănească cu legume și fructe, nu pomenește nimic de carne. De altfel cei mai șmecheri oameni care au existat și există pe planeta asta, cei care sfidează legile fizicii, la modul că zboară, se teleportează, mișcă lucrurile cu puterea minții, se dedublează, vindecă șamd, nu mănâncă carne. A mânca carne este nu doar nociv, ci și păcat, pentru că omori un animal ca să-i mănânci cadavrul, iar asta nu e ok, cu-atât mai mult cu cât una dintre cele 10 porunci este: Să nu ucizi. Ca atare postul este doar negru, doar fără mâncat, orgasm și băut.
Personal, am ținut post negru și voi continua să țin pentru că postul acesta prezintă beneficii pe care le-am sesizat. Care sunt aceste beneficii?

1. Îți relaxezi și curăți sistemul digestiv pe care ți-l suprasoliciți mâncând de câteva ori pe zi.
2. Scapi de emoții negative, gânduri negative, îți relaxezi mintea.
3. Îți elevezi conștiința, conștiință care la majoritatea oamenilor e la nivelul viscerelor, deci te faci mai deștept. Dacă ții post negru, post adică, 40 de zile, îți elevezi conștiința atât de mult încât practic devii foarte șmecher. Toți șmecherii de pe lumea asta au ținut postul ăsta de 40 de zile înainte să ajungă șmecheri. Ăla căruia i s-a revelat știința numită reiki l-a ținut de asemenea și a primit această revelație în a 21 zi de post. Isus l-a ținut și el. Părintele Arsenie Boca etc.
4. Încetinești procesul de îmbătrânire, ceea ce înseamnă că trăiești mai mult. Există oameni care trăiesc de sute de ani pe planeta asta. Ce nu i-ai văzut la televizor? Păi la televizor vezi lucruri care să te mențină în ignoranță, ce ai?
5. Se regenerează sistemul nervos. Ai auzit că neuronul nu se regenerază? Ei bine, se regenerează. Sistemul nervos oricum nu e format numai din neuroni.
6. Dormi mult mai bine.
7. Sporești procesul de vindecare al bolilor
etc.

Așa cum mi s-a revelat de curând, în timp ce posteam, este bine să ții toate posturile din an, gen să nu mănânci nimic lunea, miercurea și vinerea, și să nu mănânci nimic în postul mare, postul Paștelui și în restul posturilor.

Ce, ți-e frică că mori? Nu mori, stai liniștit, eu am postit multe zile și n-am murit, ba din contră, nici nu mi-a fost foame și m-am simțit excelent de fiecare dată. Contează să nu fi lacom... contează să ai voință... și e normal să ai voință în acest sens din moment ce beneficiile sunt atât de mari și de multe...

Particip la lectura de viner!

"...până la Komartin și Sociu." - Varujan Vosganian

Doar ce m-am întors de la Teatrul de Comedie unde au avut loc alegerile pentru conducerea Uniunii Scriitorilor din România și pentru conducerea Secției de Poezie a USR. M-am întâlnit cu o serie de poeți, printre care și cu L.I.Stoiciu, Ghe. Iova, Magda Cârneci, Marian Drăghici etc. cu care am mai stat de vorbă. Stoiciu mi-a zis că m-a lăudat nu mai știe cine la nu știu ce festival de literatură de la Adjud care tocmai s-a terminat, pe bună dreptate, zicea el, căci, din Bacău și județele din jur sunt cel mai bun, la București aș avea o problemă, a bătut ghes la propria lui persoană, la care eu i-am răspuns în glumă că va muri și el într-o zi... Drăghici mi-a zis că a scris o notă scurtă în numărul următor al revistei Viața Românească despre Poemul poemelor...
Ghe. Iova mi-a zis de ce l-au scos din societate și omorât ăia pe Eminescu, și că la fel ca și înainte de Lovitura de Stat din 1989, când fii de securiști erau promovați în detrimentul poeților cu mult mai valoroși, în prezent se întâmplă același lucru, și mi i-a dat exemplu pe Dună, Vlada, Komartin...
Magda Cârneci m-a lăudat că am luat cuvântul și că astfel, am făcut auzită și vocea tinerilor, căci eram singurul tânăr scriitor prezent... Dădea cuvântul domnul Varujan Vosganian celor care aveau de spus ceva în legătură cu Programele de candidatură prezentate de cei doi candidați pentru funcția de președinte al USR, domnii Nicolae Manolescu respectiv Dan Mircea Cipariu, am recomandat viitoarei Conduceri a USR să materializeze ideile din Programul lui Cipariu, idei care mi s-au părut excelente, care pot fi găsite aici http://www.agentiadecarte.ro/2013/07/programul-„uniunea-scriitorilor-din-romania-in-pas-cu-schimbarea”/ și care materializate pot transforma USR într-o instituție comparabilă cu omologele ei din statele UE, totodată am recomandat și să aibă în vedere spusele unei scriitoare care a subliniat că sunt mii de scriitori în țară și cu toate acestea numai câțiva, o restrânsă parte, o elită creată mai mult sau mai puțin pe criterii de valoare, dintre scriitori sunt promovați și susținuți de USR în revistele sale și prin programele sale.
Vorbind excelent cum m-a obișnuit, domnul Vosganian a zis la un moment dat o propoziție gen, poezia de la nu știu cine sau de nu știu unde, nu mai rețin exact, "până la Komartin și Sociu.", de parcă poezia română se termină cu acești doi poeți sau de parcă acești doi poeți ar fi cei mai valoroși dintre cei tineri. Am observat această mentalitate greșită și la alți oameni inteligenți, mentalitate care exprimată în cuvinte, public, mai ales de o personalitate ca Vosganian, nu poate decât dezinforma eventualul public de poezie, trimițându-l poate nu chiar la poezia cea mai valoroasă a momentului. Dacă domnul Vosganian a vorbit în virtutea notorietății și nu a valorii, iar s-a înșelat.
Nu că mi-au murit lăudătorii, (deși multora dintre aceștia ba le sunt interzise comentarii publice la adresa mea, gen recenzii, cronici etc., ba au pus botu la vorbele menite să defăimeze atât persoana mea cât și literatura mea, ba ambele), dar comparativ cu cei doi poeți menționați, sunt și mai notoriu, deși instituțiile de cultură ale Statului nu mă susțin și nu m-au susținut, în timp ce acele instituții i-au susținut pe cei doi, în special pe primul, cu vârf și îndesat, iar literatura mea este cu mult mai valoroasă, fapt neîndoielnic pentru orice cititor priceput și lipsit de partipriuri. Sunt mai notoriu pentru că am apărut pe la TV, și nu pe TVR Cultural, la radiouri, și nu doar la Radio România Cultural, prin reviste, și nu doar în cele de cultură, am avut ditamai panourile publicitare în mai multe stații de metrou din București  etc. și nu în ultimul rând, arăt și mai bine :D
Plastic vorbind, poezia lui Sociu e ca Copilul de Aur înainte să-l descopere și lanseze Dan Bursuc, cea a lui Komartin ca actuala clasă politică. Cum trăim în România, țară în care coeficientul de inteligență și cel de omenie sunt în cădere liberă, și cum publicului, adică celorlalți scriitori, li se tot repetă că acești doi poeți sunt mari poeți, concepția comandând percepția, și cum cei care repetă această abnormitate sunt considerați autorități, nu e de mirare că nu puțină lume chiar crede asta.
Dacă cu Sociu soarta nu a fost tocmai generoasă și nici alegerile lui nu îndeajuns de inspirate, rezultând astfel o viață tristă pe care în literatura lui acesta a redat-o excelent, elicitând în special mila și compasiunea multor cititori, cu Komartin soarta a fost destul de generoasă, oferindu-i un părinte înalt ofițer cu influență, nașterea în capitală, casă moștenită, siguranță, alegeri de cele mai multe ori inspirate, perfidie accentuată, zel, rezultând astfel o viață tristă și fericită deopotrivă, tristă din cauza masochismului menit să genereze trăiri care să-l inspire poetic, fericită din cauza norocului de a se naște într-o familie cu posibilități, a sadismului și a perfidiei acestuia, viață pe care și acesta a redat-o de cele mai multe ori excelent, exagerându-i tristețea și nu rareori fabricându-i dramele, elicitând în special tot mila și compasiunea multor cititori. Cum poeții cu vibrație joasă atrag cititori cu vibrație joasă sau mai joasă, vibrație survenită dintr-o conștiință restrânsă situată, momentan, la nivelul viscerelor, pentru unii cititori poezia acestora este foarte valoroasă. Celui care vibrează la vibrația black metal a lui Komartin sau celui care vibrează la vibrația manea-blues a lui Sociu, dacă le pui muzica lui Vangelis, a lui Puccini, a lui Jean Michael Jar, a lui Palestrina, a lui Mozart, sau, de ce nu, a lui Michael Jackson, nu va vibra, pentru că conștiința acestuia nu depășește ceakrele inferioare, viscerele. Privită însă de un om cu conștiința elevată, situată cel puțin la nivelul plexului solar, poezia celor doi zgârie timpanul. Privită de la nivelul ceakrei inimii, cea a lui Komartin e proastă, cea a lui Sociu e suportabilă.
Cum am senzația că puținii cititori de poezie din prezent, inclusiv criticii literari, nu sunt conștienți de valoarea extraordinară a poeziei mele, o să le postez dedesubt câteva poeme pe care i-aș ruga să le pună în paralel cu cele mai bune ale celor doi poeți, dar și cu ale altora, folosind criteriile de interpretare clasice și moderne, pentru a înțelege ceea ce e la mintea cocoșului, anume că e, de fapt, până la SGB. 




1.

Ardoare

Femei din alte vremuri plutesc în tine dalbe

Surâsului tău dându-i luciri care orbesc

Femei din sânge nobil în tine se-mpletesc

Vărsându-se-nafara-ți comori ca să învoalbe

Ca un ciclon de aur lichid râzând drăcesc

Pe-oricine îți privește obrazul nelumesc

Femei nemărginite în frumusețe ești

Pășești și zgâlțâni lumea dar nu atingi pământul

Și cad din ceruri îngeri în cercuri când cuvântul

Ți-l spui cu glas de raze întocmai să vrăjești

Pe-oricine te aude, și toți te-aud căci vântul

Ca pe-un parfum îl poartă.. și-și sfâșie veșmântul

De-ardoare toate-o dată ființele-omenești

Căci tu ești epilogul feminității; Iată

Trezești în mine versuri prin care curge-amor

Le urlu, căci să urlu îmi vine până mor

Învăluit în mreaja ta dulce dantelată

Pe care-o-ntinzi în dansul vin tandru răpitor

Și ca prin vis m-apropii lent de-al tău dormitor

2.

,

și se face liniște și universul se oprește

e doar liniște și nimic îți rămâne în minte

gândurile încetează să se mai audă

inima rămâne blocată într-o bătaie fără sfârșit

sângele îți îngheață în vene ca un roller coaster

căci totul devine voce și în

vocea asta începe o poveste de dragoste

lumina care te poartă adânc în adâncul tău

și

cu cât te adâncești mai mult cu-atât vocea sună tot mai mult ca vocea ta

fiecare cuvânt îți plăsmuiește capătul privirilor

e mașina dragostei și

în mașina dragostei te îndrăgostești acum

am atârnat în oglindă miresmele dragostei

pornim

3.

Cântec de parfum

te-aș putea ține de mână pe străzi nopți caramel

ți-aș putea cânta frumusețea în versuri glazurate cu frișcă

lumina care-mi face sclipiri inima trupul tău e

mângâierea mea extazul tău e

se-ngână sunete și lumini și bătăile inimii

se-ntețesc amețesc se conectează

și totul dispare din gând

se-aude doar vocea delicioasă a nopții caramel stelele

sclipitoare simți magia care înflorește artezian

din pori ești trance și unica ta realitate e vocea

te călăuzește în adânc ca o torță

și trupul e mai ușor ca un cântec de parfum

știi că fac precum vrei tu deci voia ta întru mine este

4.

Facem perfect

Îmi plac picioarele tale

lungi lungi lungi

gemete de plăcere

Când mă încolăcesc tremurânde și se

face tăcere

De parc-ai vrea să-mi destăinuie ceva

Ceva profund un secret fierbinte bine ascuns în pielea ta

Acolo unde nu pătrunde nicio rază de soare de

stea

Acolo unde poți să simți ca-ai vrea să luminez amețitor ca șampania

Îmi place tot ce mă lași să simt când te alint cu miile de petale din vocea mea

Picurându-ți pe gât și înfiorând atingându-te toată pielea

Și miliadrele de pori strălucind briliant zimțând noaptea ziua

Pleoapele întredeschise pe iriși-nfumurați de toată dragostea

Pe care fără să conștientizezi acum o

facem perfect

 5.

te fut și te fac poezie

singurul drum spre plăcere este vocea mea

mă auzi cum te chem în noapte

                                                     cum cu ochii te fac să-mi răspunzi

și-mi răspunzi că sânt poarta spre extazul absolut

și-ți lingi buzele dar subconștientul tău vorbește limba plăcerii

simți bassul muzicii mele

                                           îngenunchezi

și ai irișii ca două vulve flămânde

pentru că sânt tot pentru tine începi să atingi și să lingi

înghețata topindu-se pe papilele gustative

printre buze

                     gustul meu îți rupe bikini imaginației

ai nevoie de toată masculinitatea mea

și toată masculinitatea mea îți dilată feminitatea

te excită

               și respirațiile o iau razna

sânt instinctul tău primar

mintea îți developează toate scenele de dragoste

rânjetul meu când îți trăiești orgasmele

                                                                  și mă vrei

te gândești la poziții tantrice te faci fleașcă

și-ți desfaci picioarele ca o ghilotină

pizda ta e dulce ca și când a urlat numele meu

te pătrund usor și realitatea se preschimbă în extaz cânți

cânți și te trag de păr și îți mușc sfârcurile

și în cântecul tău strălucesc

                                               toate constelațiile

te pătrund sânt atât de tare

                                            sânt atît de bun 

                                                                     te sărut și-ți înghit spiritul

și încerci să scapi

                              și vibrezi ca o coardă

te tragi înapoi și te pierzi în cearceafuri

lasă-mă să-ți bag numai capul mă lași

pentru că în capul meu fierbe toată plăcerea

te-ai amestecat cu mine și ești magică

mâinile tale mortale afrodisiace

chipul tău expresia cea mai pură a orgasmului

dă-ți drumul

                      te fut și te fac poezie

6.

fată cu tălpi de cerneală

dac-aş fi fost un tablou

mi-ar fi plăcut să fiu pictat de tine

dac-aş fi fost dragoste mi-ar fi plăcut să mă simţi tu

dacă n-aş fi fost eu mi-ar fi plăcut să fiu tu

să-mi simt lipsa o viaţă întreagă

nu ştiu ce mi-ai făcut de-am ajuns în halatul ăsta de îndrăgostit de tine

eu golanul arogant care seduce cu poezie eu

care vorba aia’s EU gen

dar dacă ţi-a ieştit, ce să zic, bravo ţie!

Eşti fata cu tălpi de cerneală şi te plimbi desculţă pe foaia mea

şi paşii tăi sânt muzică

treci prin inima mea

te am în sânge

când nu sânt cu tine simt gol

când o ardem în filmul nostru

’n care dragostea ne urcă pe pereţi

spun dragoste şi te văd pe tine dragoste

eşti viciudeliciuexcesiv eu

spun dragoste şi te simt pe tine dragoste

7.

High să-ți spun o poezie

stau în patul în care te-am dezvirginat și mi-e dor de tine, ște?

nu știu pe unde te dansezi acum, ce faci.. nu știu
dacă ești la bucurești sau în ală parte

au trecut atâția ani.. câți să fie/
cu tine m-am simțit cel mai conectat
cu tine mă simt conectat

stau în patul în care te-am dezvirginat și mi-e dor de tine, ște?
am fumat un cui, poate de asta
sau poate de alta
poate pentru că am văzut-o pe sor-ta și pe maică-ta aseară la înviere
am stat de vorbă cu ele și
sor-ta e o dulceață
ochii ei m-au băgat în ceață
era frumoasă.. frumoasă.. într-un fel ca tine când erai ca ea

stau în patul în care te-am dezvirginat și mi-e dor de tine, ște?
de felul cum ne împleteam
de verdele din ochii tăi
de raza privirii tale
de fluturii și de îngerii pe care-i simți în stomac
mi-e dor de gustul tău
de felul cum respiri

stau în patul în care te-am dezvirginat și mi-e dor de tine, ște?
și poemul ăsta în curând se va sfârși
și mie tot îmi va fi dor de tine
și voi adormi
voi adormi cu inima ca un balon de săpun zburând prin vânt peste
oraș cu soarele strălucind în ea ca-ntr-o țigară haș
pentru că mi-e dor de tine, ște?

te iubesc

te iubesc cumva senin catifelat albastru la mișto
te iubesc dansându-te pe curcubeu pasional tango
îți simt formele alunecoase pulsul amplificat
dragostea asta e un film infinit de dumnezeu pictat
acum, și te topești spre mine mortal ca-ntr-un vis
peste câteva clipe vom ajunge în paradis
fă-ți talentul, frumoaso, corpul tău cântă jazz ca un tonomat
ți-a picat fisa de parcă ți-am introdus-o eu - și-mi dai mat

dragostea asta e un film infinit de dumnezeu pictat
live, și te miști lin spre mine ca-ntr-un vis

și mi-e dor de ceea ce va fi fost între noi

8.

pis pis

Cândva 

cumva

acum ori niciodată

curgea belea nebună beată

o lume

fix în mintea ta

fermecată

şi-n ea sub cerul toc de gheată

de zeu de gumă mestecată

ca o muzică tatuată după ureche

parfumată

o şoaptă catifelată pătrunzând

spirit luminat umplând

încet ca pe-un graal vărsat gând

şi-n şoaptă o pisică dantelată şi-un şobolan strălucitor genial bestial

El foarte golănaș aşea

ea

angelică ca satana cânta ce voia

trandafiriu ecosez sol sol sol la la la jazz

cu vocea eclat

el fluiera

ea-l zâmbea el râdea incandescent şi-o oprea lânga el şi-i zicea

eşti ce aud văd miros gust şi simt când sânt excelent

totul curge nu te-mbăta

acopertă-mi trupul cu frumuseţea

într-o fotografie din care pluteşte parfum dragostea

trandawhierles cu petale de cocaină

Ia

miroase ca inima mea

care mai devreme spunea

tot ce-ţi zic acum tot ce aştepta inima ta

şi vom rămâne împreună până se va usca

dacă se va usca

nu crezi că-i o idee bună rea

ba da i-a răspuns ea

şi-a venit primăvara

Dar dacă se va ofili te voi mânca da

da draga mea

şi dacă nu te voi mânca înseamnă că ma vei iubi şi te voi iubi nu-i aşa

exact aşa e

pisico să fim împreună e tot ce mă taie

a conchis el lingându-și buza satisfăcut în toată splendoarea

Îngheţată topită dragostea

deci stai cu ochii pe ea

ca și când tu ești șobolanu' și eu pisica

și mai e ceva

ceva ce am lăsat în aluzie ceva

la care o să te gândeşti n-o să te gândeşti se va întâmpla

9.

Lacul lebedelor

Ultima oară am tras pe nas o lebădă de cocaină
dintr-o oglindă de-argint.

I-am tras pe nas și cântecul.

Și umbra.

Și chipul ce mi se reflecta palid
sub pulberea ei. 

Deasupra luna – reflectată și ea într-un pahar
de bere cu lămâie.
Eu,

cu ochii ca două găuri de glonț, cu creierul blitz.

O privisem în Lacul lebedelor
și-am simțit cum plesnesc în mine vase de sânge.

Mă fascinase și între noi

nu mai putea fi nici măcar praf.

Atunci o conștientizam 
cu toată luciditatea.
Și nicio făptură de cocaină n-ar fi reușit să mă facă
să nu mă mai doară.

 
Sub ea căzusem în extaz.

 
Pe ea ma înălțasem până în ceruri.

 
După ea.

Sorbeam din berea galbenă și-n cap
toate scenariile posibile aveau același final. 
Eu

la o masă c-o lebădă-n gând și în sânge
într-un oraș care nu mai avea nimic să-mi ofere
într-o lume pe care-o vedeam tot mai neagră
ca o lebădă împușcată cu un tun. Simțeam că mă scufund.
Și simțeam că acela 
nu-i cel mai potrivit lac pentru mine
/ 
Când m-am lăsat de cocaină 
                                                a n
                                                      i

                                                       n
                                                         s
                                                          .

10.

o muzică mică

toţi marii poeţi români au avut câte-o veronică din bistriţa

şi nu glumesc deloc

când spun că filmul ăsta n-a-nceput de la luceafărul poeziei româneşti

mihai eminescu

co starring with

pătimaşa veronica micle

şi cine nu ştie povestea lor

s-o citească ci

mult mai devreme

printr-o toamnă cu parfum de doamnă de prin sec. 16 d. h.

unde undeva unde undele unei bălţi reflectau umbre

în Gradina Icoanelor Făcatoare de Minuni de pe lânga Tractirul Viteazului

se găsea şi marele poet, astăzi uitat, Matache Cocărăscu

23 de ani autor al poemului

citez

Îmi ies din ego de frumoasă ce eşti

îmi ies din univers ca dintr-un briliant

Sânt tot numai bling-bling-uri şi parcă-

s din ochii tăi

Dacă nu m-ai privi acum

poate n-aş fi

Clipeşte

şi-al altor liriciuni

şoptea dulceţuri în cerceii unei Veronica Plăcinteanu

citez

Nu am nimic să-ţi spun dar mă liniştesc

când mă aude cineva

aş putea să cânt ca un canar

sau aş putea să respir

aerul ce înconjoară dimineaţa

cafeaua cu lapte dulceaţa şi toată bucuria

din ochii tăi aş putea să ies

să pictez să valsez

soarele şi tot ce iubesc viaţa

în care te-am întâlnit prima oară

surâsu’ţi care dilată pupile

bătăile inimii

ca spuma unui azur ecosez

, am încheiat citatul

şi mai apoi la Braşov pe când ajungea scrisoarea lui Neacşu

pe-un şerveţel parfumat:

un pahar de bere

o ţigară kent

şi în jur

tot ce nu-i al meu şi plătesc

mansarda lumina oraşul noaptea

în care beau şi scriu

un sentiment ce-abia mă încape

un sentiment ce numai printr-un tată trece

când

femeia pe care-o iubeşte-i cu el

când

femeia pe care-o iubeşte-i cu el

în dragostea care a devenit

viaţă

în timpul ăsta tatăl său

puşcăriaş de seamă

cu pumnul greu şi nătărău

care umplea de zeamă

feţele care-l supărau

privea de zor ca tine

şi-ai lui ochi negri măsurau

scrisoarea care vine

azi am aflat că voi fi tată

tată

e sărbătoare în toată fiinţa mea

simt

tot ce cuvintele nu pot sugera

tată

sânt tată şi gândul că copilul meu se va naşte

e mai mult decât un drog

sânt fericit

chiar dacă acum n-am un leu să trec strada

chiar dacă acum n-am o casă

un drum

sunt tată tată

şi copilul meu se va naşte

şi copilul meu va fi

cel care-mi va spune

tată

într-o zi

când tu vei fi bunic

tată

în numele fiului tău

în numele fiului fiului tău

şi-al neamului nostru

tată

chiar dacă aparent ne înecăm în sărăcie

chiar dacă o gură-n plus înseamnă mult

azi

sânt tată

tată

şi copilul meu

va fi

tot ce n-am putut fi

tu

eu

şi tot neamu nostru de la cimpanzeu la zeu

tată

şi peste câteva luni când ea s-a sinucis

ceva de genul:

- …

dupa care am uitat dar

ideea e că la fel ca toţi marii poeţi români

şi eu am avut o veronica din bistriţa

care s-a măritat şi e bine-mersi

11.

Crème brûlée

Căci jazzul era prost și poezia prea puțin decoltată, plecam

și i-am zis dantelatei: Nu mai stau.

Se relaxa pe-un scaun lângă bar

și m-a-ntrebat surprinsă: Pleci?

Da, i-am răspuns c-o undă prefăcută de regret în glas, plec,

o să merg spre casă.

Mai stai! aproape m-a rugat, nici eu nu mai stau mult,

până la zece-unșpe...

Și după mergem împreună la tine? am zis cu ochi de dormitor

iar ea mi-a spus: Nu... Nu, că e jalnic apartamentul.

Da’ stai singură?

Nu, a zis aproape întristată,

și n-am nici uși!

Afară se crăpa de toamnă,

de-acolo vedeam toamna pe dos

și inima-mi era mugure de cannabis.

Aș fi cântat la glezna ei

senzații fiindcă mă privea

ca prin lună

aș fi cântat..

Dar am plecat –

și sânul ei era o dună

pe care-al meu sărut s-ar fi urcat.

Am ieșit afară,

m-am uitat în sus,

a-nceput să plouă:

Pe cer stelele devin peștișori de aur

am gândit

și m-a sunat iubita mea de-acasă –

Cred că simțise ea ceva, la cât e de deșteaptă talentată și frumoasă...

Și-ntre pământ și cer deasupra mea

dansau de aur

cozi de sirenă

Și-n urmă ușile erau încă deschise

12.

Poem pentru pian şi-o altă seară

Fuma cu sete

fuma ca şi cum

fiecare fum o ducea mai departe de mine

o-mbălsăma ca pe o nefertiti a localurilor roşii

în care se dansa tango

Fuma lângă mine şi-o simţeam

în alt loc

în alt timp

sau în altă viaţă

undeva în braţele unui amant

ale unui părinte

sau la o altă masă dintr-un alt local

Purta o rochie de cenuşă, părul în coc, cercei

şi decolteul larg ca un zâmbet amar

Avea sânii rotunzi, bărbia înaltă

puţină noapte pe pometele stâng

şi ochi fără capăt

Ce trist e şi tangoul ăsta... Să dansăm

mi-a zis

strivind ţigara

Te rog

am şoptit

luându-i mâna rece ca şi seara

în care îi scriam

ce-o să fac oare când o să ne întâlnim şi

bătăile inimii tale or să-mi spargă faţa?

o să cad? sau o să-ţi spun

bună

cu gura plină de sânge?

Ne-am întâlnit târziu

şi peste golul lăsat de-atâtea absenţe

a început să-mi crească o crustă

şi lumea aceea cu seri mărunte

tangouri uitate atingeri sfârşite în ...

Atunci a spart un craniu în asfalt

un craniu de copil vopsit în culorile apusului

a păşit peste el şi m-a sărutat

Nu simt niciun gust de sânge 

mi-a zis

cu vorbele rujate ca în altă seară

când într-o baltă de sânge-am dansat. Oraşul

devenise o mâzgâlitură

o pisică mi-a fugit din umbră şi

din galop a oprit doi cai

în smoala blănii ei. doi cai cu scheletele prelungite într-o caleaşcă

în care ne-am urcat surâzând

şi-am coborât

acolo

în acea seară

când am luat-o de mână şi-am aruncat-o-n tango

Rochia i-a lăsat în aer o dâră

sânii îi păreau mai rotunzi, pielea mai rece

şi gândurile cumva mai aproape

de buzunarul meu de la piept

Știi... după tangoul ăsta n-o să mai dansăm niciodată

mi-a zis

şi mi-am retras genunchiul dintre coapsele ei

Te sinucizi

am întrebat forţând

distanţa ce încremenise între noi

Nu.

Punem .

param

                pam

pam

E ultima seară

clavirul – a murit. Şi vioara?

cu-n țipăt scurt  culorile s-au şters

şi seara

nu a mai mers

n-a mai fost ca-n tangoul albastru

mov violet – când chiar eu

începusem s-o stărut pe sub piele

pe sub noaptea ce creștea pe obrazul ei stâng

pe –

nu era dragoste. era poezie

de parcă între noi era poemul

pentru pian

şi-o altă seară

A fost frumos cu tine

i-am murmurat

fiindcă a

   f o

                   s

      

                    t

         .

pe trotuar, sub o lumină roşie de felinar

Să scrii ceva despre noi, într-o seară

mi-a zis

şi s-a făcut noapte

13.

Strofe pentru copiii din viitor

Fiecare om are în mod natural dreptul de proprietate de sine

Deci fiecare om are atributele de posesie, folosință și dispoziție numai asupra sa,

Adică eu, în deplinătatea facultăților mintale fiind, am libertatea să fac ce vreau cu mine

Și tu la fel, și el, și ea, nu-i așa?

(cine a spus Nu are probleme și foarte repede și le va rezolva,

căci o sau îl vom ajuta cu toții, DA?

Ca atare ființa umană este sacră, inviolabilă, suverană. DA?

Pământul e rotund, mult timp li s-a spus oamenilor că e plat,

Dacă spuneai altfel, cum n-aveai voie să gândești liber, să vorbești liber, ci doar ce-ți era dictat,

erai considerat eretic și condamnat, de obicei la moarte și executat,

Și dacă tot vorbeam de proprietate atunci Pământul după cum știm e al tuturor în devălmășie,

Nu-l putem împărți pentru că nu putem stabili cât din el ți se cuvine ție

cât lui, cât ei și cât mie,

Iar dacă facem asta de la copiii nenăscuți furăm,

La fel ca ascendenții noștri bătuți în cap

Care în prostia lor, cu minți de casap

Și-au împărțit Pământul pe care iată că stăm

Și-au zis: Pe bucata asta de Pământ eu sunt stăpân

Cine trăiește aici face ce vreau eu cum vreau eu când vreau eu cât vreau eu

Cine se naște aici la fel

Eu am drept de viață și de moarte

Asta e legea!

Și cine a trăit pe o astfel de bucată de Pământ numită țară, a respectat legea,

Iar cine a încălcat-o a fost pedepsit, dar niciodată familia, prietenii sau apropiații stăpânului,

pentru că așa a decis el, căci el a creat legea pentru goim, pentru cei mulți

pe care îi considera nu oameni ci-animale, căci țarc identic e cu lege și cu graniță.

Uneori, unul mai puternic îl înlătura pe stăpân și se făcea el stăpân și-și impunea țarcul.

Alteori, stăpânul unei bucăți de Pământ îl înlătura pe stăpânul altei bucăți de Pământ

și-așa-și mărea țarcul, sau punea un stăpân care îi era vasal pe bucata de Pământ cucerită,

iar oamenii din țarcul respectiv trăgeau la jug pentru el,

dar credeau că trag pentru stăpânul marionetă.

Ulterior, unii oameni s-au prins că sunt tratați ca vitele și s-au răsculat

și stăpânii le-au dat drepturi, în unele țarcuri mai multe, în altele mai puține,

în funcție de cât erau de proști și de stăpân,

dar ei tot vite-sclavi erau, căci numai sclavilor li se dau drepturi.

Unora dintre ei li se dădea și dreptul să-și aleagă stăpânii prin vot...

Și-așa trăiau oameni-ndoctrinați cu miliardele în state-ferme

Și erau ca și vitele tratați - ținuți în sărăcie, mințiți, manipulați, exploatați, îmbolnăviți, torturați, masacrați - și-astfel se complăceau

Târându-se inconștienți în vieți de vierme

Iar eu, conștient că trăiesc într-un țarc numit România, când le puneam în vedere asta nu credeau,

Prea mare și prea greu e adevărul, și prea-nrădăcinată-ndoctrinarea.

  

Așa erau ascendenții noștri, copii,

Proști de mai nu uralu, egoiști, avari, răi, unii pentru alții: urgii

Indiferent că erau stăpâni sau goim: Căci numai atât le-a trecut prin cap, ce să le faci?

Bieții de ei cu duhul erau foarte foarte săraci...

Și lumea, după duhul lor sărac mergea.

Dar voi știți acum copii: Atât timp cât există legi și granițe, libertatea e abrogată.

Nevoia de legi demonstrează că specia umană, în ansamblu, este crunt retardată.

Iar societatea noastră este edificată pe iubire din iubire.

În societatea noastră nu există granițe pentru că oamenii simt iubire.

În societatea noastră nu există bani pentru că există destul pentru toți pentru că există iubire.

În societatea noastră știm cu toții că altu e alt TU e alt EU, știm că suntem același spirit

în mai multe corpuri, știm că suntem iubire. 

 

14. 

Un politician este un artist

Capodopera lui este o lume perfectă

Mă uit la lume și-mi vine să plâng, pentru că o simt ca pe o bubă infectă

Cei care se numesc politicieni sunt c-o infimă excepție bolnavi

Spiritele lor sunt turtite, dar ei nu știu asta, de aia se țin bravi

Anemici spiritual

Nu se gândesc să creeze o lume perfectă

Incapabili să-și imagineze o lume perfectă

Incapabili să se imagineze trăind într-o lume perfectă

Sunt animale care vorbesc animal

Animale care vorbesc din gât pentru că au inimile moarte

Animale cu gânduri stângi pentru că au drepțile paralizate

Nu creează pentru că vor să conducă să stăpânească guvernate de complexe de inferioritate de superioritate de instincte barbare

Nu creează pentru că nu pot să se stăpânească, pentru că au mințile murdare

Nu creează pentru că nu vor să ofere pentru că nu știu să ofere pentru că nu se gândesc să ofere pentru că au gândurile ghiare

Pentru că se gândesc numai să ia sperând egoiste că-și înfundă găunoșenia așa

Nu creează pentru că nu iubesc

Pentru că au inimile putrede

Pentru că nu sunt artiști

Sunt saltimbanci psihopați monștri cu mutre de

Oameni, focare de infecție, naziști

Lumea e un horror în care joacă toată lumea vrând nevrând

Zeci de milioane de oameni mor de foame în fiecare an pe pământ

În fiecare clipă mor de foame oameni pe pământ

Cât ai auzit asta au murit de foame oameni pe Pământ

Și poate, întocmai celor cu inima moartă, n-ai simțit nimic când te-a pătruns acest gând

Suntem complici la distrugerea semenilor noștri în egoismul nostru bolnav căruia ne dedăm

Trăim de mii de ani sub aceeași morbiditate cu inimile moarte putrezind stagnăm

Și nu ne vine să credem că suntem bolnavi și asta ne îmbolnăvește mai rău și mai rău și mai rău și mai rău

Ne e frică unii de alții pentru că simțim de ce suntem în stare de tot ce-i mai animal mai bolnav și mai rău

Ne e frică pentru că avem spiritele turtite

Ne e frică pentru că suntem nefrați vite

Ne e frică pentru că suntem handicapați

Funcționăm la cea mai scăzută capacitate retardați

Cei mai geniali dintre noi ne folosim 10% din creier pentru că preferăm să păstrăm restul atrofiat

Suntem controlați de pasiunile de emoțiile noastre de pe căcat

Mâncăm hoituri ca să ajungem la rândul nostru hoituri vii

Hoituri care vorbesc pentru că nu pot să latre. Zombi

Suntem, flori ce se ofilesc și nu pot să rodească

Un politician este un artist

Capodopera lui este o lume perfectă cu oameni desăvârșiți care nu pot să nu se iubească

Un politician este un artist

Capodopera lui este o lume perfectă cu oameni ce rodesc ca să nu se mai ofilească

Un politician este un artist

Facă-se voia lui capodopera lui măiastră din voia noastră

 15.

Statul sunt EU

Stoian George-Bogdan este stat suveran și independent, unitar și indivizibil

Statul Stoian George-Bogdan este ființă umană sacră, inviolabilă, suverană

Statul Stoian George-Bogdan se întinde cât se întinde spațiul intim și personal al oricărui om

Statul Stoian George-Bogdan are teritoriu inviolabil și inalienabil orice loc unde se află corpul lui Stoian George-Bogdan

Statul Stoian George-Bogdan este guvernat de Stoian George-Bogdan care este inamovibil

Statul sunt eu.

16.

O lume de sclavi

Motto: tristețea mea ascultă nenăscuții prunci, cum datorii făcute azi de Guvern sunt condamnați să plătească.

O, lume de sclavi, mă uit la tine cu milă!

O, lume de sclavi, inconștiența ta îmi provoacă silă!

O, lume de sclavi, oamenii tăi sunt sclavi cu plăcere!

O, lume de sclavi, creierul tău îngenunchiat și luat pe la spate-n tăcere!

O, lume de sclavi, sunt neuronul ce te iubește!

O, lume de sclavi, sunt neuronul ce te trezește!

O, lume de sclavi, stăpânii tăi sunt neuroni infecți, posedați de satana,

Unelte criminale, inumane, mârlane, mana,

Care te îndobitocește, te sărăcește, te exploatează, te condiționează, te pedepsește, te violează!

Pentru orice încercare de-mpotrivire, de eliberare, de fericire, te înfierează!

Ei sunt cei pentru care libertatea ta e o crimă!

Ei sunt cei pentru care ignoranța ta e sublimă!

Ei sunt cei pentru care omul nu valorează nimic dacă e liber!

Ei sunt cei care îți refuză dreptul de-a spune nu, nu poți spune nu, nu-ți poți fi lider!

Nu poți spune nu când e vorba să fii guvernat!

Nu poți spune nu când e vorba să fii îndoctriat, îndobitocit, retardat, manipulat!

Nu poți spune nu când e vorba să fii impozitat, taxat, expropriat, sărăcit!

Nu poți spune nu când e vorba să fii exploatat, violat, obligat, sfredelit!

Nu poți spune nu când ești percheziționat, reținut, arestat, judecat, condamnat, privat de libertate c-ai făcut ce-ai vrut!

Nu poți spune nu pedepselor, tratamentelor subumane, bolnave, torturii, spui nu, dar ești mut!

Nu poți spune nu când trebuie să plătești datorii pe care Guvernul le-a făcut fără permisiunea ta!

Nu poți spune nu când Guvernul îți condamnă copiii nenăscuți să plătească datorii pe care le-a făcut fără permisiunea ta!

A fi GUVERNAT este să fii urmărit, inspectat, spionat, direcţionat, condus de legi, numerotat, regularizat, înrolat, îndoctrinat, controlat, verificat, estimat, evaluat, cenzurat, comandat,

 de creaturi care nu au nici dreptul nici înţelepciunea nici virtutea să facă asta!

 A fi GUVERNAT este să fii la fiecare operaţiune, la fiecare tranzacţie, notat, înregistrat, numărat, taxat, ştampilat, măsurat, numerotat, asistat, licenţiat, autorizat, admonestat, preîntâmpinat, împiedicat, reformat, corectat, pedepsit!  Este,

 sub pretextul utilităţii publice şi în numele interesului general,

 să fii plasat ca şi contribuabil, sfredelit, jecmănit, exploatat, monopolizat, extorcat, stors, înşelat, jefuit;

apoi, la cel mai mic semn de rezistenţă, la cel mai şoptit cuvânt de împotrivire, să fii reprimat, amendat, defăimat, hărţuit, vânat, abuzat, bătut, dezarmat, legat, sufocat, arestat, judecat, condamnat, împuşcat, deportat, sacrificat, vândut, trădat;

şi colac peste pupăză: învins, ridicularizat, râs, ultragiat, dezonorat.

Asta înseamnă GUVERN, asta este justiţia şi morala lui. ” – Ce spui?

O, lume de sclavi, lanturile-ți sunt chiar propriile opinii!

O, lume de sclavi, habar n-ai că ești de râsul rușinii!

O,  lume de sclavi, oamenii tăi sunt condiționați să se suspecteze, să se dușmănească, să se invidieze, să se dezbine!

O, lume de sclavi, oamenii tăi sunt îndoctrinați că binele e rău și că e răul e bine!

O, lume de sclavi, oamenii tăi sunt semibovine!

Cred că se trag din maimuță, cred că sunt animale intelectuale, cred orice analfabete intelectuale, n-au habar că sunt ființe divine!

O, lume de sclavi, oamenii tăi sunt proprietatea celor care le emit documente de identificare,

Capital, marfă, carne de tun în plină-ntrebuințare!

Orice stat nu-i decât șusta unui grup de genii antiumane!

Care te-au prostit să crezi că sunt reprezentanții, agenții poporului! Cui?

Trage-i la răspundere pentru faptele lor perverse! Vezi dacă poți!

Pentru că te controlează, pentru că te fură, pentru că te tâlhăresc forțându-te la taxe și impozite, pentru că te expropriază, pentru că te îndoctrinează, pentru că te condiționează să faci și să nu faci, pentru că te obligă să provoci suferință sub diferite pretexte, pentru că te percheziționează, pentru că te arestează, pentru că te judecă, pentru că te condamnă, pentru că te țin legat și încarcerat ca pe un animal... N-o să poți!

Pentru că în realitate, toți, sunt agenții și reprezentanții nimănui! Hoți!

“Statul este o organizaţie coercitivă criminală, care subzistă graţie unui mega-sistem instituţionalizat de impozitare-furt şi care reuşeşte să nu fie identificată ca atare prin confecţionarea susţinerii sale de către majoritate, prin stabilirea unei alianţe cu un grup de intelectuali formatori de opinie, pe care îi recompensează cu o parte din puterea şi din banii jefuiţi de ea.” – Ce spui?

E organizaţia care insituie un monopol coercitiv asupra violenţei și asupra puterii de a lua deciziile ultime într-o anumită regiune teritorială prin agresiune criminală şi jaf al drepturilor de proprietate legitime ale supuşilor săi, inclusiv al dreptului la proprietate de sine, Ioane!

Ludovic Regele Soare era însuși Statul! Ceilalți erau niște sclavi, coane!

Dar dacă un om era un Stat, atunci orice om poate fi un Stat! Deci fiecare om e un Stat! Fiindcă toate persoanele sunt egale!

Resursele, apa, aerul, mâncarea, combustibilul, bogățiile planetei sunt ale tuturor gratuit! Iată niște vorbe ilegale!

Dar drepte, spuse ca să deștepte, ochii închiși, mințile neînțelepte, animale, pline de spume și bale!

O, lume de sclavi, oamenii tăi trăiesc sărăcie, lipsă de adăpost, greu, boală, suferință, moarte, cu mațele goale!

O, lume de sclavi, te-nchini pietrelor, lemnelor, astrelor, oamenilor din care faci idoli, le săruți mâinile și picioarele, fără pic de jenă și nu te mai speli după, n-ai simțul ridicolului, sclavo!

O, lume de sclavi, de proastă ce ești îți iubești torționarii, îi cinstești, li te-nchini chiar și după moarte, dresata ca o cățea, nu latri, spui: Bravo, bravo, bravo!

Când vezi prostia, mârlănia, nebunia, răutatea! și-aplauzi!

Toată istoria ta nu-i decât povestea așa ziselor autorități, a torționarilor pe care-i ridici în slăvi și-i lauzi!

O, lume de sclavi, oamenii tăi sunt sclavi cu plăcere!

O, lume de sclavi, creierul tău îngenunchiat și luat pe la spate-n tăcere!

O, lume de sclavi, oamenii tăi sunt frivoli, se vând, se lasă mituiți, sunt corupți, lacomi, nonfraterni, dezbinați, n-au demnitate!

Își pierd anii pentru câteva firmituri de avere se omoară frate pe frate!

O, lume de sclavi, în ignoranța ta ai devenit virus pentru planetă,

Oamenii tăi se comportă ca și când după ei nimeni n-ar mai avea drept să existe: strică, îmbolnăvesc, omoară, distrug, nimicesc și-și suflă satisfăcuți mârlănia-n trompetă!

O, lume de sclavi, ideile-ți sunt sfori de marionetă!

O, lume de sclavi, frica te distruge, egoismul, lașitatea, invidia, ura, aviditatea, furia, vanitatea, trufia, nepăsarea, ignoranța, inconștiența, personalitatea incultă deci incompletă!

O, lume de sclavi, nici nu știi c-ai în gură o mare suzetă!

Care îți ține capul plecat, spiritul turtit, coloana flască ca o spaghetă!

O, lume de sclavi, spiritul meu plutește peste acest poem ca Isus peste ape!

O, lume de sclavi, spiritul meu iubire începând să te-adape!

O, lume de sclavi, nu există drepturi, numai sclavii au drepturi, există viață-n libertate și-armonie sau moarte, se știe!

O, lume de sclavi, omoară-mă sau eliberează-te, decât o viață moartă în sclavie, mai bine-o moarte vie!

17.

AM!N

Înalț cu speranța că nu ați trăit, că nu ați suferit, că nu ați murit, că nu trăiți, că nu suferiți în zadar

pentru voi, miliarde de oameni

nedreptățiți, înfometați, îmbolnăviți, discriminați, încarcerați, terorizați, torturați, îndoctrinați, extorcați, cobaizați, bătuți, violați, omorâți, profanați

acest monument de cuvinte în cinstea și întru virtutea voastră fiindcă sunteți eroi, fiindcă orice victimă este un erou,

această mărturie că umanitatea nu și-a pierdut complet umanitatea, că mai cunoaște compasiunea, că are puterea să-și recunoască greșelile, crimele și imensa prostie,

acest poem care confirmă că cel puțin pentru mine viețile și morțile voastre înseamnă ceva.

Acest poem confirmă că cel puțin eu știu că nici dacă erați sau sunteți vinovați de ceva nu vă meritați soarta, și-n numele celor responsabili rog iertare.

Cei care sunt responsabili pentru suferințele voastre sunt semenii mei care nu-mi seamănă,

sunt semenii mei primitivi care din cauza prostiei sunt animale, indiferent dacă ei se numesc regi, papi, președinți, țari, cezari, împărați, generali, soldați, comuniști, capitaliști, naziști, socialiști, fasciști, anarhiști, liberali, sataniști, gardieni, militari, procurori, judecători, miniștri, polițiști și-așa mai departe,

acești inumani sunt animale pentru că nu știu mai mult, sunt proști.

Omul prost este un animal. Cu cât omul este mai animal, cu-atât își dorește mai mult să-i supună, să-i submineze, să-i discrimineze, să-i terorizeze, să-i omoare pe alții. El gândește că după el poate să vină potopul.

Din maximă nefericire aproape întreaga umanitate e formată din oameni proști. Ispitiți în mod eficient sunt capabili de cele mai diabolice orori. Inconștiența lor e terifiantă, ideile care le străbat capetele sunt proaste, bolnave sau criminale, coloanele lor vertebrale sunt strâmbe și inflexibile, discernământul lor e precar, spiritele lor sunt turtite, umanismul lor e praf. Conștient sau nu sunt proprii lor dușmani, sunt dușmanii întregii umanități. Omul prost nu simte nici compasiune, nici iubire.

În numele vostru, în numele suferințelor voastre, în numele morților voastre, eroi ai umanității,

voi oameni discriminați, oprimați, distruși sistematic și deliberat, înalț acest monument prin care vă cer iertare în numele întregii umanități,

promițându-vă totodată că voi face ca viețile, suferințele și morțile voastre să nu fie în zadar

și că într-o bună zi, întreaga umanitate va fi complet iluminată, oamenii se vor iubi necondiționat și vor fi conștienți că fiecare om este sacru, inviolabil, suveran.

AM!N










18.

Zice îngerul:

Fericiți cei ce cunosc înțelesul acestor cuvinte căci ei au acum o sămânță de adevăr înăuntru.
Soarele e sferic, luna e sferică, pământul e sferic, capul tău e sferic – de ce te comporți ca și când l-ai avea pătrat?
Nu ști că te naști liber și că ești predestinat să fi liber, independent și să te desăvârșești?
Nu ști că ești egalul tuturor oamenilor și că fiind egali, voi oamenii, comportându-vă ca și când ați avea capetele pătrate din lăcomie vă discriminați?
Planeta, resursele ei și resursele întregii umanități vă aparțin tuturor în devălmășie, deci cel sărac trebuie să aibă cât are și cel bogat în exterior, pentru ca niciunul să nu se simtă discriminat, pentru că planeta, resursele ei și resursele întregii umanități, tehnologia, pământul, hrana, apa, cunoașterea, vă aparțin tuturor în aceeași măsură, deci ce i se cuvine unuia i se cuvine și celuilalt, fără nicio discriminare, căci toți sunteți o familie.
Numai prostia vă face să vă doriți mai mult decât fratele sau sora voastră în exterior, numai prostia vă face să vă doriți să supuneți, să vi se supună, să fiți supuși sau toate la un loc.
Drept este ca fiecare să aibă cât are fiecare dacă asta e nevoia sa.
Oare ați uitat că nu sunteți ca animalele ci ca Dumnezeu?
Și-atunci de ce vă comportați ca animalele și nu ca Dumnezeu?
Oare căutați să-l supărați pe Dumnezeu comportându-vă ca dobitoacele?
Luați aminte și spuneți oricui căci ce vă spun să spuneți acum e cu o limbă de moarte!
Toți oamenii sunt egali!
Toți oamenii sunt predestinați să fie liberi, independenți și să atingă desăvârșirea!
Toată planeta, resursele ei și resursele umanității aparțin tuturor oamenilor în aceeași măsură fără nicio discriminare, așa este drept să fie!
Cel sărac să aibă la fel ca și cel bogat dacă asta-și dorește, căci bogăția este apropierea de Dumnezeu și sărăcia îndepărtarea de Dumnezeu este!
De-aceea toți fiți aproape de Dumnezeu ca să nu fiți săraci și nedesăvârșiți!
Cel ce nu are este nedreptățit căci toate resursele aparțin tuturor oamenilor în aceeași măsură!
Vai de voi cei care aveți pe spinarea celor ce n-au, căci sufletele voastre în câini vor fi aruncate, ca-n patru labe să lătrați și să schelălăiți fără mâini după moarte, căci nu sunteți demni nici să purtați mâini nici să gândiți, iar în viață niciodată nu veți cunoaște fericirea!
Vai de voi cei care credeți că vi se cuvine mai mult decât altora din resursele tuturor, căci voi câini vagabonzi veți fi!
Vai de voi cei ce țineți cunoașterea departe de cei mulți, căci pe cât de luminați sunteți acum, pe-atât de zdrențăroși veți fi după moarte!
Tot ce trăiește e în Dumnezeu și cine nu trăiește întru Dumnezeu se nimicnicește!
Deci întru Dumnezeu să fiți căci numai întru Dumnezeu veți atinge desăvârșirea!

 20.

Coboram zilele trecute spre Piața Unirii

cufundat în gânduri pe lângă biserica catolică dintre Spitalul Colțea și magazinul Cocorul când din stânga m-a furat o imagine de arhivă. Pe-o bancă stăteau doi bărbați cu aspect de oameni fără adăpost, bărboși, pletoși, încâlciți, slinoși, cu hainele rupte, înnegrite de jeg și cu încălțăminte în ton. Dacă nu bura, mirosul lor sigur mă împresura. Erau triști, destul de tăcuți și țineau legată de gât o paiață de cârpe cam cât un pitic. Era la fel de murdară, de ruptă ca și ei, și-avea legat pe piept un carton dreptunghiular pe care scria cu litere mari și roșii

AJUTUTAȚI-MĂ! și dedesubt: M-AU VIOLAT BOSCHETARII! și-ntre picioare o conservă cu câteva monede! 

"Statul este obligat să ia măsuri de dezvoltare economică și de protecție socială, de natură să asigure cetățenilor un nivel de trai decent.” - Art. 47 alineat 1), Constituția României

21.

Sonet într-o anumită măsură

a mai trecut un moment

şi-am rămas singuri

în canapeaua care visa sub forma ta

a mai trecut unul

mi-ai zis să-ţi arăt un poem. Tic-tac, tic-tac.

eram atât de drogat

și totuși cumva mă intimidai

am mai prizat ceva şi-am început să-ţi vorbesc

despre poemul pe care mi-l inspirau ochii tăi

mă priveai

de parcă tocmai mă metamorfozam

într-un fluture. Am scos capul

în noapte sub fulgii de nea

şi nu mi-a fost frig

de parcă-n urmă cu-n moment

prizasem pe nas

iarna. Când m-am întors spre tine

nu mai erai frumoasă

ne-am dat drumul pe străzi întunecate

de suferinţă şi moarte

cerul – ca o unghie falsă

păsările înţepenite sub el

noi de mână

în şoaptă

o să facem dragoste pe cenuşa întregului oraş

mi-ai zis şi

lumea a plesnit în ochii mei

ai pictat

și-am ieșit

din realitate

acum aici beau singur beau ca şi când

noaptea asta mi-ar distruge conturul

beau și într-un fel sânt un porumbel strivit sub roţi

undeva unde numai spiritul a știut să-mi ajungă

sânt mort acum iubito mort și beat

şi tot ce-a mai rămas din mine ţii

sub ochi

câteva versuri pe care ţi le-am scris într-o noapte

când încă sclipeau lumânări pentru mine

la vii

la fel cum îţi sclipesc ţie ochii

acum

când tot ce-a mai rămas

ştii

aprinzi o ţigară

tragi un fum lung

expiri și

nu te mai gândești niciodată la mine