Despre lectura de la Universitas

Am fost joi la Facultatea de litere la cenaclul Universitas și-am citit poemele: Strofe pentru copiii din viitor, Ho-pârrrrrrr, În România, O lume de sclavi, Un politician e un artist, AM!N, Toți mă cred nebun, Statul sînt eu și Zice îngerul:. Publicul a fost numeros, comparativ cu în mod obișnuit, gen 11 persoane cu totul. Au zis despre poemele mele că nu sunt poeme, că am regresat comparativ cu altele, că și un copil de liceu poate scrie așa ceva și cine mai știe ce abnormități. I-am privit cu milă. Mi-am dat seama că literații știu doar literele, în timp ce juriștii știu și dreptul, iar eu, printre altele sunt un imens jurist, am revoluționat tot dreptul, de fapt l-am îndreptat cu 3 idei: 1. Fiecare om are dreptul de proprietate de sine care îi conferă atributele de posesie folosință și dispoziție asupra ființei sale și numai asupra ființei sale, atribute ce pot fi exercitate în mod exclusiv, absolut, perpetuu. 2. Oamenii care comit infracțiuni, având în vedere că le comit or că n-au cele necesare unei existențe decente conform standardelor lor, or că sunt ignoranți, or ambele, sunt nevinovați și nu trebuie în niciun caz pedepsiți, adevăratul vinovat pentru conduita acestor oameni este chiar Statul, având în vedere că nu a fost în stare prin sistemul educațional să educe îndeajuns de bine omul încât să nu se gândească vreodată să comită vreo infracțiune și/sau că nu a fost în stare să facă demersuri economice care să-i asigure omului un trai decent după standardele lui. 3. Planeta, resursele ei, resursele umanității: cunoașterea și tehnologia aparțin tuturor în egală măsură. Cea mai importantă cunoaștere, deci cea mai importantă cunoaștere, cum ar fi alchimia, yoga, magia etc., în general cunoașterea care însușită și aplicată poate face omul să germineze înspre starea sa normală de zeu, înspre o stare în care să sfideze ușor legile fizicii, este ținută sub lacăt, sau dată pe bani mulți în porții mici mici.
Am citit și în timp ce citeam îmi priveam auditoriul, îi vedeam cum se simt cu muștele pe căciuli, mai ales când le-o ziceam pe aia cu O lume de sclavi, cum se întorceau înspre ei înșiși, simțeau că ceva e putred și nu aveau puterea să-și recunoască imensa ignoranță preferând să mă considere pe mine nebun, asta până când le-am citit Toți mă cred nebun, căci mai nou numai cât mă uit la un om știu și ce gândește, le-am văzut produsele societății în care au trăit, adică egourile ca pe niște imenși viruși și m-am minunat din nou cât de puternică este prostia și ce anticorpi împotriva înțelepciunii dezvoltă.
Pe vremuri, în special în antichitate, poeții erau deștepți foc. Știau drept, filosofie, teologie, retorică etc. și scriau poeme pline de înțelepciune. Astăzi, poeții, poeții români în marea lor majoritate, nu știu nici câte urechi au, sencalță cu fesu, confundă poezia cu aberațiile, cu vorbirea fără sens, cu vorbirea de dragul unor expresii așa zis frumoase care nu comunică nicio înțelepciune, ci, în cel mai bun caz, bagă lectorul într-o scurtă transă care-l face, incult fiind, să aibă și el impresia că ce aude e poezie. O pul@! Poezia de vreo sută de ani încoace e un discurs fără miză, o logoree de dragul logoreii, când în realitate Poezia este discursul prin care, se transmite, prin intermediul procedeelor stilistice, înțelepciune sau se manipulează un public să dea, să facă, să nu facă sau toate la un loc. Atât. Din păcate majoritatea poeților, nu doar români, cred că poezia este un mijloc de a-ți exprima sentimetele - nimic mai fals, Poezia este un mijloc de a crea sentimente în lector cu scopul de a-l face să dea să fac să nu facă sau toate la un loc. De aia sunt eu cel mai șmecher poet din lume, pentru că sunt printre puținii care cunosc această realitate despre poezie. + că posed cea mai înaltă înțelepciune dintre poeți și cea mai eficientă persuasiune. De asta nici nu mai citesc poezie. Ce să-mi spună mie x, y sau z? Ce să mă învețe pe mine? Ce să mă facă pe mine să simt cu scopul de a da, a face, a nu face sau toate la un loc?
Mulți oameni trăiesc într-o inconștiență totală, unii dintre ei confundă capra cu varza în stil barbar, oameni cu școli multe, cu doctorate, sunt proști de mai nu urlă, da-n fine. Iar literații, marea lor majoritate, în special ăștia care fac au făcut literele, sunt de groază, și ce mă amuză cel mai tare este că sunt atât de fuduli de parcă le-ar trece prin cap cine știe ce cargouri cu înțelepciune. Ajung la concluzia că facultățile de litere sunt în prezent ca școlile de polițai, iau creierul și-l spală până la cea mai strălucitoare prostie.
Nu că mă cac pe mine, dar eu poem mai bun ca Statul sînt eu, ca Un politician e un artist, ca O lume de sclavi, ca Strofe pentru copiii din viitor, ca AM!N, având în vedere cantitatea de lumină pe care o propagă în toate părțile, asemeni unui glob, n-am citit. Mint. E Bhavagad Gita, dar pe ăsta tot eu l-am scris în altă încarnare.
Profesorul Mircea Martin a remarcat valoarea unui poem ca Statul sînt eu și a încă unuia pe care nu l-am citit dar era printre hârtii. A remarcat preocuparea mea "unică printre poeți" pentru destinul acestui popor și pentru mersul țării. A zis printre altele că poemele mele nu sunt poezie, ceea ce bineînțeles că e fals, și ceea ce bineînțeles că denotă o gândire în șabloane. Dar până și conform definiției ăleia cu poezia este un mijloc de exprimare a sentimentelor poemele alea sunt imensă poezie.
În fine, voiam să subliniez că literații trebuie să învețe mai mult decât literele... poate puțin mai mult drept, poate puțin mai multă teologie, poate puțin mai multă filosofie, poate puțin mai mult despre ei înșiși, anume că nu sunt una cu corpurile lor, nici cu profesia lor, nici cu numele lor, ci una cu TOTUL, și că în spatele minților lor gnditoare lor sunt ei, conștiința. Asta i-ar putea ajuta să aibă o gândire corectă, majoritatea e evident că au o gândire greșită prin faptul că beau, fumează etc. autodistrugându-se lent și sigur conștient, dar mai ales o simțire înaltă, nu visceralitățile alea duhninde.
În încheiere citez versul lui Eminescu: E ușor a scrie versuri când nimic nu ai a spune, și versul lui Cosmin Ciotloș: Ba e greu a scrie versuri când nimic nu ai a spune, și adaug de la mine: Mi-e ușor a scrie versuri când atâtea am de spus.