Stil și Mister

Prietenul meu fotograful zâmbea atât de ștrengar de parcă
provocată de cea mai fierbinte și mai nerușinată aluzie feminitatea ta devine tot mai și tot mai înfiorată
ca și când
în timp ce auzi acum acest vers te întrevedeai atunci developată din viitor
tot mai limpede și mai clară și mai reală și mai muză
tot mai aproape și mai aproape de masa noastră...

Prietenul meu D.J.-ul gesticula cu-atâta larghețe
de parcă printre sticlele de bere erau așezate platane
și pe platane se învârteau soarele și luna
încât dacă te aflai într-adevăr acolo puteai să
simți la un moment dat degetele mâinii lui atingându-ți din greșeală genunchiul sau...
coapsele.

Trei tinere pe care zorii urmau să le ardă de vii erau dispuse între noi
Ceva artista în mreaja prietenului meu fotograful vis a vis. Regizoarea la stânga mea vie desfătătoare
și la dreapta, la dreapta strălucea într-o rochie lungă până sub pământ
ca-ntr-un vers de Angela Marinescu dilălița de diamante. toată numai zâmbet

Era a doua oară când o vedeam pe regizoare, altă dată fusese-n altă noapte
la studioul prietenului meu D.J.-ul când
remarcasem un tatuaj ca o broderie orientală pe întreg antebrațul ei drept răsucind-se.
Nu era nici frumoasă, nici sexi, nici genul meu, însă undeva în subconștient
îmi doream să-i cunosc iubirea. I-am zis că scriu cea mai mișto carte de poezie,
că mă gândesc s-o numesc: Stil și Mister, și-am întrebat-o cum i se pare acest titlu.

- Nu-mi spune nimic... e prea vag... mi-a răspuns și mi-a spus surâzând să-i recit o poezie dintr-însa.
- Nu ești pregătită să auzi o poezie din cartea aia, i-am zis cât să mă audă și dilărița pe care, sincer să fiu,
aș fi futut-o până ar fi orgasmat diamante roz, și m-a-ntrebat surprinsă:
- De ce?
- Pentru că dacă ți-aș recita o poezie din cartea aia ai interpreta că-ți fac avansuri și... cine știe...
Au râs toate trei, iar eu am întărit cu duma: Poeziile alea sunt foarte seducătoare, dacă îți recit una simți că te îndrăgostești și...

Prietenul meu D.J.-ul a propus aproape imediat să zicem amândoi câte o poezie de la paișpe ani
și mi-a venit în minte
amintirea uneia pe care o scrisese prietenul meu Cosmin Ciotloș
prin liceu pentr-o blondă...
Am fost de acord amândoi, care va să zică era poetă și ea, și-am început să recit cu o voce târzie
dilatându-i pupilele cu o privire care ar fi făcut călugărițele oricărei mănăstiri din lume să aprindă brusc
la intrarea în locaș un felinar mare și trandafiriu arzător

- Imatur
și naiv
și prea rupt de concret,
Părăsesc
făr-a-mi da
nici chiar mie de știre
Vechiul joc de copil
și mă nasc
ca profet
În altarul de foc
al zeiței
Iubire.

E ciudat și mă simt ca și când nu exist.
Dar iubire e totul,
retrăiesc
un mister.
Sânt lovit și la propriu-mi calvar azi asist,
Iar ai tăi ochi căprui
îmi sânt
unic
reper.

Suferind că te pierd
nu mă pot regăsi.
În genunchi
în sfârșit
sfâșiat de durere
Îți șoptesc ca doar tu
să mă poți auzi
Te iubesc!
doar atât
iar în rest
e
tăcere


În timp ce recitam puteam vedea în ochiul ei drept
ca o insectă într-o piatră de chihlimbar scăpărând
dragostea.

Când am privit-o pe dilăriță am observat că și ea era vizibil mișcată în rochia mulată,
semn că talentul meu nu dăduse greș nici de data asta.
Despre ceva artista din mreaja prietenului meu aș zice numai miez de nucă cu miere...

O fracțiune de tăcere și regizoarea mi-a incantat cu entuziasm aproape fascinată:

- Foarte frumoasă, m-a emoționat...

la care eu, după încă o fracțiune de tăcere

- Și asta am scris-o la paișpe ani... Îți dai seama ce se întâmpla dacă-ți spuneam una din cartea aia?

Pe bune îți spun, dacă recitam o poezie din cartea aia acum
puteai să-ți imaginezi că faci dragoste cu mine
și numai dragoste să-ți dorești să facem toată veșnicia

ște

?