Oamenii proști se gândesc numai la ei, egoismul lor depășește orice limită a bunului simț, a justiției și/sau a omeniei; orice demers fac, ei se gândesc exclusiv la binele lor și, dacă se poate, acest bine le este cu atât mai bine dacă survine ca urmare a pagubei, a încălcării drepturilor, a suferinței și/sau a înjosirii a cât mai mulți semeni; oamenii proști au orizonturile înguste, idei puține și fixe, ei nu știu nici cât anume au nevoie, nici de ce anume au nevoie, ei bănuiesc că dacă obțin titluri, avere, faimă, glorie și/sau putere asupra semenilor lor se vindecă de complexele de inferioritate și/sau superioritate și/sau de nesiguranța care îi îndeamnă să calce pe cadavre în ascensiunea lor către tiranie, căci, fiind proști și deci lipsiți de bun simț, de simțul justiției și de omenie, odată ce posedă putere asupra semenilor lor, nu au cum, pentru că nu vibrează altfel, decât să aibă o conduită tiranică.
Oamenii foarte proști, pe de altă parte, sunt în mare măsură la fel ca și primii, numai că ei, în ascensiunea către putere, bagă la înaintare o cauză nobilă în care ei înșiși cred, dar această cauză nobilă nu este decât camuflajul sub care își ascund, în primul rând de ei înșiși, adevăratele lor intenții, criminale, tiranice; ei se înșeală astfel și pe ei înșiși, ca să nu-i năpădească mustrările de conștiință și pentru a continua să se considere pe ei înșiși oameni buni, iar asta îi face deopotrivă foarte proști și extrem de periculoși. Dacă oamenii proști sunt conștienți că sunt în stare de orice pentru a obține titluri, avere, faimă, glorie și/sau putere asupra semenilor lor și-și recunosc lor înșile, chiar cu mândrie, asta, cei foarte proști nu au nicidecum tăria celor proști, înșelându-se pe ei înșiși pe tot parcursul ascensiunii către titluri, avere, faimă, glorie și/sau putere asupra semenilor lor, din acest motiv fiind atât de foarte proști.
Oamenii deștepți, fiind mai mult altruiști decât egoiști, având bun simț, simțul justiției, fiind conștienți că toți oamenii sunt interconectați și fac parte din familia umană și că sunt deci frați, acced la titluri, avere, faimă, glorie și/sau putere asupra semenilor lor, dar nu pentru folosul lor egoisto-egocentrist propriu și personal, ci pentru a materializa viziunea tuturor oamenilor deștepți dintotdeauna: o lume lipsită de proști și de foarte proști, în care, evident, toți oamenii sunt liberi, independenți și fericiți, fiind conștienți că fericirea adevărată nu poate exista decât într-o lume în care fiecare om este deștept, liber, independent și fericit. De-aceea ei sunt urâți cu spume de proști și de foarte proști și, rareori, arareori, ajung într-o poziție de putere, cei mai mulți dintre ei fiind batjocoriți, încarcereați, internați în ospicii, bătuți, torturați, omorâți.
Lumea clocăie de proști și de foarte proști precum un animal infinit prin care viermii și gândacii necrofori se mănâncă între ei pentru o halcă cât mai mare, iar puținii deștepți, foarte puținii deștepți, ca niște anticorpi ai animalului împotriva prostiei proștilor și foarte proștilor, îi privesc ca pe niște victime ale propriilor lor egouri imature, nesimțite, subumane, proaste, împrăștiind sămânța înțelepciunii cu speranța că îi vor salva și pe ei, și pe miliardele lor de victime.
Bine zis poete.
RăspundețiȘtergere