Ioan Es. Pop despre Torrent

În chimie, radicalii liberi sunt identificaţi, recunoscuţi, studiaţi cu o anumită îngrijorare. În literatura română, radicalii încă nu sunt chiar liberi, dar circulă cu tot mai puţine inhibiţii prin spaţiul privat al nefericirii colective.

Un radical născut să fie liber şi care chiar se comportă aşa este Stoian G. Bogdan. I-am citit „Chipurile” pe când încă se aflau în manuscris şi am ştiut din prima că am în faţă o poezie grea ca securea cu care, la abator, e lovită vita între coarne înainte de a fi înjunghiată, o poezie autentică sută la sută şi natural expresivă.

M-am gândit atunci la autor ca la un individ care a trăit toate experienţele descrise acolo şi mi-am zis că, dacă-i aşa, a cam experimentat totul, deci riscă să se repete.

M-am înşelat. Romanul „Nu ştiu câte zile” venea cu experienţe noi şi cu propuneri şi mai îndrăzneţe. Iar acest „Torrent”, pe care l-am citit tot în manuscris, mi-a produs numeroase furnicături pe şira spinării. Este o carte de poezie numai bună de povestit, dar îndrăzneala lui SGB merge aici până-n pânzele albe, motiv pentru care nu m-aş mira ca radicalul autor şi radicalul lui copil de hârtie să fie puşi la zid.

„Poveştile” trec uneori de limita suportabilului, limbajul încalcă tot ce poate fi încălcat – şi totuşi e multă poezie aici, iar uneori prin zidurile ei susură voci ce mărturisesc că SGB ştie face şi reverenţe, aşa cum se întâmplă în „Poemul drogangiilor”, care mi se pare că invocă şi evocă un text celebru din celebra „carte Alcool” a lui Ion Mureşan: „Ah preafericiţii, ah preafericiţii drogangii,/ cum toată lumea îi priveşte cu râcă!/ Dar mai ales, mai ales noaptea când levitează pe străzi/ şi-s ca nişte cerculeţe de fum/ scoase din irişii unei zeiţe cu pupilele dilatate// care apropie de ochii lor stelele/ ca pe niște lentile contra realității. Şi numai ce ajung/ să se uite prin ele, şi înaintea lor,/ unde până atunci lumea era exactă, nefericită şi strâmtă, zdrang,/ ca un balaur coercitiv, apare duba poliţiei – ni-no...”

Istoriile şocante, sumbre, macabre, profund ofensatoare pentru omul comun trebuie descuiate însă cu cheia următoare: „pe străzi sunt numai primitivi. blocuri ca nişte zâmbete cariate,/ clădiri pline cu birouri ocupate de sclavi, supermarcheturi cancer,/ vitrine în care se/ reflectă miliarde de maşini, feţe de toate culorile,/ figuranți captivi într-o realitate mai falsă decât toate/ realităţile mele de drogangiu, dependenţi de cuvinte, sub control,/ mai prejos de cuvinte, îngrădiţi de legi, cutume, mai prejos de legi, cutume, create să coordoneze, să fută, vieţile, conduita, gândirea,/ sub sancţiune. figuranți sub influența vanității, a dușmăniei,/ a dorinței de putere, a invidiei, a iubirii, a retardului, a ignoranței,/ a minciunii, a etc. etc. primitivi într-o lume tot mai gogonată pe care nimeni n-o contestă./ vizavi tu: ieşi afară”.

Aţi înţeles: Radicalul chiar e liber.

ioan es. pop