Budapesta un pic..

Vinerea trecută intram prin vama Oradea în, din nefericire, țărișoara mea de mâna a treia, după 5 zile în Ungaria. Am plecat duminică dis de dimineață din Reghin cu mașina unui nene, am trecut pe la spitalul de recuperare din Felix de unde l-am luat pe tata și pe la un 5-6 eram deja aproape de Budapesta. Deși nenea șoferul conducea în limitele legale am ajuns în timp util la pensiunea de pe Gyongyosy utca unde ne-am cazat cu 10 euro pe noapte de persoană. Pomană 10 euro pe noapte pentru o cameră cu toate alea + bucătărie pe hol. Am despachetat, l-am așezat pe tata, care este diagnosticat de vreun an și ceva cu scleroză laterală amiotrofică și care cu greu își mai mișca membrele, într-o poziție confortabilă în pat la televizor și am plecat împreună cu șoferul, un tânăr de vreo șaij de ani, să vedem și noi o oră două orașul și să cumpărăm apă și mâncare. Am mers vreo 4-5 km pe străzi largi printre clădiri elegante și tot felul de edificii arhitectonice care m-au fascinat cu frumusețea lor și-am parcat undeva în spatele clădirii Parlamentului. Am ieșit și-am luat-o la pas spre Dunăre printre tot felul de schele, borduri și unelte care se aflau în spatele Parlamentului. Am ocolit și am ajuns în laterala din stânga. În fața noastră era Dunărea cu podurile sale minunate și peste Dunăre Pesta, o colină cu niște edificii mărețe. Am dat să ajungem în fața Parlamentului, să-l vedem de-aproape, dar lucrările dimprejur ne-au împiedicat accesul așa că am mers în stânga, pe lângă Dunăre, tot mai fascinat de ce-mi puteau vedea ochii, spre Podul cu Lanțuri. Mă gândeam câtă lume, câte popoare, printre care și poporul meu, au suferit pentru frumusețile luxuriante care mă înconjurau așezate într-o perfectă armonie. Mă ofuscam că poporul meu, dar mai ales liderii săi din ultimele veacuri nu fuseseră în stare să propage o cultură care să edifice o civilizație de înălțime cu edificii care să îmbete privitorul prin măreție și prin alăturarea lor armonioasă. Vorbeam cu tânărul de lângă mine și-i spuneam despre promiscuitatea arhitecturală din București, despre aerul infect, despre provincialismul și mârlănia majorității locuitorilor săi promovată prin toate canalele mediatice ca ceva nobil. Mă întristam că m-am născut într-un popor perdant, trădat de propria sa prostie, într-o țară pe care, de-acolo, din acea fostă capitală de imperiu, o vedeam mai clar slab și prost dezvoltată din toate punctele de vedere. Bucureștiul pe lângă Budapesta e ca un Trabant tunat pe ici pe colo pe lângă un Maibach din anii 60, e... pff. Mă gândeam că mi-a rămas mic orașul ăsta, țara asta și că ar cam fi timpul să-mi văd de drum spre civilizație. Priveam leii Podului cu lanțuri și-i ziceam tânărului despre arhitectul care îl construise, cum murise chiar după ce îl finalizase, executat. Nebunu cică spusese că va face un pod perfect, căruia nu va putea nimeni să-i reproșeze ceva, dar căruia cineva îi reproșase faptul că leii nu aveam limbă. Priveam de pe podul acela Dunărea, podurile din dreapta și stânga mea, palatul dinaintea mea asemănător cu Capitolul din SUA, cetatea care îl cuprindea, Parlamentul, tot acel design clasic care mă umplea de un sentiment inenarabil. Am trecut podul și-am luat-o pe celălalt mal al Dunării, să vad Parlamentul, (aveam ceva cu el), din față, și restul monumentelor. Pășeam pe faleză pe lângă bănci proptite cu fața spre Dunăre, pe unele erau îndrăgostiți, pe altele oameni fără adăpost, însă nu atât de hidoși ca cei de la Gara de Nord a Bucureștiului, nici aurolaci, pe lângă unele mirosea a iarbă, printre tot felul de oameni pe care îi analizam surprinzându-le trăsăturile distincte, rasa, și-n cele din urmă am urcat podul Margareta. Purtam un pardesiu crem cu negru și maro, tricou negru, blugi și ghete, nu era frig, aerul era curat, Dunărea calmă presărată cu tot felul de ambarcațiuni. De acolo de unde mă aflam puteam vedea în stânga, împrejmuită de apă, o insulă verde plină de mister pe care m-am gândit că o să poposesc cu prima ocazie. Nea șoferul îmi spunea despre cum ungurii reconstruiseră în numai 10 ani tot centrul istoric al orașului după ce acesta fusese distrus în ultimul război mondial și mă gândeam că la noi, după 24 de ani de la Lovitura de Stat din decembrie 89 prostănacii de guvernanți, papițoii ăștia alterați și urâți, cum spunea nu știu cine politica e show bizz pentru oameni urâți, la noi e pentru urâți, incompetenți, răi și proști, n-au fost în stare să construiască o autostradă cap coadă... darămite un oraș! Am coborât podul și am pășit spre Parlament. Ce clădire șmecheră! Ce frumusețe! Îmi plac orașele pe străzile cărora simt măreția epocilor trecute. În cele din urmă am ajuns la mașină și am pornit să cumpărăm de-ale gurii.
Am găsit un supermarket deschis și cu greu am găsit ceva comestibil pentru dieta mea. Apa conținea mai mult fluor decât în România, cu greu am găsit o apă potabilă, mâncarea era modificată genetic de la o poștă. Am luat ce-am luat și după un drum de vreo 5 km am ajuns la pensiune.
A doua zi, după ce am mâncat șamd l-am cărat pe tata în brațe până la mașină. Are vreo 70 și ceva de kg dar cum nu se ține în încheieturi când îl căram avea vreo sută. Am pornit spre clinica unde aveam programare la ora 15. Șoferul nostru avea de asemenea scleroză laterală amiotrofică dar nu ajunsese în starea tatălui meu pentru că reușise să o stopeze după indicațiile medicului clinicii respective. Scleroza laterală amiotrofică este o boală progresivă, invalidantă, fatală - care va să zică medicina alopată, aia care mai tare te îmbolnăvește decât te însănătoșește, nu i-a găsit remediu momentan. L-am urcat pe tata cu un lift și-am intrat într-un cabinet unde două asistente i-au făcut fișa medicală. Una dintre ele era unguroaică din Tg. Mureș și știa românește. Erau foarte amabile și cumsecade. Pe la un 4 și ceva intră și doctorul, domnul Zoltan Vargha, un român care nu prea mai știa româna, fugit înainte de 89 din țară. Metoda de vindecare a cam tuturor bolilor, pe care o descoperise și o brevetase în SUA, consta într-un fel de masaj, presopunctură, reflexoterapie, la tălpi. L-am descălțat pe tata și medicul a început să-i apese punctele din tălpi. I-a zis tatei că, dacă nu venea la el, în cel târziu martie îi cânta prohodul. Într-adevăr, în acel moment tata era o ruină, abia își mai mișca mâinile, abia mai vorbea, abia mai respira.. Medicul i-a spus ceea ce îi spusesem și eu în urmă cu un an, să întrerupă medicamentele imediat, să treacă la o dietă cu alimente bazice și i-a dictat asistentei o hartă pe care terapeuții săi aveau s-o tapeze cu degetele în tălpile tatei, pentru a-i stimula centrii nervoși. Fiecare organ, glandă șamd din organism își are corespondentul în talpă. La tata nu mai funcționa talamusul, hipotalamusul, glanda epifiză, hipofiză, pineală, emisfere cerebrale, inimă, ficat, rinichi etc în mod corespunzător. Ele trebuiau stimulate prin presopunctură. Doctorul i-a mai explicat tatei, ceea ce îi explicasem eu de multă vreme, și-anume că s-a îmbolnăvit pentru că anumite părți ale sale nu primeau electricitate pentru că anumite circuite ale sale erau înfundate. Puțină lume știe că corpul fizic al omului este format din două părți: partea chimică, corpul chimic, corpul de carne și partea electrică, corpul vital, corpul eteric. Corpul chimic este dublat și pătruns prin toate fibrele de corpul eteric. Când corpul chimic nu mai funcționează înseamnă că corpul eteric nu este alimentat cu electricitate în anumite zone. Când corpul eteric funcționează la capacitate maximă, adică are toate organele, ceakrele, sănătoase și active, corpul de carne al omului funcționează la capacitate maximă și omul e zeu. Când nu, omul e vierme. Corpul eteric la majoritatea oamenilor, în special la cei carnivori, alcoolici, drogați, mâncători de hrană modificată genetic etc. este slab funcțional, stă în maximum două ceakre care abia se rotesc. Corpul eteric își ia energie prin somn, de la soare, din alimente, din aer, din pământ, din cosmos și prin sublimarea energiei sexuale. Prin yoga el devine foarte puternic! Doctorul a zis să stau și eu cu tata la terapie ca să învăț și eu, că îmi va da o hartă a tălpilor ca să-i pot face tatei eu masajul când ne vom întoarce în țară. După care am mai vorbit ce-am mai vorbit și-am intrat în alt cabinet pentru testul alergologic. După care am intrat într-o cameră cu un scaun gen șezlong, l-am așezat pe tata și a început terapia. Terapeutul mi-a zis că nu știe nici engleză, nici franceză, nici italiană, nici spaniolă, nici română, ci puțină germană. Puțină germană parlesc și eu. Mi-a arătat etapele terapiei, de unde se începe și unde se termină, am înțeles că practic tălpile noastre sunt corpul nostru în miniatură. Degetul mare e capul cu toate alea din el, celelalte degete sunt ochii și urechile, în prelungirea degetului mare, pe interior, sub os, e coloana vertebrală, în prelungirea degetului mic, pe exterior, sunt membrele, în căușul tălpii sunt intestinele și organele etc. Apăsându-le cu simț de răspundere le stimulezi și la amplifici funcționalitatea. Care va să zică am câștigat pe două părți în călătoria respectivă, o dată că i-am găsit tatei de leac, și-a doua oară că am învățat să vindec și eu oameni. În altă viață am fost un mare vindecător-magician, evident că și-n viața asta sunt. Una dintre fanteziile mele este că trec pe lângă un spital și ies oamenii la geamuri vindecați. Apăsat cu monturile pe punctele indicate de doctor tata simțea niște dureri care i se citeau pe față și în icnete. Terapeutul zicea că e bine că îl doare, că îl va durea până când se va însănătoși. Cum spunea Scarlat Demetrescu, în stadiul actual omul nu poate evolua pe plan spiritual decât prin suferință. S-a terminat terapia, am plătit vreo 200 de euro pe toată afacerea, adică consultație, test alergologic, terapie și-am plecat la pensiune. După ce am mâncat șamd am ieșit cu nea șoferul să vedem orașul. Am parcat după podul cu lanțuri, la poalele colinei pe care era așezată cetatea cu palatul catedrala șamd. Nu știu cum se numesc. Am urcat până în curtea palatului care, la cum arăta, sigur caza împăratul și curtenii la un moment dat. Numai sculpturi și bazoreliefuri și cine mai știe ce. Mă gândeam ce mișto e să fii ceva împărat rege.. De-acolo de unde eram se vedea orașul, atât Buda cât și Pesta, imens. Nu prea erau oameni prin cetate, pe semne că nu era sezon și era totuși luni, iar aerul era perfect. Nu mănânc lunea, miercurea și vinerea de ceva vreme, așa că inspiram cu poftă. Cum am canalele corpului eteric destul de desfundate, practic sunt la un pas de iluminare, pot inspira continuu aer și două-3 ore. Era liniște, ici colo turiști, japonezi, chinezi, spanioli pe lângă care mirosea a iarbă, și locuitorii cetății. Treceam pe lângă hoteluri, restaurante de lux. Din unele se auzea vag muzică lăutărească ungurească...
În zilele ce au urmat n-am mai vizitat decât din mașină orașul, dar nu în zonele unde voiam, și oricum, nu noaptea, pentru că seara ploua și dis de dimineață trebuia să ne trezim să mergem la terapie.
Joi seara, totuși, căci vineri urma să plecăm, am ieșit. Am luat metroul până la stația Deac Ferentz și-am ieșit în centrul Budapestei. Numai edificii care îmi extaziau ochiul primprejur. Plin de turiști, se vedea după felul în care priveau clădirile. Aveam chef să fumez ceva, un cui, și-mi spusese un vânzător de la o tarabă că pe-acolo prin centru, este o stradă unde se vinde iarbă și hașiș. Am mers spre Dunăre la mișto, am ajuns și-am făcut stânga spre podul de după podul cu lanțuri. Am mers ce-am mers și la un moment dat apare din spate un tip grăsuț, de-o vârstă cu mine, blond, cu chică și glugă în cap. Ne privim, zâmbim și închegăm o conversație în engleză. Era ungur, mi-a spus că a trăit prin State, Polonia șamd și că acum închiria apartamente în Budapesta. I-am spus scopul vizitei mele în Budapesta și-apoi l-am întrebat unde găsesc ceva de fumat. Mi-a dat indicații, am mai schimbat impresii, și când am ajuns în dreptul podului de după podul  de după podul cu lanțuri eu am făcut stânga spre Mec-ul unde îmi spusese că stau dilării, iar el dreapta pe pod. Am mers până la Mec-ul respectiv, simțeam un curent energetic nou prin tot corpul, coroana îmi pulsa, ajna la fel, am conștientizat că sunt foarte aproape de apoteoză :D  Era vreo 8 jumate -9 ceasul, în spatele Mecului, unde îmi zisese Maicăl ungurul că stau dilării, era pustiu. Am mers pe Rakozi (sau cum s-o scrie), apoi printre străduțe, cum acolo nu se fumează în localuri, abia aștept să se interzică și la noi, la intrări stăteau oameni care fumau și conversau, tineri, turiști etc. La un moment dat, pe o străduță, văd doi băieți peste 20 de ani, stând în șezut pe o bordură și poștind un cui. Mă apropii și îi întreb unde găsesc și eu niște iarbă, că am înțeles că pe-acolo e strada cu bucurii, în engleză. Mi-au zis că ei nu vând, că au cuiul ăla de la un prieten - mințeau evident. Le-am zis să-mi dea să trag și eu două trei fumuri. S-au privit și-au schimbat două vorbe în ungurește după care unul dintre ei mi-a întins cuiul. Am tras. Era făcut din tutun mentolat. Un fum, două, trei, patru, și i-am dat celuilalt să tragă. Zâmbetul mi-a înflorit pe buze și o senzație de relaxare m-a năpădit de jos în sus. Le-am mulțumit și-am pășit înainte. M-am întors și le-am zis că vor avea noroc în seara aia. M-am mai învârtit pe străduțe, m-au abordat vreo 4 femei care m-au întrebat dacă  nu vreau să le iau în camera mea.. și-am pășit spre podul unde mă despărțisem de Maicăl. Orașul era generos tare în priveliști. Inspiram și cântam pe expirație mantra AUM în creștetul capului, iar la un moment dat s-a întâmplat ceva de-am putut vorbi cu gura închisă ca ventrilocii. Mi-am sunat iubita să văd dacă nu mi se pare și-am întrebat-o cu gura închisă: Ce zici, mă pis? Mi-a răspuns și mi-a confirmat că nu mi se păruse. Eram pe la mijlocul pudului, pe sub mine tocmai trecea un fel de iaht  lung cât un teren de fotbal cu o terasă goală pe el și-mi venea să sar de-acolo fix pe scaunul de la bar. Am traversat podul și-am urcat colina până la monumentul cu statuia unuia care ținea o frunză deasupra capului în mâini. Cum îmi masasem tălpile și cum respiram cu stil n-am obosit și-am ajuns rapid. M-am învârtit pe-acolo, am văzut orașul de sus, și-am zis să nu mă întorc pe unde urcasem, ca Mao, ci pe altă parte. M-am rătăcit puțin dar am găsit drumul în cele din urmă... Când am ajuns  în apropierea străzii Deac Ferentz m-a abordat un tip în engleză. Mi-a zis ceva gen că sunt or din Slovenia, or din Bulgaria, or din România. L-am întrebat cum își dă seama? Mi-a zis că vede disperarea pe fața mea în aceeași proporție cu detașarea și încrederea în sine, sau ceva asemănător... Voia să mă ducă într-un striptease... L-am refuzat, am mai mers și-am intrat la metrou.
Mișto, Budapesta, păcat că încă n-am cunoscut-o cât de bine vreau