luni, 14 decembrie 2009

Cronica de Dan Cristea

Poezie preponderent prozastică


Personajul din Chipurile, volumul de debut al lui Stoian G. Bogdan (volum premiat la Concursul de manuscrise al Uniunii Scriitorilor) debitează o biografie enormă, pe potriva unui erou de roman popular. Puştan fiind, îşi vizitează astfel părintele la penitenciar, unde acesta e închis („îmi apăsam irişii pe firele ruginite de sârmă ghimpată/ care delimitau vieţile celor ca tata“), chiar în ziua de 31 decembrie, înainte de revelion, aducându-i şi vestea morţii bunicului, tatăl tatălui (poemul General Guşă nr. 3). Mama, „strânsă-n cămaşă de forţă“, e internată într-un sanatoriu de nebuni, pe ale cărui culoare personajul înaintează într-o vizită, cu inima „cât un copil lepădat“. Bunica îşi alină singurătatea („La bătrâneţe, după ce ţi-ai îngropat bărbatul,/ după ce copiii şi nepoţii au ajuns departe, oameni la casele lor/ singurătatea e a dracu’ de grea“) cu câinele Riki, pe care un vecin dement îl ucide cu coasa, din pricina unei mai vechi duşmănii de familie. Întoarcerea după ani a personajului la casa copilăriei înseamnă o revenire printre umbre: „cobori din maşină pe ţărâna în care ţi s-a terfelit copilăria/ acum eşti om în toată firea nu ca atunci când ai plecat/ jumate tu jumate hainele lu’ tac-tu/ trânteşti portiera în urmă tragi din ţigară fum după fum/ îţi faci curaj deşi-năuntru nu te mai aşteaptă nimeni/ o gaşcă de ani ţi-a pângărit casa/ dar carul mare e tot între nuci limpede“ (acasă).

După cum se poate observa, sentimentalismul învăluie mai toate aceste povestiri despre sine, biografeme, pro­babil fictive în bună măsură, pe care le deapănă personajul, deşi, pe de altă parte, acesta ţine să se autoportretizeze, în acelaşi stil teribilist, ca fiind un dur („sunt canibal“, o „hienă flămândă“), un bătăuş căruia îi sare repede muştarul, o haimana iubeaţă, incorigibilă, prietenă cu băutura, cu lumea deşucheată, dar şi cu arestul poliţiei. Tandreţea şi violenţa îşi împart sufletul acestui personaj, proiectat pe un soi de mitologie a damnării şi care, într-un poem compus cu forţă şi umor, îşi inventează deopotrivă o sumedenie de strămoşi, venind din diferite neamuri şi rase (turci, ţigani, unguri, greci, evrei, români) de la care ar moşteni atât abilităţile, cât şi defectele lor. Poemul e scris pentru că autorul, cum declară fanfaronard, are „cheful“ să-l scrie: „Da, am chef să scriu chiar poemul ăsta/ c-aşa am eu chef. Şi/ am de la strămoşii mei români patima/ băuturii, talent literar şi-un loc la cimitir.// Beau de cinci zile şi rămân în picioare, şi/ nu mă clatin, şi n-am nimic./ Păi dacă n-am nimic, ce dracu să am ?“ (Săgeata neagră). Imboldul mai serios de a scrie s-ar explica însă printr-o atitudine trăiristă („Scriu pentru că trăiesc“, dar şi „Prietene, viaţa e singurul căcat pe care-l mai am“), drept care autorul se percepe a fi nu „un poet“, ci „un poem“, ale cărui versuri sunt „străzi în care mă târăsc cu oameni pierduţi/ şobolani şi câini spre conştiinţă/ ca o icoană aducătoare de urgii“.

Chipurile constituie astfel o galerie de personaje („oameni pierduţi“) pe care le-au mulat, aşa cum le înfăţişează propria lor istorie, patimi diferite, „scârba de viaţă“, „sărăcia şi alcoolul“, timpul care trece, desfigurator, ratarea sau, cu numele ei metaforic, „bocancii eşecurilor“. Hoţi şi hoaţe, târfe, ţigani, puşcăriaşi sau simple lichele, colegi sau prieteni abătuţi de soartă se perindă ca personaje ale cărţii, alături de personajul eului evocator care vorbeşte din interiorul lucrurilor. Zugrăvind aceste „chipuri“, Stoian G. Bogdan se arată interesat de „povestea“ din spatele lor, de potenţialul liric şi dramatic al umanităţii pe care o reflectă, de efectele artistice la care se pretează aceste istorii de decădere şi nebunie, de dragoste şi moarte. Autorul ştie să povestească, are umor, gradează inteligent „spu­nerea“, pe care o colorează adeseori cu un limbaj buruienos şi anarhic, nu întotdeuna justificat. Ca modele posibile s-ar putea cita arghezienele Flori de mucigai, dar şi povestirile epitafice, în vers alb, ale lui Edgar Lee Masters, în siajul căruia poetul compune textul său, Frăsina Lefter.

Melodramaticul e bine reprezentat în „istoriile“ în versuri ale lui Stoian G. Bogdan, şi la fel se întâmplă şi cu expresiile figurative. Pentru a spune astfel că Jairica, din poemul cu acelaşi nume, e o hoaţă, autorul recurge la un soi de eufemism, scriind că „a crescut din buzunarele călătorilor/ pe traseul tramvaiului 14“. Din bătaie, femeia, altădată o figură legendară, îşi pierde minţile oferind privitorului o vedere de plâns: „Cât sunt eu de canibal/ era să-mi scape o lacrimă/ când am văzut-o izbindu-şi capul/ în geamurile unei şaormerii/ de parcă-n locul pieptului de pui/ s-ar fi perpelit un înger.// Poate a trântit-o scârba de viaţă/ sau poate bat eu câmpii“. Să remarcăm finalul „sec“ care încearcă să antenueze sentimentalitatea evocării. Enormităţile, teribilismele, rostite însă ca simple banalităţi, intră în reţeta proprie a stilului folosit de Stoian G. Bogdan: „până la urmă o să-mi scot eu frumos ochii/ ca să-mi îndes în orbite două grenade cu inelele scoase/ poate aşa o să am o viziune mai normală asupra lucrurilor/ poate aşa voi avea un loook mai mulţumitor“. Se înţelege de la sine că acestea caracterizează în cel mai înalt grad declaraţia erotică: „mi se chirceşte trupul/ ba chiar mai mult/ am spasme îmi cad dinţii/ mi se lichefiază ochii şi îmi curg pe faţă/ îmi înghit limba/ năpârlesc/ imaginea mea de bărbat se fărâmiţează/ am devenit o scamă/ tot ce sunt e rupt din mine şi ars/ chiar şi aminitirea mea e decupată ca o poză/ dintr-un album vechi“ (calvar tango).Originar din Comăneşti, Stoian G. Bogdan descrie oraşul natal ca pe un loc infernal, cu o voce şi o frazare care îl amintesc pe Ioan Es. Pop: „aici prietene ar fi fost mai bine să nu intri/ ăsta-i oraşul Comăneşti. aici m-am născut eu/ aici te aşteaptă disperarea în rochie de mireasă/ şi moartea dacă ai noroc“. Oricum, este strofa cea mai sugestivă, cea mai puternică din această carte interesantă, scrisă de un anarhic dotat cu sensibilitate lăcrimoasă.

Revista Luceafarul, nr. 42/2009

joi, 19 noiembrie 2009

Institutul Blecher cu mine si Mugur Grosu

Duminica, 22 noiembrie 2009 orele 14:30 in clubul Darma de pe str. Blanari din Bucuresti, subsemnatul Stoian G. Bogdan allias SGB va citi impreuna cu Mugur Grosu ceva proza, ca de citit poezie s-a tot plictisit. Asa ca, cine vrea sa auda, sa vina, ca e de auzit. Va astept!

marți, 10 noiembrie 2009

Dupa Sibiu

Asa cum spuneam mai de mult, premiul "Iustin Panta" l-am luat io. Prilej cu care am fost invitat weekendul trecut la Sibiu, sa mi se decerneze. Am mare slabiciune pentru Sibiu, asa ca m-am dus, desi n-aveam niciun chef sa ies din casa. Vroiam sa termin niste chestii de scris. Am atatea de scris... Ajuns acolo, m-am intalnit cu Andrei Terian, despre care aveam impresia ca e un tip antipatic si ma gandeam ca-l bat daca ma supara cu ceva. Dar, Andrei s-a dovedit un baiat foarte simpatic si foarte destept. I-am dat cartea, mi-a citit-o si bineinteles ca i-a placut. O sa mi-o rada din cate mi-a zis ca sa fie in contra unor critici. Nu-i bai :) Merit si eu o radere la cartea asta. Spre seara, spre surprinderea mea, m-am intalnit cu Muresan, care, desi nu era pe lista invitatilor a venit cules de presedintele juriului care mi-a acordat premiul: dl. Vulturescu. L-am gasit pe Muri asa cum l-am lasat in urma cu cateva luni: zambitor, sharmant si beat. Ne-am imbratisat si ne-am pus pe baut impreuna cu domnii Vulturescu, Chioaru, Radu Andriescu si inca niste oameni. Palinca de la poetul A Lu Gheorghe. A, responsabil cu palinca era Ion Moldovan, soferul si fotograful. In fine, am baut cat am baut si dupa un schimb de mesaje cu Rita Chirian, am zis ca ma duc pe la ea. Iesind pe usa localului in care ma aflam, fix dedesubtul camerei in care eram cazat, m-a abordat femeia care se ocupa cu curatenia pensiunii. Era o tigancusa de vreo 30 de ani. M-a intrebat ce fac, detalii despre ce caut acolo, etc si am ajuns cu ea in camera. Cum la bautura sunt foarte libidinos, m-am gandit ca ar fi bine sa ii trag o carja. Femeia nu a vrut decat pe bani. Cum n-aveam bani, i-am explicat ca-i fac plata maine, cand urma sa primesc banii de premiu samd. A zis ca ea nu face asa ceva decat pe bani, si ca ea nu ma crede ca n-am etc. I-am aratat buzunarele. Aveam 10 lei. I-am dat pe aia ca avans. Dar nu i-am patruns in pasarica. Mi-a facut o papacioaca. Am ajuns in cele din urma la Rita. Rita a ramas la fel de simpatica cum mi-o aminteam. Am stat cu ea, cu fostul ei sot, cu actualul prieten si ca inca doi si-am mai baut putin. La un momentdat mi s-a facut rau. Noroc de Rita care mi-a dat o ciorba cum n-am mancat in viata mea. Cand mi-a dat cartea sa i-o semnez, i-am scris in dedicatie ceva de genul: Pt. Rita, dar mai ales pentru ciorba ei... Am plecat pe la 4 dimineata cu un taxi. Ajuns in camera observ ca eram cazat cu Muri. M-am pus in pat. N-am reusit sa adorm. Muri sforaie ca un tractor. S-a facut in cele din urma ceasul 8 diminata. Muri s-a trezit si eu n-am mai reusit sa adorm. Am mers la masa. Ne-am intalnit cu Simona Popescu si ion Bogdan Lefter, si ei invitati acolo. Am stat la discutii, nu stiu ce-am mai facut si seara mi s-a decernat premiul.
M-am plictisit sa scriu. revin mai incolo daca mai am chef. Desi ce s-a intamplat mai incolo e foarte interesant. O las pt o povestire mai bine.
:D

luni, 2 noiembrie 2009

Iata Adevarul

http://www.adevarul.ro/articole/mircea-fa-te-ca-impletesti-poeme/pagina-2.html

Cronica de Octavian Soviany

Chipurile si marginea


Poemele lui Stoian G. Bogdan proiecteazã,într-un amestec bine dozat de candoare ºi de
cinism, filmul vieþii de zi cu zi, punctat de mici anxietãþi existenþiale, legate îndeosebi de presentimentul precoce al morþii: „e vremea când diamantele devin niºte cioburi/ când fiecare fum de þigarã e-o gurã de aer proaspãt/ când vodca se scurge pe gâtul meu/ în gol/ eu însumi mã las baltã/ banii îmi ard mocnit în buzunare/ ºi nu-mi pare rãu/ când cuvintele se împiedicã de ele/ºi-mi rãmân/ în cap// e vremea când viermele mã gãseºte” (Poemul din ultima camerã).
În spiritul noului autenticism promovat de ºcoala de la Fracturi, fundalul pe care se
desfãºoarã drama existenþialã este peisajul mizerabilist, dar Stoian G. Bogdan evocã mai puþin periferia sordidã a marii metropole; peisajele lui citadine, care dau o senzaþie acutã de pustietate, aparþin (ca la Dan Sociu sau la Rita Chirian) oraºului provincial, unde domneºte o banalitate ucigãtoare: „cobori din maºinã pe þãrâna în care þi s-a terfelit copilãria/acum eºti un om în toatã firea nu ca ca atunci când ai plecat/ jumate tu jumate hainele lu’ tac-tu/ trânteºti portiera în urmã tragi din þigarã fum dupã fum/ îþi faci curaj deºi-nãuntru nu te mai aºteaptã nimeni/(...)intri/ aici te-ai blocat/ ºi parcã simþi leºinul apropiindu-se de camerele goale/cu poze arse cu pãiãnjeniºuri ºi mii de ºobolani” (acasã).
Aveam de a face aici nu doar cu o „margine geograficã” din familia „locurilor unde nu s-a întâmplat nimic”, ci, mai ales, cu o „margine ontologicã”, populatã pânã la refuz cu o umanitate rezidualã, astfel încât „chipurile” pe care le evocã poetul, oarecum în maniera lui Edgar Lee Masters, alcãtuiesc o galerie de „marginali” cu pulsiuni destructive, dar mai ales autodestructive, de revoltaþi care repudiazã orice
normã socialã sau încearcã sa evadeze în drog: „nu a venit nimeni/ nici sora, nici tovarãºii de puºcãrie, nici mãcar popa/ cã tot bântuia prin sat vorba cã-ºi luase singur mau// sigur, nu-l înghiþea nimeni/ toþi îl blestemau în ºoaptã/ când se-mbãta uliþa rãmânea pustie/ tremurau casele/ ferecate în zornãitul cântecelor ºi-njurãturilor lui//se zvonea cã trãise cu maicã-sa ºi c-omorâse/ se zvonea cã-l are pe dracu-n el/ mie îmi tot vindea gãini aºa cã nu-l judecam// l-au gãsit în veceul din fundu’ grãdinii/ ºi dupã cercetãri s-a stabilit cã zãcuse acolo peste patruj’ de zile/ ºi aºa a fost cã altfel nu se explicã/ putoarea iscatã în toatã acea perioadã// totuºi cu-aºa o moarte sigur a prins un loc la dreapta Tatãlui// a avut noroc cã nea ªoric, groparul, era în toane bune/ cã altfel cre’ cã se-ngropa singur// în sfârºit, la-nmormântarea nemernicului chiar n-a venit nimeni/ dar a venit mama celui pe care-l omorâse” (La înmormântarea nemernicului).
Fiecare dintre aceste personaje, pe jumãtate tragice, pe jumãtate burleºti, are propria lui istorie, propria lui poveste, ceea ce face ca textele lui Stoian G. Bogdan sã graviteze aproape de fiecare datã în jurul unui mic nucleu epic, dar
mai ales sã se transforme pe nesimþite în parabole existenþiale, în fabule ontologice ale cãror personaje capãtã, ca-n istorioarele lui Esop, un evident caracter alegoric: „Încã îl mai privesc pe omul cu târnãcopul// el are barba mai lungã decât viaþa/ el are umbra culcatã în afara timpului/ ºi-n versul ãsta i se observã cordonul ombilical/ el loveºte cimentul de parcã l-ar înjura// doar asta a fãcut/ doar asta va face/ noapte ºi zi/ fãrã sã înceteze/ ca o maºinãrie a veºniciei// nu l-a nãscut nimeni/ nici nu ºtiu dacã existã cu adevãrat/ dar el loveºte cimentul de parcã l-ar înjura” (Neputinciosul).
E neîndoielnic cã poetul are o remarcabilã vocaþie de portretist, dar ºi de autoportretist, iar autoportretele sale, întotdeauna la scarã mãritã, se realizeazã cu mijloacele unui „mozaicar”, printr-o aglutinare de detalii între care fucþioneazã mai degrabã tensiuni decât consonanþe: „Am de la strãmoºii mei turci abilitatea/ de a prinde ºansa de coaie, o mare slãbiciune/ pentru fecioarele de bani gata ºi pentru aur./ Am de la strãmoºii mei þigani un suflet /înflorat ca fustele bunicã-mii ºi un pumnal/ în buzunarul de la piept. De aia când nu/ reuºesc cu diplomaþia, pe care o am de la / strãmoºii mei unguri, scot cuþitul ºi tai. Am de la strãmoºii/ mei greci nas borcãnat, ureche muzicalã/ ºi gurã spurcatã. Sunt un bãrbat însingurat/ pentru cã am de la strãmoºii mei evrei dezavantajul/ de a nu-mi gãsi locul ºi o mai mare
dragoste/ pentru averi decât pentru oameni. Am/ nu ºtiu de unde plãcerea jocurilor de noroc/ ºi un ghinion fenomenal, aºa cã ce am azi/ mâine e istorie”. Totul e perceput acum hiperbolic, maximalist; nu lipsesc, de aceea, din poemele lui Stoian G. Bogdan declaraþiile teribiliste, exploziile gratuite de violenþã, conºtiinþa unui pedigri tarat de catastrofe genetice: „când eram mic/ aveam casa-n pantã/ de-aceea nu mã mir cã hornul era ca turnul din pisa/ cã mingile mele erau cumva mai sferice în stânga/ cã trupul meu e puþin lãbãrþat// când eram mic/ tata mã trimitea sã bag o piatrã sub roata din spate a dricului/ dupã fiecare înmormântare/ ca nu care cumva sã creadã lumea/ cã ºofeazã beat/ sau cine ºtie ce// am bãgat o piatrã sub Salvare dupã ce l-am bãtut pe moº ciobanu/ una sub duba ce-l transporta pe tata la puºcãrie” (Cap de broascã). Acest eu hiperbolic va fi supus însã adesea autoironiei, mãºtile lirice „la scarã mãritã” explodeazã aproape instantaneu, ca niºte baloane de sãpun, iar poezia e denunþatã ca mistificare ºi simulacru: „noapte dupã noapte/ mã visez într-un castel de nisip/ pe o plajã pustie// îmi þin mâinile/ ca sã nu-mi þâºneascã/ sã nu mi se scurgã printre degete/ ca niºte monede vâscoase// ºi-n urmã sã paralizez într-o baltã de vomã/ cu ochii fixaþi pe câte un rest de mâncare/ care mã duce departe departe// aici. tu nu eºti// duhnesc/ ca un om al canalelor la ieºirea din iarnã/ duhnesc/ ca un om al dragostei la ieºirea din trup// aiurea// spun cã te iubesc ca sã obþin chestii” (Sunt. O lichea).
Lucrul cel mai surprinzãtor ºi cel mai paradoxal este cã la Stoian G. Bogdan acest
spectacol cu mãºti lasã o senzaþie deplinã de autenticitate, poetul reuºeºte sã intre în pielea personajelor sale ca în propria-i piele, rãmîne perfect convingãtor în marea majoritate a textelor din volum, unde rareori se strecoarã câte o notã falsã sau un sunet ciuntit. El pare sã ne ofere deocamdatã versiunea hip-hop a auteticismului, iar facies-ul „bãiatului rãu” i se suprapune perfect peste trãsãturi.


Revista Tribuna, octombie 2009

vineri, 30 octombrie 2009

O poezie de succes

Cel puţin în prima lui carte, Stoian G. Bogdan se dovedeşte a fi un foarte bun poet. Despre Chipurile lui sunt o groază de lucruri de spus. Nu degeaba, în intervalul relativ scurt care-a trecut de la apariţie până acum, i s-au dedicat deja zece cronici, toate favorabile. (Nemaivorbind de faptul că unele vădesc chiar o emfază îngrijorătoare.) E clar că avem de-a face cu un suflu nou, în faţa căruia comentatorii n-au mai găsit loc de întors. Ultimul val de poeţi, cel al generaţiei 2000, nu duce lipsă de autori puternici, capabili să sondeze în ei înşişi până la disoluţia eului. Nici de artizani inteligenţi, ale căror versuri precise amorţesc, cu perfectă îndreptăţire, spiritul critic. Departe de mine gândul că Stoian G. Bogdan, un debutant totuşi, ar trona acum deasupra unora sau altora dintre aceştia. (Că şi-a apropriat cu folos o parte din tehnicile lor, e neîndoielnic.) Dar, fără nici un dubiu, el aduce, odată cu volumul de la Cartea Românească, ceva ce-i al lui şi numai al lui: o formulă de succes.
S-ar putea ca aceasta să fie rezultatul previzibil al unei sinteze imprecise. Cu alte cuvinte, ca autorul Chipurilor să fi profitat cu largheţe ce cele câteva poetici disjuncte vehiculate în anii din urmă, obţinând prin calcul un mixtum compositum de la care orgoliul i-a oprit pe colegii săi un pic mai vârstnici. Nu exclud varianta, dar nici nu-i fac prea mare credit. În definitiv, de ce-ar fi el cel dintâi care să se fi gândit la asta ? Şi, dacă într-adevăr s-a gândit, cum de i-a ieşit atât de bine ?
Căci volumul e de-o originalitate indiscutabilă. Nici vorbă ca poetului să i se potrivească în vreun fel recomandarea recomandarea stereotipă de a se căuta, încă o vreme, pe sine. Stoian G. Bogdan s-a găsit, cred eu, de multişor. O ştie bine şi-o mărturiseşte cu o sinceritate totodată polemică şi ataşantă, încă din prima pagină: „Nu sunt un poet care-ar putea scrie cu sânge-/ le lui./ Sunt mai degrabă un copil care-a îmbătrânit prea/ devreme./ Nu mi-am propus niciodată să cobor arta în stradă,/ dar am pavat câteva străzi cu poemele mele./ Nu sunt sărac; am avut şi perioade când n-aveam/ ce mânca şi uneori încă mai am zile cu buzunarele goale,/ însă atunci evit să scriu, fiindcă nu-mi place s-o dau în suspine.” (pag. 7)
Există aici o infuzie de machism, dar trecută printr-o sinceritate care, abia ea, place. Într-o carte ca asta, pare să spună Scurta biografie din care-am citat, poţi avea încredere. Adică şi empatie, şi garanţia confortului. Insist asupra acestei combinaţii. Nimic, în Chipurile, întocmai ca în chimia organică, nu e de extracţie pură. Cum simte că începe să devină sentimental, Stoian G. Bogdan îşi ia seama şi plasează o ironie. Când şi aceasta începe să se absoarbă în porii hârtiei, şi-aduce aminte de cele câteva cărţi pe care le are la suflet. (Exerga, de pildă, e o reverenţă făcută lui Gore Pirgu.)
Ambiguitatea aceasta de umoare e doar una dintre premisele succesului. O alta, nu neapărat a doua pe listă, e oferită de structura cărţii. Titlul e grăitor: multe pagini creează spaţiu de desfăşurare pentru o galerie de portrete trasate, cel mai frecvent, din câteva tuşe narative. Sunt, între acestea, amintiri de familie (toate zguduitoare, până şi cele despre micile animale de curte sau de celulă), scene de barou aglomerat, fotografii, din faţă şi din profil, ale câtorva prieteni interlopi sau pur şi simplu detracaţi, medalioane din ce în ce mai palide ale iubitelor de demult. Avocat, chiar dacă încă stagiar, Stoian G. Bogdan are tactul de a nu arunca sentinţe nedrepte, ştie să învinovăţească numai sub semnul nuanţei. (Când uită asta, compromite poezia, cum se întâmplă cu Tipul d), mai degrabă un pamflet eşuat.)
De obicei însă e tandru, oricât ar părea lucrul de suspect într-un volum aşa de tare de înger. Să nu ne lăsăm înşelaţi de zgomote, sunt destule efecte speciale în toate exploziile din Chipuri. Poza de cuceritor nu răpeşte nimic din frumuseţea adevărată a ultimelor versuri: „îmi amintesc de tine/ dansai în spatele unei mese pe care câţiva băieţi ţi-o umpluseră/ cu flori/ era ziua femeii şi discoteca era/ în aer/ m-am apropiat/ am luat de pe masa ta un crin roşu/ şi ţi-am şoptit zâmbitor/ – aş fi flatat dacă ai primi de la mine un crin/ a urmat o iubire mai scurtă decât/ un vers scurt/ şi o tristeţe care mi-a scos lacrimile cu tot cu ochi/ în vara aia plină de sânge şi de ciudă/ în vara aia fără soare/ şi fără cer/ când ai avut nenorocul să te cunosc/ e învierea azi// tu cauţi probabil puţină lumină/ eu caut o curvă să-mi umplu golul/ din pat// toate femeile de care mă îndrăgostesc ajung rău raluca/ de parcă liniile din palmele mele se termină/ în palmele lor.” (pag. 33)
Ca toate melodramele, poemele acestea au, cum spuneam, un substrat narativ. (Dar cu câte din cărţile ultimului deceniu nu se-ntâmplă la fel ?) Şi tot ca toate melodramele, ele emoţionează fără excepţie. E un nivel superficial de lectură, căci Chipurile nu se limitează la atât, dar e totodată un criteriu al succesului. Un teren numai bun pentru a construi pe el bucăţi antologabile. Cele trei gradaţii ascendente, chiar dacă dispuse altfel în decupajul versurilor, conduc la o aceeaşi concluzie, de două ori mai intensă: „înaintez pe culoare/ întunecoase şi reci. cât un copil lepădat/ mi s-a făcut inima. aici între ziduri/ ca-ntr-o bulă de linişte/ zac cei care-au trecut prin zidurile realităţii/ psihopaţii/ paranoicii/ oligofrenii/ mama// aici totul e verde/ zidurile uşile aerul nebunia/ înaintez pe culoare.” Semnalez subtila joacă cu sensurile. Continuu: „e ca şi cum aş pluti/ decojit de trup/ atras de ecoul cuvintelor mamei/ undeva în scrumul timpului/ când în casa noastră luceau bucuria şi ochii/ o găsesc strânsă-n cămaşa de forţă/ cum se clatină ca o pendulă stricată/ din lumea mea în lumea ei// m-ar împăca acum şi-o bătaie/ un blestem o înjurătură/ un scuipat/ fiindcă îmi e atât de dor/ atât de dor/ de mama.” (pag. 42)
E adevărat că, pe lângă acestea, se remarcă în Chipurile o anume imaginaţie compoziţională. (Cu opt ani în urmă, întâmpinându-l la rubrica Post restant, în România literară, Constanţa Buzea îi lăuda adolescentului de atunci tocmai această calitate. A avut mână bună !) Mă despart în schimb de cei câţiva comentatori care i-au prezis lui Stoian G. Bogdan o carieră prozastică. Nu cred că e indicat să dăm poemul din mână pentru romanul de pe gard. Ce e epic aici e în sensul unor constrângeri de versificaţie şi, în mod implicit, de gen. Se povesteşte doar atât cât permite metafora. Nu e cazul să explic diferenţa dintre un poet de succes şi un prozator de succes. Cel din urmă, cum spuneau paşoptiştii, n-are nume bun. Imaginaţi-vă numai cum ar arăta un asemenea poem (scris, parcă, pe hârtie milimetrică) transpus, să zicem, în subiect al unei nuvele:
„Lângă uşa mea, la numărul 12,/ Vali îşi numără gradele. Are trei linii pe piept/ şi aşa o distincţie îi face inima să bată mai repede/ sub uniforma celestă de caraliu. Pe de-o parte pentru că frac-su,/ mortu’, nu s-a ales decât cu două linii, iar pe de altă parte pentru că mă-sa, de asemenea moartă, l-a trimis după liceu/ să munceasă la gater. Îl aud prin pereţii subţiri: «1, 2, 3. 1, 2, 3. 1, 2, 3…» Patru/ s-au dus de când i-am mâncat coliva lu’ frac-su,/ care, rămas singur şi beat în circă, privind/ poate la un film cu cauboi, a învârtit tacticos pistolul din dotare/ pe deget, până când şi-a izbit ţeava de ţeastă. Şi-a făcut poc.” (pag. 58)
Titlul acestui poem e de nereprodus. Cum tot de nereprodus sunt şi alte câteva versuri care pariază pe cuvinte inexistente în DEX. (Dar să fim sinceri, cât din vocabularul poeziei în genere necesită explicaţii de dicţionar ? Chiar avem nevoie de el ?) Dacă nu le transcriu aici, e din simplul motiv că nu mi se pare oportun să le scot din context. Mergeţi pe mâna mea şi citiţi-le de la sursă. N-o să vă sune distonant. Autorul le asamblează în aşa fel încât obida lui, rostită cu umor, să obţină măcar complicitatea publicului.
Unul din primele episoade ale cărţii e nu extraordinar (am niscaiva reproşuri să-i fac), dar plin de haz. Se numeşte Vasilică şi e închinat pieziş unei iubite cu identitate neverosimilă, Rafaela: „Acum, Vasilică este singura fiinţă pentru care mai merit să trăiesc/ Acum, Vasilică este singura fiinţă pentru care mai merită să trăiesc/ Nu pentru că l-am crescut de când era cât o nucă./ Nu pentru că l-am adăpostit de fiecare dată în pumn./ (Şi pumnul, la mine, moare ultimul.) Nu./ A venit de capu’ lui în baraca mea,/ după ce executasem vreo patru luni de carceră şi-mi mai trebuiau vreo două zile până s-o iau razna/ de tot./ Eram singur şi anul mai avea mult până să compenseze ochiul/ pe care i-l scosesem puştiului care mă furase la barbut./ De când l-am văzut/ am ştiut că avem multe în comun/.../ Se auzise în toată puşcăria despre Vasilică, şobolanul lui SGB,/ şi, când m-am liberat, l-am luat acasă./ Acum, pentru el nu-mi iau gâtul,/ fiindcă n-aş vrea să se bagabonţească prin subsolurile blocului/ şi să-i frângă inima vreo şoricioaică mai fluşturatică.” (pag. 14)
N-au apărut prea multe volume de poezie în 2009. Pentru un inventar valoric al acestora, ajung degetele de la o mână. (Ba chiar prisosesc.) Printre ele, şi nu în coada listei, se numără şi Chipurile lui Stoian G. Bogdan. Care, ca debutant, se bate, iată, cu greii. E o treabă. Ce va face mai încolo, cu cât talent îşi va gestiona succesul (mai nărăvaş, se ştie, decât scrisul), e altă treabă. Care-l priveşte numai pe el.
Şi pentru că tânărul poet mi-a făcut pozna, direcţionând o pagină din carte către mine, nu pot să mă prefac, olimpian, că n-am văzut nimic: „privesc cerul printr-un monoclu triunghiular/ şi sper să-ntâlnesc o privire// dacă m-aş rata, oare n-ai ţine la mine mai mult ?// Prietene, viaţa e singurul rahat pe care-l mai am/ pot s-o fac bici./ pot s-o fac şi să plesnească./ primeşte, deci, acest poem ca pe-o bătaie/ a inimii mele.” (pag. 68)
Acum, ce să zic ? Aferim !



Cronica de Cosmin Ciotlos, cadou de ziua mea care a fost ieri, in Romania literara nr 43 2009

joi, 29 octombrie 2009

vineri, 23 octombrie 2009

Chipuri si chipuri

„Chipurile“ lui Stoian G. Bogdan sunt, rând pe rând, slefuite de privirea exersata a celui care stie sa vada. Surprinzator de mate, de parca odata fixate se pietrifica si doar amintirea despre ele le dezvaluie un umar sau o glezna, „Chipurile“ supravietuiesc în falia dintre verosimil si realitatea frusta.
Câstigator al Concursului de manuscrise organizat de Cartea Româneasca pentru autorii sub 35 de ani, Stoian G. Bogdan câstiga si votul de încredere în poezie. Fara a scrie cu diverse secretii ale corpului, versurile lui tind sa muste ca niste câini de vânatoare din carnea personajelor, desfigurându-le. „Chipurile“ sunt identitati neduse pâna la capat, cu care autorul îsi sigileaza poemele, dându-le ritmuri diferite de existenta. Ne ramân în timpan ecouri din poeme, frânturi de versuri si multe nume.
Pe urmele „Crailor de Curtea-Veche“, Gorica îsi traieste mai departe bonomia. Femeile sunt fiinte nefaste, golite de timpul care le-a macinat frumusetea si iubirile. La rândul lor, barbatii înoata în mlastini de remuscari: o gasca de banditi si scelerati, perfect adaptabili lumii care se deschide în fata lor. Doar singuratatea este moneda de schimb pentru momentul în care „artistul“ îsi poate vedea „chipurile“ concomitent, egale cu ele însele, nedeformate. Dar imediat se iveste o singuratate pluriforma, în care se înghesuie chipuri. Nicaieri mai puternic acest sentiment de stranietate, prin care poemul se regenereaza, stramutându-si, de la pagina la pagina, sorgintea si întârziindu-si nasterea. Paradoxal, odata nascut, poemul moare. Dar nu înainte de a-si respira singuratatea. În esenta, „Chipurile“ sunt, daca nu masti, cel putin legaturi vagi cu familia, cu prietenii sau cu amantele. Ordinea lumii sanctioneaza functionarea poemelor, dar nu si receptarea acestora. Poetul observa si înregistreaza. Rareori, se ascunde, dar si atunci pentru a-si decanta neputintele: „mi-am ars buricele degetelor cu tigara/ fac flic-flacuri pâna-n vis/ si-apoi, ca sa te trag în poem/ asa cum esti// tartor al infernului de sub pleoapele mele// s...t scriu despre tine cu frica//s...t trag de zile ca de carnea unei zebre/ tu îmi faci trupul sa-mi scrâsneasca sub piele// s...t si totul devine limpede// aici în poem“. De fapt, „limpezimea“ din poem face nota discordanta cu viata celor carora li se permite sa intre. Tulburatoare sau prea brutale, „chipurile“ sunt rastalmaciri ale unui „eu“ exacerbat, care doar privindu-i pe altii îsi poate transcrie panicile. Încapatânându-se sa existe în absenta „chipurilor“, poetul îsi pierde, în mod paradoxal, autonomia fata de text - el devine „marca“ si „masca“ a propriei inventii: „îmi tin mintile cu mâinile/ sa nu-mi tâsneasca/ sa nu mi se scurga printre degete/ ca niste monede vâscoase“. Senzatia de clisa planeaza deasupra poemelor la joasa înaltime. Nu conteaza daca eroii sai se salveaza sau mor, faptul ca se misca lent în mocirla îi umanizeaza si le confera puteri incalculabile. Mizeria în care-si duc existenta este aureolata de singuratate: „tu cauti probabil putina lumina/ eu caut o curva sa-mi mai umplu golul/ din pat// toate femeile de care ma îndragostesc ajung rau raluca/ de parca liniile din palmele mele se termina/ în palmele lor“. De cele mai multe ori, versurile cresteaza adânc în poem, ca un bisturiu, pentru ca apoi sa ne suceasca mintile. Efectul spontan este de prelungire a vietii în paginile cartii, crescând exponential cu falsa supravietuire a personajelor. Strâmbate, chipurile îsi poarta tarele ca pe niste exponate de muzeu.

Sanatoriu si tribunal

Scoase în lume, deci în ilegalitate, chipurile sunt pedepsite pentru sindromul de panica de care sufera: prezente vii, dezradacinate, cresc din nisipuri miscatoare si miraje. „Numai poetul, ca pasari ce zboara deasupra valurilor“ este gata sa-si ia în piept poezia - „pentru ca eu îi cerusem/ sa ma publice pe o pagina, cu poza si-asa mai departe,/ nu ca pe un mucea, la acea rubrica, unde mai aparusem/ pe când chiar eram un mucea, în urma cu opt ani“. Fiind înghitit de multimea pestrita, acesta îsi rateaza calificativul de „poet“: „pe peron am observat o doamna de vârsta a treia/ simpla dar eleganta care ma privea sever/ ca pe un golan oarecare“. „Chipurile“ lui Stoian G. Bogdan sunt fatetele inegale ale unor abstractii. Imagini puternice despre oameni de care am putea sa dam la tot pasul - numai sa stim unde sa privim - si nu reziduuri livresti se desprind din text: viata se maimutareste în fisa personala a „tipului d)“ sau îi râde în nas lui „super-muc“, prietenul a carui porecla „ar fi perforat orice distanta/ si ne-ar fi alipit destinele“. De la un capat la altul, nu ne ramân decât liste întregi de nume si câteva dintre istoriile lor. Aflam multe despre prietenie si suferinta, dar si despre singuratate si meschinarie - dl Teo, Canciioc, ghiridumba care „nu e nici avocata, nici procuroarea, nici grefiera“, ci „un fel de femeie pe care-am recunoscut-o în boxa acuzatilor, din care saracia si-alcoolul au facut un personaj de „Chipurile“„, sobolanul Vasilica, oligofrenul Vali, care „îsi numara gradele/ s...t sub uniforma celesta de caraliu“, Flavius-sclavius îsi ruineaza conturile si prieteniile, Liviu, Oliviu - rând pe rând, chipuri damnate sau instante care, din dorinta de a respira adânc realitatea pe care o înfatiseaza, se pietrifica. Nimic diafan nu strabate pâna la noi. De aici, creste puterea poeziei, din forta de a arunca în foc chiar viata eroilor sai, înlemnita, arsa pâna la os, fara macar sa-si întoarca privirea: „bucuria carbonizându-se într-o secunda, ca o ti-/ gara terminata dintr-un fum scurt“. Scoase din ritm, personajelor li se refuza revolta. Primesc doar sentinte si vesti neunitare, recidivând în amnezie. Impasul lor este similar cu starile degenerescente din volumele de poezie ale lui Michel Houellebecq, mai ales ca lumea este un hau din care nu scapa decât ironia. Omul, condamnat sa se revolte, dupa o expresie a lui Camus, nu are niciodata satisfactia de a iesi din gol. Agonia creste famelic: „pe dinauntru sunt o hiena flamânda// versurile mele sunt strazi în care ma târasc cu oameni/ pierduti“. Sensibilitatea ne este fortata, iar chipurile pe care le desprindem din volum duc o viata tenebroasa si absurda, o viata de sfinti condamnati sa se nasca în Gomora.
Versurile lui Stoian G. Bogdan ard în carne vie. Simultan, sensibile si puternice, chipurile create nu permit privirea înapoi, de teama prabusirii castelului de nisip. Spontaneitatea demasca tehnica amânarii, a comutarii sentintei. Tergiversarea sfârsitului rimeaza cu un ritual al suprapunerii, al coincidentelor si cu ingeniozitatea descrierilor. Lumea îsi declama slabiciunea pentru a o desira. Revenirea matriciala nu înseamna salvare, cât mai degraba o strangulare a neputintelor: „e ca si cum as pluti decojit de trup/ atras de ecoul cuvintelor mamei// s...t o gasesc strânsa-n camasa de forta/ cum se clatina ca o pendula din lumea mea în lumea ei“. Intra în ring toate chipurile, dar nevatamat iese doar poemul, luptându-se sa-si respire victoria: „eu nu sunt un poet. eu sunt un poem“. Odata atins obiectivul, poetul îsi prinde în bolduri chipurile metamorfozate în fluturi, femei, prieteni, versuri.
Volumul lui Stoian G. Bogdan nu fenteaza poezia. O face accesibila si, prin asta, o umanizeaza. În sanatoriu, la închisoare, în salile de tribunal sau în asteptarea mortii, chipurile prind contur. Actiunile lor sunt mai importante decât existenta, mai virulente decât necesitatea prezentei lor. Poezia devine verb. Stoian G. Bogdan devine poet.


Cronica de Irina Georgescu in revista Cultura, nr. 42, octombrie 2009

vineri, 16 octombrie 2009

Cronica in Ziarul Financiar

Un chip nou al poeziei tinere


După atenţia pe care i-au arătat-o numeroşi critici, numele lui Stoian G. Bogdan nu mai este chiar o noutate. Volumul său de debut, Chipurile* , a câştigat Premiul de Poezie la Concursul de manuscrise pentru tinerii sub 35 de ani, organizat de Uniunea Scriitorilor in 2008 şi, totodată, simpatia unui public foarte larg, care a depăşit deja marginile unei elite degustătoare de poezie.

Proprietar al mai multor blog­-uri pe Internet, contribuabil la fondul poetic virtual situat pe site-uri literare asiduu vizitate şi onorat cu un debut la Editura Cartea Românească, Stoian G. Bogdan ameninţă să devină un mogul al noii poezii. Şi pe bună dreptate. Acest foarte tânăr autor propune o contrapondere indrăzneaţă la imaginea romanţios-meditativă pe care o avea la noi, până de curând, poetul prin excelenţă. Nu se teme de limbaj, nu afişează inhibiţii sau modestii.

El este cel dintâi care se declară poet, ba mai mult, "poem", pentru ca - mai apoi - comentatorii să intărească spusele lui. Dacă insă această indrăzneală de-a dreptul excentrică nu ar fi fost dublată de un talent pe măsură de ascuţit, dacă luciditatea nu ar fi fost de partea lui, destinul i-ar fi zâmbit, cu siguranţă, ştirb.
Aşadar, ce are mai de preţ volumul Chipurile şi de ce lectura lui reuşeşte să fie atât de plăcută? Poeţi rebeli, poeţi-lichele am mai vazut şi la alte case, mai mari sau mai mici. Am văzut cum curentele literare - prin scrierile unor poeţi capricioşi - au sucit gâtul retoricii pentru ca, mai apoi, să il fixeze, cu grijă, la loc. Atuul poeziei lui Stoian G. Bogdan este prospeţimea. Fiindcă cele mai izbutite poeme sunt intotdeauna cele care au aciditatea anticanonică şi anticlasicistă a tinereţii. SGB, după cum e cunoscut printre semenii săi, işi câştigă cititorii mai ales atunci când le contrazice, cu isteţime copilărească, aşteptările, fie şi pe spaţii mici.

Metoda lui Stoian G. Bogdan işi fizează miza in fiecare poveste a Chipurilor. Cu fiecare poem, apare o altă poveste, cu propriul ei colorit, cu doza individuală de lirism sau de narativitate. Poate tocmai de aceea, comentatorii acestei cărţi se impart, egali la număr, intre a pleda pentru un aer predominant prozastic şi, dimpotrivă, pentru unul de un lirism răvăşitor. Cât despre diversitatea lexicală, ei bine, poetul nostru nu se ruşinează de cuvinte, domesticeşte haios argoul şi il innobilează prin intenţie literară. Ştie, de asemenea, să dozeze elementele patetice prin injectări ironice şi scapă basma curată şi de primejdia melodramatismului desuet. Ultimul poem din volumul Chipurile, intitulat acasă, prelungeşte o stare duios-vâscoasă, imbietoare la empatie, care pare, insă, că se indreaptă cu toate forţele spre un patetism nu tocmai onorabil. Finalul, insă, este salvator şi reprezentativ pentru răsturnările profesate de SGB: "cobori din maşină pe ţărâna in care ţi s-a terfelit copilăria/ acum eşti om in toată firea nu ca atunci când ai plecat/ jumate tu jumate hainele lu' tat'tu/ trânteşti portiera in urmă tragi din ţigară fum după fum/ iţi faci curaj deşi-năuntru nu te mai aşteaptă nimeni/ o gaşcă de ani ţi-a pângărit casa/ dar carul mare e tot intre nuci limpede/ nu e monica să ţi se gudure la picioare/ nici ursu să-ţi sară in braţe/ păşeşti pe potecă şi iţi lipsesc din mâini găleţile cu apă/ insă mamaia s-a retras demult dintre oale/ te cheamă scândurile din ferestre/ auzi printre zăbrele cuvintele alor tăi/ acul de patefon sorbindu-le din riduri muzica/ susurul vinului curgând in pahare/ deschizi pumnii şi mângâi cu vârfurile degetelor zidurile/ aici dădeai cu capul când te simţeai prost prost/ aici a buşit traian pisica ta hoaţă/ aici era uşa/ intri/ aici te-ai blocat/ şi parcă simţi leşinul apropiindu-se din camerele goale/ cu poze arse cu păienjenişuri şi mii de şobolani legaţi de coadă/ te ghemuieşti intr-un colţ al salonului/ şi-ai vrea să plângi dar parcă fuţi finalul".

Totuşi, dincolo de numeroasele poveşti, imaginate in versuri cu concentraţie mare, Chipurile este o carte care se uită, topită, narcisiacă, in oglinda propriei imagini. Textele cu rol de artă poetică - cu alte cuvinte: dornice de a se autodefini intr-un mod cu totul profitabil - se intâlnesc la tot pasul. Incepând cu dedicaţia livresc-năstruşnică din prima pagină a volumului, direcţia spre "virtutea majestăţii sale, Gorică, Gorică Pirgu" este trasată subliminal. Pe măsură ce parcurgem cartea, vedem repede atitudinea de voyou cu substanţă estetică, amestecul dintre o lichea cu ochi umezi şi un poet inventiv. Stoian G. Bogdan se revendică de la personajul atât de controversat al lui Mateiu Caragiale pentru a se face mai bine inţeles, dar şi dintr-o pură cochetărie livrescă.
Radu Andriescu vorbeşte, pe coperta a patra a cărţii, de componenta biografică aptă să cântărească foarte mult in construcţia poemelor: "Dacă ai pe cine să intrebi, intrebi şi afli că mai mult de jumătate e biografem." Intr-adevăr, cred că insolitul poemelor descinde, cel mai probabil, din verosimil, din substanţa pe care o cunoaştem bine venind din realitate: SGB are o biografie groasă, mustoasă, prielnică pentru literatură şi, totodată, abilitatea de a o transforma in literatură. In Chipurile, sunt poeme total subiective, care incearcă să explice toanele unei personalităţi năzuroase, apoi sunt texte in care SGB se imaginează pe sine drept personaj in poveşti halucinante şi, pe urmă, cele cu adevărat memorabile, sunt poemele-chipuri, care conturează oameni stranii atât de bine alcătuiţi, incât ii poţi vedea defilând prin paginile cărţii. Dacă in textele din primele două categorii, se pot observa anumite stângăcii uşor de trecut cu vederea, cele din ultima categorie marchează, fie şi timpuriu, un stil bine individualizat, ba chiar recognoscibil.

Volumul Chipurile marchează cel mai reuşit debut din anul acesta. Şi merită să fie privit ca atare.


Cronica de Iulia Iarca, Ziarul Financiar, 16 octombrie 2009

marți, 13 octombrie 2009

Egophobia

A aparut numarul 24 al revistei egophobia. Am si eu niste chestii acolo, ca sunt invitatul lor pe numarul asta. Na, cine e interesat...

http://egophobia.ro/?cat=310

luni, 12 octombrie 2009

Cronica de Felix Nicolau

„Nu trage, dom’ Semaca! Sunt eu, Lăscărică!“


Chipurile (Cartea româneasca, 2009) lui Stoian G. Bogdan au sens şi valoare ca ansamblu, ca proiect integral. Luate separat, poemele nu aduc propriu-zis ceva nou. Eventual, o anumita aerisire a camerei rezervate poeziei actuale, unde s-au instalat comod neoexpresioniştii şi suprarealiştii. În ultimii doi ani, am remarcat preponderenţa poeziei grele, obscure, puternic simbolizate, în combinaţie cu cea a infantilismului mimat, a unei naivitaţi artificiale. Stoian G. Bogdan pare un meteor picat de pe nu ştiu care planeta. Ai impresia ca habar n-are de ceea ce s-a scris pâna la el sau ca, pur şi simplu, nu-l intereseaza. El propune un ciclu poetic de formatul Florilor de mucigai al lui Arghezi, dar în care atitudinea este cea din Cânticele ţiganeşti ale lui M.R. Paras­chivescu. Mai este de gasit şi vagabondajul elitist al lui Dimitrie Stelaru, întreţesut cu cel vaitator şi pus pe nazbâtii al lui François Villon. La un moment dat, apare şi un „poem de cruce”, în stilul lui Edgar Lee Masters. Aşadar, poetul nu este un inocent. El reîmprospateaza poezia, apelând la o tradiţie teribilista şi golaneasca, pe care o adapteaza hic et nunc. Rezulta o arta cu infiltraţii cocalare, maneliste, cu piţipoance şi cu prabuşiri romantice, aşa cum se întâmpla în nuvelele lui Ion Ghica. Mai toate poemele au o desfaşurare epica similara. Sunt minipovestiri cu urmatorii paşi: intrare abrupta în subiect, derularea rapida a unei întâmplari ieşite din comun, triste sau euforice, climax şi surparea eroului. Finalul consta dintr-un comentariu nostalgic sau maliţios, dispus într-un vers sau un distih. Şi e posibil ca cel mai inspirat lucru din întregul volum sa fie dedicaţia pentru Gorica Pirgu...

Aşa-zisul biografism din carte este o capcana. În primul poem, Scurta biografie, ni se spune: „Nu mi-am propus niciodata sa cobor arta în strada”. Demersul nu este unul fracturist. Autenticitatea de aici este una a mimesis-ului cultural. Şi am impresia ca sunt desfiinţate prin şarja atitudinile dragi protodouamiiştilor: „ţin pe balcon un ghi­veci cu pamânt din şapte morminte/ în care-am sadit ura”. Dar ura aceasta este varsata în imagini frumoase. Devine, astfel, o para-ura: „eu sunt papa/ galul cu gâtul taiat/ cântecul meu rasuna în surdina”. Nu i se poate contesta poeziei filonul dinamic, în ciuda epicului de multe ori neinteresant: „pâna la urma o sa-mi scot eu frumos ochii/ca sa-mi îndes în orbite doua grenade cu inelele scoase/poate aşa o sa am o vizi­u­ne mai normala asupra/ lucrurilor/ poate aşa voi avea un look mai mulţumitor” (Poemul din ultima camera). Daca excludem însa intenţia parodica şi transpunerea ei bufa, nu mai ramâne mare lucru. Un vers ca „pumnul, la mine, moare ultimul” nu are acoperire decât în registru fanfaronic. La fel, poemul despre caţelul Riki, îngropat de o bunica, se prabuşeşte într-un sentimenta­lism greţos. Nici macar lautăresc, de mahala.

Pitorescul poeziei provine şi din genealogiile corcite ale diverşilor actanţi: turci, ţigani, evrei, unguri etc. Chipurile, la urma urmelor, sunt despre corcituri cu destin fatal şi mentalitate de scriitor. Limbajul verde este cel mai bun instrument de portretizare: „mânca-i-aş pizda ei/ la fel ca atunci în ’96 când Natarau’ Gimi/ pacaliciul oraşului/ i-a convins pe ai lui ca a câştigat nouaşnoua de milioane”. De ciuda, „toţi baieţaşii belisem steagu’”. Abordarea culta a argoului e vadita abia la finalul poemului: „ah realitatea are bile sub prepuţ” (S-a luat lumina). Laudaroşeniile de mahala sunt ur­mate de gesturi şi declaraţii patetice: „şi trec prin toate legile ca prin nişte ziduri de hârtie/ cu iadul ca o tumora pe creier/ c-o sticla de cola necenzurata dusa la gura// sa te gasesc/ sa te gasesc” (calvar tango). Defileaza apoi galeria fetelor care au ramas alaturi de vagabond „în perioada de colaps”. Poza de Casanova balcanic este scoasa la tot pasul din portofel şi aratata mai ales celor care nu vor s-o vada: „duhnesc/ ca un om al canalelor la ieşirea din iarna/ duhnesc/ ca un om al dragostei la ieşirea din trup// aiurea// spun ca te iubesc ca sa obţin chestii” (Sunt O lichea). O faloşenie sforaitoare înca leoarca de sentimentalism minulescian: „toate femeile de care ma îndragostesc ajung rau raluca/ de parca liniile din palmele mele se termina/ în palmele lor” (toate femeile de care mă îndragostesc). Dar - atenţie! - vagabondul nu este atât de obsedat de sexul frumos, cât de succesul literar. Ceva ceva din ironia lui Dan Sociu în vremurile lui bune. Numai ca aici ironia e repede sufocata de ambiţie, de oftica. Mare suparare ca nişte poeme trimise la România literara sunt pu­blicate la rubrica post restant a Constanţei Buzea. Înseşi pocinoagele vieţii de crai de Curte-veche conteaza doar ca material literaturizabil: „şi eu/ eu îi mai sun din când în când din arestul poliţiei/ restul e istorie literara” (la crâşma din rosetti). Gore Pirgu şi-a subţiat parvenitismul. Nu mai ţinteşte politica, ci intelec­tualitatea. Nu se mai afişeaza cu Paşadia şi Pantazzi, pe care îi batjocoreşte, deşi se mândreşte ca sta la masa cu ei. Acum Gorica nu mai e atât de fariseu, ci chiar se implica în joc. Şi asta îi este fatal. Pentru ca arta e folosita tot ca zorzon. Ei şi? Parca nu aproape toata lumea artiştilor ar fi alcatuita din fraţii lui Gore Pirgu...

Minulescu interlop şi gascon este SGB. Şi toata vâna lui se vede în versuri de genul „ca o schija taioasa de obuz, puşcaria se apropia de mine/ în mare viteza./ Cu trei cartoane de LM, cu pliculeţe de ness, cu ceva de/mâncare” (General Guşa nr. 3). Nici n-are nevoie de cuvinte tari sau de poveşti despre BMW-ul 318 în care „au intrat jumate din scriitorii români ai ultimilor/ doaj de ani”. La fel, impresioneaza construcţia planuita în cel mai mic detaliu a Chipurilor. Un tip simpatic şi şmecher acest autor melancolic, torturat de o conştiinţa scriitoriceasca.

Ultima oara când m-am întâlnit cu SGB, mi-a şoptit cu un aer obosit ca vrea sa se apuce de scris poezie grea, nu de fleacuri ca astea. Ba, m-a şi întrebat daca n-am sa-i împrumut Tarâmul pustiirii al lui T.S. Eliot. M-am uitat în alta parte şi i-am raspuns ca nu, nu-l am decât în engleza. Macar cu un refuz sa-i protejez talentul. Asta ne-ar mai lipsi – un Gore Pirgu modernist, elevat!

Revista luceafarul, octombrie 2009

joi, 24 septembrie 2009

Doua cronici in Observatorul Cultural

Viaţa ca-n Chipurile, de Paul Cernat



La ultima ediţie a Tîrgului Bookfest, un public tînăr numeros asista, bulucit, la (scuzaţi cacofonia) lansarea volumului de debut al lui Stoian G. Bogdan. Un asemenea succes la un poet debutant în vremuri de criză a poeziei, şi nu numai, nu e, să recunoaştem, de ici de colo, oricît de mare ar fi capacitatea autorului de a socializa „în reţea“. Fost redactor la revista douămiistă Pana mea, Stoian G. Bogdan (n. 1983) şi-a creat, ce-i drept, o mică mitologie underground, sub acronimul „SGB“ (pe model MRP, DRP, MHS sau DCM). Originar din Comăneşti – orăşel moldovean „nemurit“ poetic în această monografie a groazei – omul e de profesie avocat, chiar dacă, judecînd după depoziţiile sale, i-ar fi stat mai bine în boxa acuzaţilor... Glumesc, desigur, dar prietenii ştiu de ce: pe coperta a patra, şi Radu Andriescu, şi Claudiu Komartin, şi Radu Vancu îl descriu la unison ca pe un „derbedeu“, „hai-mana de provincie“, „dat în paşte“ şi poet cu care „nu-i cu nici un chip de glumă“. Ba Andriescu dă în scris că: „dacă ai pe cine să întrebi, mai mult de jumătate din Chipurile e biografism“! Lasă că nici poetul comăneştean – adică eul său liric! – nu se sfieşte să răstoarne raportul dintre text şi referent, mitologizîndu-şi volumul prin reflecţii de genul: „ea e un fel de femeie pe care-am recunoscut-o în boxa acuzaţilor, o femeie din care sărăcia şi alcoolul au făcut un personaj de Chipurile“ (Chip chirip).

Altundeva, poetul-narator şi personaj îşi dramatizează ambiguu o întîlnire la metrou cu... Constanţa Buzea, cea care îi comentase cîndva primele poeme la „Poşta redacţiei“ de la România literară. Iată însă „despre ce e vorba în această poezie“: în timp ce citea „ofticat“ România literară după apariţia grupajului cu pricina, o frînă a metroului îl face să lovească (involuntar) sub centură un „ditamaiomul“ care nu-i acceptă scuzele şi-l pocneşte. Neputînd rămîne dator, proaspătul poet îi răspunde la modul „acţionist“, plesnindu-l „cu R.l-ul/în ochiul dinspre staţia Unirii“ şi constată că „la cum s-a chircit cred că poemele mele atîrnau greu./M-a buşit şi rîsul, în timp ce îmi făceam loc prin mulţime...“. Iată şi finalul cu schepsis: „Am ieşit smotocit ca o jucărie de cîine./ Pe peron am observat o doamnă de vîrsta a treia/ simplă dar elegantă care mă privea sever/ ca pe un golan oarecare“ (Poemele din România literară). Dar acesta e un exemplu din seria textelor care-l pun în scenă pe SGB şi ca „poet“, nu doar ca „golan“.

Altfel, la o rapidă răsfoire a cărţii, cititorul sastisit de bălării new generation poate fi lesne tentat să azvîrle scîrbit cartea, derutat de incipit-uri precum „Familia pulii“, „zi de tot căcatu“, „Mînca-i-aş pizda ei“, „Am de la strămoşii mei turci abilitatea/de a prinde şansa de coaie“, „eram cu tata, victimă a datoriei părinteşti/de a fi dus la curve de timpuriu“ etc. Iar convivialităţile generaţioniste din specia dedicaţiilor către prieteni (Cap de broască, Ciotlosharada) sau relatările dezabuzate despre vechi beţii eroice în grup (La crîşma din Rosetti, Vînd BMW 318) par a avea un aer déja lu: iarăşi poeme despre gaşcă şi beţii?! A se slăbi...

Citită însă fără idei preconcepute, cartea – bulversantă – dezvăluie un poet capabil să surprindă, ca-ntr-un album hiperrealist, episoade nebuneşti şi „chipuri“ greu de uitat ale declasaţilor care i-au marcat existenţa, victime deloc inocente într-o lume ieşită din ţîţîni. O lume pe lîngă care poemele negre ale lui Ioan Es. Pop din Ieudul... sau Pantelimon... par abstracte şi ceremonioase, livreşti şi estetizante. De altfel, în comparaţie cu „personajul“ SGB, alde Ianuş, Sociu sau Khasis apar ca nişte „personaje“ lirice plăpînde (nu în ordinea valorii, fireşte, ci în aceea a fizionomiei). O comparaţie cu filmele lui Oliver Stone sau, de ce nu?, cu Marfa şi banii ar fi, cred, avenită în context: una dintre principalele calităţi ale poemelor lui SGB este caracterul cinematografic, de film verité. Zona „monografiată“ în Chipurile (Comăneştiul postdecembrist, un fel de Spoon în variantă extrem-abrutizantă, „fără ieşire“) este una prin excelenţă nelegiuită, producătoare în serie de monştri (auto)distructivi şi de victime. Aici, bărbaţii îşi încep de regulă viaţa ca nişte interlopi puşi pe fapte mari, pentru a şi-o încheia în alcool, mizerie, nebunie sau sînge, iar femeile pendulează între prostituţie, cerşetorie şi ospiciu.

Naratorul acestor life stories pare decis să privească răul în faţă pînă dincolo de insuportabil, refuzînd, cu o grimasă cinică, orice sentimentalism. Nu şi orice sentiment, căci afectivitatea ţinută în frîu pulsează intens. Grozăvia experienţelor familiale relatate (tatăl ajuns în închisoare, bunicul ucis, mama eşuată în sanatoriul de bolnavi mintal) se asociază cu o galerie de „personaje“ lovite de toţi pereţii vieţii: o tîrfă drogată, fostă studentă la Drept, la FF, ajunsă peste ani în boxa acuzaţilor, o alta sfîrşind în cea mai jalnică mizerie după momentele de „glorie“ carnală, beţivi omorîţi cu sînge rece, rataţi patetici căzuţi, socialmente, de sus, criminali psihopaţi, puşcăriaşi, bărbaţi şi femei cu biografii gorkiene (între aceştia – o bătrînă basarabeancă, Frăsina Lefter, personaj dintr-un poem narativ tulburător), grobieni gregari care înnebunesc în urma unor farse ale destinului de tip Două loturi... „Obiectivismul“ evocărilor crude se împleteşte cu o serie mai lirică – bluesuri direct confesive, subiective – despre iubiri şi prietenii pierdute sau despre situaţii existenţiale-limită, cu mici comentarii din off la cartea care tocmai se alcătuieşte („m-apropii de finalul chipurilor/ îmi creşte tot mai multă vată în nări“ – Între patru paranteze). „Chipurile“ evocate sînt, de fapt, pure imagini mentale, posesorii lor fiind deja „în altă parte“. Cronică neagră a unei provincii abandonate şi retrospectivă existenţială pe muchie de cuţit, ele alcătuiesc un ansamblu apăsător şi oferă o imagine horror a „României profunde“ din ultimul deceniu.

SGB nu e un poet naiv sau rudimentar. Dicţiunea robustă, frazarea mobilă, cu ruperi de ritm şi talent improvizatoric, dozajul adecvat de înscenare argotică hard şi de lirism reţinut, de agresivitate impenitentă şi de ricanare amară sînt bine controlate într-un discurs tăios, unde (aproape) totul e la locul lui. Vechile trucuri îi sînt familiare (ca şi lui Sociu sau Ianuş, care îşi intertextuează discret biografismul), dar nu trimiterile livreşti sînt semnificative, ci faptul că poemele sînt matriţate eficient pe calapodul unui real înregistrat pe toate frecvenţele sale distorsionate. Sigur, cutare text parodiază, în cheie personală, pe Mircea Dinescu sau Geo Dumitrescu, un altul (Liviu Naţia) pastişează un poem de Cărtărescu (Corina, recent măritată Achimescu): „Cine cară pe umeri povara unui cap/ în care gîndurile au încremenit ca fotografiate/ şi toacă strada cu mersu-i de armăsar beat/ de răsună pînă-n versurile mele?// E Naţia cu beţigaşu’!“... Nu asemenea şotii constituie însă punctul forte al autorului, căruia, dacă îi stă bine să afirme „eu nu sînt un poet, eu sînt un poem“, nu-i stă deloc bine să metatextueze emfatic „îmi sorb cocktailul şi totul devine limpede// aici în poem“.

SGB reuşeşte cu deosebire în narativizarea alertă, sincopată a decupajelor fruste de real, virate dinspre mizerabilismul grotesc spre demenţa pură, cu „explozii“ psihedelice („atingi zăpada şi fiecare fulg devine cenuşă/ spargi visul şi-mi muşti bucăţi din creier...“). Problema e că maniera sa de insolitare, în raport cu congenerii, nu ţine atît de „poeticitatea“ discursului, cît de valenţele portretistice şi narative ale acestuia, de observaţia caracterologică acută şi de scenarizările abile. Autorul Chipurilor este, virtualmente, un prozator, iar volumul său se citeşte ca un roman neobeat. Avem de-a face, în fond, cu o radicalizare, pornind de la experienţe hardcore, a unui tipar deja brevetat, împins pînă la ultimele consecinţe. Tradiţia sa internă vine dinspre arghezienele Flori de mucigai, trece prin Poemul invectivă al lui Bogza şi ajunge... cine ştie unde. Comentatorii de pe coperta a patra aduc tot felul de referinţe, de la Villon la Vian, de la Thoreau la Edgar Lee Masters, de la D. Stelaru la Mircea Dinescu şi de la Genet la... Fanfan, „rechinul puşcăriilor“ – de ce nu şi la Tom Waits? Ar fi, oricum, o eroare să ne oprim la nivelul „lumpen“ al textelor.

În plus, „golanul“ SGB nu e un poet exhibiţionist sau isteric, nu şarjează băşcălios, nu dă drumul lesne lamentourilor, nici nu se lasă pradă nevrozelor sau depresiilor bacoviene. E un „dur cu suflet bun“, care a învăţat să strîngă din dinţi şi să meargă înainte chiar atunci cînd existenţa îl izbeşte din toate părţile. Un supravieţuitor şi un martor, dacă nu un „avocat“ din oficiu al lumii din care vine. Mişcarea favorită a poemelor sale deziluzionate, brutale, pe alocuri argotice şi, vorba tînărului Bogza, „penetrantiste“, în care agresivitatea nu pare decît o banală reacţie de apărare, este înaintarea spre punctul terminus al suportabilităţii, avînd drept corolar luarea realului în plin şi trecerea dincolo: „breack on trough to the other side“. Iar ultimul poem dă, alături de întunecatele Sanatoriu şi Halucinaţie în drum spre oraşul natal (o „imposibilă întoarcere acasă“, ca la Ioan Es. Pop, dar fără voaluri simbolizante), întreaga măsură a calităţilor sale. În asemenea piese, butonul intensităţii interioare e dat la maximum, lăsînd să se audă scîncetul inocenţei copilăreşti pierdute, călcate în picioare de mizeria maturizării precoce: „înaintez pe culoare/ întunecoase şi reci. cît un copil lepădat/ mi s-a făcut inima. aici între ziduri/ ca-ntr-o bulă de linişte/ zac cei care-au trecut prin zidurile realităţii/ psihopaţii/ paranoicii/ oligofrenii/ mama// aici totul e verde/ zidurile uşile aerul nebunia/ înaintez pe culoare“ (Sanatoriu); „Prima privire îţi conturează calea ferată acoperită de/ rugină/ a doua ţi-o arată cum se sfîrşeşte brusc/ în cîmp/ de parcă cineva ar fi bătut în cuie/ «De-aici nimeni nu pleacă!»/ păşeşti înainte prin ceaţa cu gust de cenuşă/ inspiri expiri pînă ce vezi oraşul/ cu ziduri gri aer stătut şi oameni gri/ ca şi cum l-ai fi dezgropat cu suflarea din praf/ .../ aici prietene ar fi fost mai bine să nu intri/ ăsta-i oraşul comăneşti. Aici m-am născut eu/ aici te aşteaptă disperarea în rochie de mireasă/ şi moartea dacă ai noroc“ (Halucinaţie în drum spre oraşul natal).

Iată şi culminaţia imposibilei întoarceri într-un „acasă“ postapocaliptic, locuit de o singurătate soră cu moartea: „cobori din maşină pe ţărîna pe care ţi-ai terfelit copilăria/ acum eşti om în toată firea, nu ca atunci cînd ai plecat/ jumate tu jumate hainele lu’ tac-tu/ trînteşti portiera în urmă tragi din ţigară fum după fum/ îţi faci curaj deşi-năuntru nu te mai aşteaptă nimeni/ o gaşcă de ani ţi-a pîngărit casa/ dar carul mare e tot între nici limpede/ nu e monica să ţi se gudure la picioare/ nici Riki să-ţi sară în braţe/ păşeşti pe potecă şi îţi lipsesc din mîini găleţile cu apă/ însă mamaia s-a retras de mult dintre oale/ te cheamă scîndurile din ferestre/ auzi printre zăbrele cuvintele alor tăi/ acul de patefon sorbindu-le din riduri muzica/ susurul vinului curgînd în pahare/ deschizi pumnii şi mîngîi cu vîrfurile degetelor zidurile/ aici dădeai cu capul cînd te simţeai/ prost prost/ aici a buşit traian pisica ta hoaţă/ aici era uşa/ intri/ aici te-ai blocat/ şi parcă simţi leşinul apropiindu-se din camerele goale/ cu poze arse cu păienjenişuri şi mii de şobolani/ te ghemuieşti într-un colţ al salonului/ şi-ai vrea să plîngi dar parcă fuţi finalul“ (Acasă). De n-ar fi decît acest text, şi tot am putea vedea, liniştiţi, în SGB, un poet adevărat. Dar Chipurile este în ansamblu un volum notabil al noii generaţii, cu o identitate retenibilă. Un volum care, totuşi, lasă impresia că-şi epuizează materia. Cel puţin pe terenul poeziei.

..........................................................................................................................................................................


Să nu-ţi faci chip cioplit, de Oana Catalina Ninu


Multe dintre textele ce alcătuiesc Chipurile îmi erau bine cunoscute de ceva vreme. Chipurile, aveam anumite opinii, anumite expectative, anumite convingeri. Şi, ca mai mereu, acestea au fost dejucate la lectura integrală şi lineară (în sensul de pagină cu pagină) a unui volum pe care îl văzusem pînă atunci fragmentat şi oarecum tabular. Trebuie să recunosc că în cazul Chipurilor, volumul de debut al lui Stoian G. Bogdan, distins cu Premiul pentru Poezie la Concursul de manuscrise pentru tinerii sub 35 de ani organizat de Uniunea Scriitorilor din România, construcţia cărţii este aproape impecabilă. Fiecare text introduce un nou chip, un nou „personaj”, chiar dacă acesta este însuşi eul auctorial care îşi însuşeşte o altă mască. Pentru oricine deschide volumul lui S.G.B. – cum i se spune, pe scurt, în spaţiul literar virtual – un lucru este cert: există o serie de personaje, iar acestea atrag după sine, implicit, poveştile. Substanţa este, aşadar, epică, iar lirismul nu face decît să „cosmetizeze” un fir declarat narativ. Însă de la poveste la poezie este o distanţă considerabilă, iar S.G.B. reuşeşte, cel mai adesea, să o facă să se volatilizeze.

Dacă poveştile în sine ar putea fi, foarte uşor, subiecte ale ştirilor de la ora 5, ceea ce le transformă în literatură este mai puţin stilul şi mai curînd atitudinea. S.G.B. scrie o poezie cu atitudine, o poezie conştientă de propriile valenţe, care nu îşi pune întrebări asupra valorii estetice, ci poate doar asupra valorilor existenţiale, şi aceasta fără a se transforma în poezie moralizatoare. Iar această atitudine, deşi de cele mai multe ori implicită, subsidiară, ne este indusă de focalizare, de perspectiva celui care priveşte sau care ia parte fără să acţioneze propriu-zis. Pentru că ochiul prin care avem acces la acest univers este unul static, imobil, captiv sieşi. Şi este şi un ochi care captează chipurile, fără a înceta să aparţină, la rîndul lui, unui alt chip. Mai departe, la un al treilea nivel, nu mai există decît chipul cititorului care se confundă, la limită, cu toate celelalte chipuri. Un joc al convenţiilor, al ficţiunii care se suprapune într-un mod imperfect dar constant realităţii, substituindu-i-se şi fiind înlocuită la nesfîrşit. Am putea spune că Stoian G. Bogdan se joacă de-a şi cu literatura.

O dată intrat în acest spaţiu, chipurile se individualizează şi ţi se lipesc de retină. Totul este vizual şi palpabil, greu de crezut şi în acelaşi timp tangibil, iar textul curge în ritmul poveştilor înşirate precum mărgelele pe aţă, în afara artificiilor stilistice. S-ar părea că S.G.B. nu mizează pe un limbaj violent şi nici pe tropi, dar cele mai reuşite poeme sînt tocmai acelea în care cuvintele sînt slobode sau în care „metafora” ţîşneşte în urma unor coliziuni neaşteptate: „Nătărău’ Gimi/ păcăliciul oraşului/ i-a convins pe ai lui că a cîştigat nouăşnouă de milioane/ (bani grei)/ la un loz răzuit în trei culori// trei zile şi trei nopţi au băut ca porcii cu scroafele de gît/ tac’su cînd îl bătea cînd îl căra în cîrcă cînd îl pupa/ cînd îl înjura de toţi morţii/ au sosit rudele de la Buhuşi cu căţel cu purcel/ chiuiau ca la nuntă beţi ţepeni/ i-a felicitat şi dom’ primar/ ba chiar l-a propus pe Gimi cetăţean de onoare/ beau pe stradă şi dădeau cu pietre-n geamuri/ Vecine pe toţi o să vă scot din căcat/ Să moară mama dacă n-o să vă iau apartament la Bucale/ [...] şi-au cheltuit oamenii lefurile s-au împrumutat/ şi-au vîndut ca apucaţii electrocasnicele şi mobilele din sufragerie/ să se mute la Bucureşti să vadă minunea/ numa-numa s-audă oraşu’ că s-au scos din foame” (S-a luat lumina).

Cum spuneam, atitudinea ca invariabilă a poeziei lui Stoian G. Bogdan se poate observa şi în schimbările periodice de ton – o întreagă paletă – de la tonul tragico-patetic la cel persiflant, de la tonul sentimental la cel vag indiferent, de la tonul ridicol-comic la tonul de şmecher sau de dezabuzat. În acest context, totul ţine de masca (sau chipul) pe care alegi să îl porţi: tatăl puşcăriaş, una dintre femeile uşoare care au sfîrşit rău, Frăsina Lefter – menajera de lux –, Oliviu – colegul de clasă care a aruncat o piatră pe geam şi a omorît o fată pentru că unul dintre cioburi i s-a înfipt în vena jugulară etc. Ca şi în cazul unui roman, mizînd pe aceeaşi logică, pe acelaşi tip de impact, volumul de debut al lui S.G.B. are pretenţia să te bîntuie şi după ce ai parcurs ultima pagină. Pe de o parte îţi transmite o serie de microistorii şi de poveşti concentrate, iar pe de altă parte îţi induce o stare, lucru care se apropie mai mult de imperativele poeziei. Avem de-a face, în ultimă instanţă, cu un bizar mixaj de poezie şi de naraţiune, însă într-un dozaj destul de diferit faţă de conceptele mai vechi de poem în proză sau de proză poetică. Un scurt exemplu: „greu suportam/ durerea şi huruitul/ frezei care-mi săpa prin măsele/ şi tata ştia/ îmi spunea imaginează-ţi că în momentele alea/ auzi un motor afară/ făceam asta/ şi funcţiona// la fel îmi imaginam/ şi cînd aspiratorul obstetric/ trăgea din pîntecul Celiei/ fetusul ciopîrţit de chiuretă/ care ar fi ajuns cîndva să-mi fie fiu sau fiică/ şi nu mai mergea” (Ion sau Ioana).

Bineînţeles, există în Chipurile şi cîteva texte mai puţin reuşite sau, în orice caz, nu atît de puternice şi de vizuale ca altele. Este vorba de un fel de texte de „legătură” între piesele de rezistenţă, este vorba de nişte texte care în mod vizibil nu aparţin „chipurilor”, dar au fost introduse pentru a-ţi putea odihni privirea. Nu cred că era necesar.

Bineînţeles, vocaţia lui Stoian G. Bogdan este proza, pentru că în cazul Chipurilor forţa volumului este cuantificabilă în miligrame de naraţiune. Bineînţeles, toate acestea nu opresc Chipurile să fie, probabil, cel mai bun debut în poezie al acestui an.




..........................................................................................................................................................................


Revista Observatorul Cultural, nr. 493, septambrie 2009


luni, 21 septembrie 2009

Tărâmul pustiirii, 1922 de T.S. Eliot

I. Îngroparea morţilor
April e cea mai crudă lună, prăsind
Liliac din ţărâna moartă, amestecând
Dorinţă ş-amintire, stârnind
Rădăcini amorţite cu ploi de primăvară.
Iarna ne-a ţinut de cald, acoperind
Pământul în uituc omăt, hrănind
O mică viaţă cu tuberculi uscaţi.
Vara ne-a surprins, venind peste Starnbergersee
C-un răpăit de ploaie; ne-am oprit în colonadă.

Şi-am continuat în soare-nspre Hofgarten,
Şi am băut cafea, si am pălăvrăgit o oră.
Bin gar keine Russin, stamm'aus Litauen, echt deutsch.
Şi când eram copii, şi locuiam la arhiduce,

Vărul meu, m-a luat cu sania,
Şi m-am speriat. A spus, Marie,
Marie, ţine-te bine. Şi ne-am dus.
În munţi, acolo te simţi liber.
Citesc, mare parte din noapte, şi plec în sud iarna

Ce-s rădăcinile ce-apucă, ce ramuri cresc

Din acest pietros gunoi? Fiu al omului,
Nu poti şti, sau ghici, căci tu ai doar
Un vraf de rupte-imagini, uitate în bătaia soarelui,
Ş-unde copacul mort n-oferă adăpost, greierele nicio
alinare,

Şi piatra seacă nici un zvon de apă. Doar
E-o umbră sub această roşie piatră,
(vino sub umbra acestei roşii pietre),
Şi-ţi arăta-voi altceva decât

Umbra ta-n zori păşind vioi în urma-ţi
Sau umbra ta-n amurg venindu-ţi în întâmpinare
Îţi arăta-voi frica într-un pumn de praf.

Frisch weht der Wind
Der Heimat zu
Mein Irisch Kind,
Wo weilest du?

Mi-ai dat zambile întâia dat-acum un an
Aşa-mi ziceau: fata cu zambile
- Totuşi, când ne-am întors târziu de la grădina zambilelor,
Tu cu braţele pline şi cu părul ud, nu am putut
Vorbi, şi ochii mi-au dat greş, nu eram nici
Viu, nici mort, şi nu ştiam nimic,
Privind în inima luminii, tăcerea.
Od' und leer das Meer.
Madam Sosostris, vestita clarvăzătoare
Era răcită cobză, dar
I s-a dus vestea că-i cea mai înţeleaptă femeie din Europa
Cu un pachet îndrăcit de cărţi. Aceasta, zise ea
E cartea ta, Matrozul fenician înecat,
(Acelea's perlele ce i-au fost ochi. Priveşte!)
Aceasta-i Belladonna, Stăpâna Stâncilor
Stăpâna împrejurărilor.
Acesta e omul cu trei toiege, şi-asta-i Roata,
Şi-aici e negustorul chior, şi-această carte,
Care e goală, e ceva ce cară uneori în spate,
Şi mi-e oprit să văd. Nu găsesc
Omul Spânzurat. Fereşte-te de moarte-n apă.
Văd mulţimi de oameni, mergând în cerc.
Mulţumesc, de-o vezi pe doamna Equitone, draga de ea,
Să-i spui că îi aduc eu însămi horoscopul
Trebuie să fii cu băgare de seamă-n vremile-astea.

Ireal City,
Sub bruna ceaţ-a zorilor de iarnă,
O gloată curgea pe Podul Londrei. Atâţia,
Că n-aş fi crezut că moartea secerase-atâţia
Suspine, scurte şi rare, erau scoase,
Şi fiece om îşi fixa privirea-n faţa tălpilor.
Curgeau în sus la deal şi-n jos pe King William Street,
Spre locul unde Sf. Mary Woolnoth măsura ceasurile,
Cu-n dangăt mort la ultima bătai-a orei nouă.
Acolo am văzut o veche cunoştinţă, şi l-am oprit,
strigându-i "Stetson!"
Tu care ai fost cu mine pe nave la Mylae'
Leşul acela ce l-ai plantat în grădină acum un an'
A-nceput să scoată lăstari? Va înflori ăst an?'

Sau tulburatu-i-a somnul gerul neaşteptat?'
O, deoparte ţine Câinele, ce-i prieten omului,'
Sau cu-ale sale gheare, l-o dezgropa din nou'
Tu! hypocrite lecteur! - mon semblable, - mon frere!

II. O partidă de şah
Jilţu-n care şedea, ca un tron scăpărând,
Lucea pe marmură, unde sticla
Ţinută sus de stindarde cu viţe-n pârg brodate

Din care-un cupid auriu trăgea cu ochiul
(altul îşi ascundea privirea sub aripă)
Dubla flăcările candelabrelor cu şapte braţe

Răsfrângând lumina pe masă-n timp ce
Lucirea podoabelor ei se-nălţa s-o întâlnească,
Din casete satinate în belşug vărsate
În fiole de fildeş şi sticlă colorată
Destupate, pândeau parfumurile ei stranii, sintetice,
Sub formă de-unguent, pudr'au lichid, tulburau, ameţeau
Şi înecau simţu-n miresme, stârnite de aerul

Ce le împrospăta de la fereastră, urcau
Îngrăşând prelungile flame-ale lumânărilor
Şi-aruncau fumu-n laquearia
Dând viaţă modelului de pe tavanul lambrisat.
Ardea verde şi-oranj, flancat de piatra colorată

N a cărei tristă lumină un delfin sculptat înota
Deasupra căminului antic se-nfăţişa
De parcă o fereastră dădea-n scena silvană,

A preschimbării Filomelei, de regele barbar
Atât de aspru siluită; şi totuşi, privighetoarea
Umplea deşertul cu vocea-i neîntinată
Şi tot ţipa, şi lumea încă-i pe urmele-i

uguit' în urechi scârnave.
Şi alte-ofilite frânturi de timp
Erau descrise pe pereţi; figuri holbate
Se-ntindeau, aplecându-se, făcând camera închisă
s-amuţească.
Paşi se târşeau pe scară.
Sub lumina focului, sub perie, păru-i
Răsfirat în vârfuri-nflăcărate
Lucea-n cuvinte, apoi tăcea sălbatic.

Mi-s nervii la pământ în seara asta. Da, la pământ. Rămâi cu mine
Vorbeşte-mi. De ce nu vorbeşti niciodată. Vorbeşte.
La ce te gândeşti? Ce gânduri? Ce?

Nu ştiu nicicând la ce gândeşti. Gândeşte.'
Mă gândesc, că suntem în aleea şobolanilor
Acolo unde morţii şi-au lăsat oasele.
Ce-i zgomotul acela?
Vântul sub uşă.
Ce-i zgomotul acel de-acum? Ce face vântul?'

Nimic, din nou, nimic
Nu
Ştii nimic? Nu vezi nimic? Nu-ţi aminteşti

Nimic?
Ba mi-amintesc
Acelea-s perlele ce i-au fost ochi
Eşti viu sau nu? Nu ai nimic în cap?'

Dar
OOOO refrenul ăla shakespe-erian
E-aşa de elegant
Aşa inteligent
Ce să fac acum? Ce să fac?
O să ies aşa cum sunt şi-o să merg pe stradă
Cu părul despletit, aşa. Ce o să facem mâine?
Ce o să facem pân' la urmă?'
Apa caldă la zece.
Şi dacă plouă, o maşină-nchisă la patru
Şi vom juca o partida de şah
Frecând ochi făr' de pleoape şi-aşteptând o bătaie în uşă.

Când soţul lui Lil s-a liberat, i-am zis -
Nu m-am sfiit, i-am zis eu însămi, verde-n faţă,
VĂ ROG GRĂBIŢI-VĂ, E TIMPUL
Acum că Albert se întoarce, mai aranjează-te niţel
O să vrea s-afle ce-ai făcut cu banii de ţi i-a dat
Să-ţi faci dantura. Ţi i-a dat, eram acolo.
Eşti ştirbă de tot, Lil, să-ţi pui unii frumoşi,
Aşa a zis, ţi-o jur, Nu pot să mă mai uit la tine
Şi nici eu nu mai pot, i-am zis, şi gândeşte-te şi la bietul Albert,
După patru ani în armată, vrea şi el să se simtă bine,
Şi daca tu nu-i poţi da asta, sunt altele care-o s-o facă, i-am zis.
Ai, zău, mi-a zis. Cam aşa, i-am zis
Atunci, o să ştiu cui să-i mulţumesc, mi-a zis, şi m-a privit drept.
VĂ ROG GRĂBIŢI-VĂ, E TIMPUL
Dacă nu-ţi place, treaba ta, i-am zis.
Altele îşi permit s-aleagă, de tu nu.
Da' dacă Albert o să te lase să nu zici că nu ţi-am zis
Ar trebui să-ţi fie rusine, i-am zis, s-arăţi aşa bătrână
(şi ea abia de tre'eş'unu de ani)
N-am ce-i face, zise, făcând o faţă chinuită
E de la pilulele pe car' le-am luat să scap de el, zise
(a avut deja cinci, şi micul George-aproape a omorât-o)
Spiţerul mi-a zis c-o să fie bine, dar n-am mai fost la fel.
Tu eşti nebună de legat, i-am zis
Păi, dacă Albert nu îţi dă pace, asta e, am zis
De ce te mai măriţi dacă nu vrei copii?
VĂ ROG GRĂBIŢI-VĂ, E TIMPUL
Ei bine, duminică Albert s-a-ntors şi s-au certat la cină
Şi m-au chemat şi pe mine, să prind totul la cald, şi sfadă şi mâncare -
VĂ ROG GRĂBIŢI-VĂ, E TIMPUL
VĂ ROG GRĂBIŢI-VĂ, E TIMPUL
B'nă seara, Bill. 'nă seara, Lou. 'Seara, May.
'nă seara.
Pa pa. 'nă seara. B'nă seara.
Bună seara doamnelor, bună seara dragele mele doamne,
bună seara, bună seara.

III. Predica focului
Umbrarul râului s-a destrămat: ultimele degete de frunziş
Apucă şi se-afundă-n malul ud. Vântul
Cutreieră ţinutul brun, neauzit. Nimfele sunt plecate.
Dulce Tamisă, curgi lin, până ce-mi termin cântul.
În râu nu sunt nici sticle goale, nici ambalaje,
Batiste de mătase, cutii de carton, nici chiştoace
Sau alte urme-ale nopţilor de vară. Nimfele sunt plecate.
Şi-ai lor prieteni, pribegii moştenitori ai directorilor din City;
Plecaţi, nu au lăsat nicio-adresă

Lângă apele Lemanului am şezut şi-am plâns...
Dulce Tamisă, curgi lin, până ce-mi termin cântul.
Dulce Tamisă, curgi lin, căci nu vorbesc nici tare şi nici mult
Dar în spatele-mi într-o pală rece-aud
Sunetul oaselor si rânjetul de hârcă.

Un şobolan se furişa încet prin vegetaţie
Târându-şi burta slinoasă pe mal
În timp ce pescuiam în canalul plictisit
Într-o seară de iarnă în spatele fabricii de gaz
Gândind la a regelui, fratelui meu, epavă
Şi-a regelui, tatălui meu moarte înaintea-i.
Trupuri albe dezbrăcate pe pământul jos şi umed
Şi oase-aruncate într-o cămară mică, joasă şi uscată
Stârnite doar de piciorul şobolanului, din an în an.
Dar în spatele-mi din vreme-n vreme aud
Sunetul de claxoane şi motoare, ce-l vor aduce
Pe Sweeney la d-na Porter primăvara
O, luna aşa frumos lucea
Peste d-na Porter şi peste fiica sa
Ele îşi spală tălpile în sifon
Et O ces voix d'enfants, chantant dans la coupole!

cip cip cip
giug giug giug giug giug giug
Atât de aspru siluită.
Tereu.

Ireal City
Sub bruna ceaţ-a unei amiezi de iarnă
Dl. Eugenide, neguţător din Smyrna
Neras, cu-n buzunar plin de stafide
C.i.f. Londra: documente la vedere,
M-a invitat, în franceză demotică
La un prânz la Cannon Street Hotel
Urmat de un sfârşit de săptămână la Metropole

La ceasul violet, când ochii şi spatele
Se ridică de la birou, când motorul uman adastă
Ca un taxi, pulsând în aşteptare,
Eu, Tiresias, deşi orb, pulsând între două vieţi,
Bătrân cu sâni zbârciţi de femeie, pot vedea
La ceasul violet, ceasul de seară ce mână
Spre casă, şi-aduce marinarul acasă de pe mare,
Dactilografa, acasă la ora ceaiului, îşi strânge dejunul, aprinde
Aragazul, şi pune mâncare-n oale.
Pe geam afar' precar atârnă
La uscat, combinezoanele-i atinse de ale soarelui ultime raze
Şi pe divanu-i (ce noaptea îi e pat) de-a valma-s aruncate
Ciorapi, papuci, maieuri şi corsete.
Eu, Tiresias, batran cu sâni ridaţi
Văzut-am scena, şi proroocit-am restul -
Şi eu îl pândeam pe oaspele aşteptat
El, tânărul bubos, soseşte
Conţopist la un mic agent imobiliar, cu o privire îndrăzneaţă
Unul din cei de jos, căruia siguranţa îi stă
Ca o pălărie de mătase unui milionar Bradford
Vremea-i propice, după cum ghiceşte,
Masa e gata, ea-i plictisită şi obosită,
Încercările de a o prinde-n mângâieri
Nu sunt respinse, chiar de-s nedorite
Îmbujorat, decis, de-odată dă asaltul
Mâinile-iscoditoare nu întâlnesc vreo apărare
Vanitatea lui nu cere vreun răspuns
Şi face din nepăsare-un "bun venit"
(Şi eu, Tiresias, am îndurat toate
Cele jucate-n acest divan sau pat;
Eu care-am stat sub zidul Tebei
Şi printre cei mai de jos dintre morti am păşit )
Lasă un ultim sărut, de stăpân dispreţuitor,
Şi bâjbâind, îşi află drumul, pe scara întunecată...

Ea se întoarce şi priveşte-o clipă în oglindă,
Abia conştientă de-a amantului plecare;
Creieru-i lasă unui gând ne-ntreg liberă cale.
"Ei bine, a trecut şi asta: şi mă bucur că e gata.
Când o femeie frumoasă calcă strâmb, şi
Din nou măsoară camera cu paşii-i
Îşi netezeşte părul cu mâna-automată
Şi pune-o placă la gramofon

Cântecul ăsta a trecut pe lângă mine, plutind pe ape'
Şi-n lungul Strand-ului, în sus pe Queen Victoria
Street
O, cetate, City, câteodat-aud
Pe lâng-o crâşmă-n Lower Thames Street
Vaiet plăcut de mandolină
Şi vuiet şi vorbă dinăuntru
Unde pescarii lenevesc la pranz: unde zidurile
De la Magnus Martyr păstrează
Splendori de nedescris în alb şi aur Ionic.

Râul asudă
Petrol şi smoală
Barjele-alunecă-n derivă
Cu fluxul în schimbare
Pânze roşii
Larg
Se leagănă în vânt pe verga grea
Barjele spală
Buşteni ce-alunecă-n derivă
În jos pe lângă Greenwich, ajung
Dincolo de Insula Câinilor

Weialala leia
Wallala leialala

Elisabeth şi Leicester
Vâsleau
Pupa avea formă
De coajă aurită


Roşie şi aurie
Unda stârnită
Atinse-ambele ţărmuri
Vântul sudvestic
Ducea în aval
Clinchetul clopotelor
Turnuri albe

Weialala leia
Wallala leialala

"Tramvaie şi-arbori plini de praf
Highbury m-a născut. Richmond si Kew
M-au pierdut. Lângă Richmond mi-am ridicat genunchii
Întinsă pe spate pe fundul unei canoe înguste"

"Picioarele-mi 's la Moorgate, şi inima-mi
E sub picioare. După împlinirea faptului
A plâns. A promis "un alt început"
N-am replicat. Pentru ce să port pică?'"

"Pe Nisipuri la Margate
Nu pot lega
Nimicul de nimic
Unghiile rupte ale mâinilor murdare
Oamenii mei oameni umili ce n-aşteaptă
Nimic"
la la

La Cartagina-am ajuns apoi

Arzând arzând arzând arzând
O Doamne Tu culege-mă
O Doamne Tu culege

Arzând

IV. Moarte în apă
Phlebas Fenicianul, de două săptămâni mort
Uită ţipătul pescăruşilor, şi vuietul mării în larg
Câştigul şi pierderea
Un curent submarin
Îi curăţă oasele-n şoapte. În timp ce se ridica şi cădea
Trecu etapele vârstei şi tinereţii lui
Intrând în vârtej.
Păgân sau evreu
O, tu ce stai la cârmă şi priveşti în vânt
Gândeşte-te la Phlebas, c-era odat' frumos şi-nalt ca tine

V. Vorbele tunetului
După lumina torţelor roşie pe feţe transpirate
După tăcerea rece din grădini
Dup-agonia din locuri stâncoase
Strigăte şi plânsete
Închisoare şi palat şi reverberaţie
De tunet de primăvară peste munţi depărtaţi
Cel ce trăia acum e mort
Noi, ce trăiam, acum murim
Cu puţină răbdare

Aici nu-i apă, numai stâncă
Stâncă şi nu apă şi drumul nisipiu
Drum şerpuind deasupra printre munţi
Care sunt munţi de stâncă făr' de apă
Dac-ar fi apă ar trebui să ne oprim şi să bem
Între stânci nu te poţi opri sau gândi
Sudoarea-i uscată şi tălpile-n nisip
Doar de-ar fi apă printre stânci
Gură moartă de munte cu dinţi cariaţi ce nu poate scuipa
Aici nici în picioare, nici jos nu se poate sta
Nu e nici măcar tăcere în munţi
Doar tunet uscat şi sterp, fără de ploaie
Nu e nici măcar singurătate în munţi
Ci feţe posomorâte, roşii, ce mârâie şi rânjesc
Din usi de case de chirpici crăpate.

De-ar fi apă
Şi nu stâncă
De-ar fi stâncă
Dar şi apă
Şi apă
Un izvor
Un ochi de apa între stânci
De-ar fi sunetul apei doar
Nu al greierului
Şi-al ierbii uscate cânt
Ci sunetul apei peste stânci
Unde-o pasăre cântă între brazi
Pic pleosc pic pleosc pic pleosc pic pleosc
Dar nu e apă.

Cine-i al treilea care-i mereu cu tine?
Când număr suntem doar tu şi cu mine
Dar când privesc înainte pe-albul drum
Mereu mai e-un al treilea mergând cu tine-n rând
Plutind, învăluit în brună mantie, faţa-i ascunsă
Nu ştiu bărbat de-i sau femeie
Dar cine-i cel de dincolo de tine?

Ce-i acel sunet ascuţit în aer
Murmur de maternă lamentaţie
Cine's acele hoarde-ntunecate, năpădind
Peste câmpii făr' de sfârşit, împiedicându-se-n crăpat
pământ
Mărginit de orizont plat numai
Care-i oraşul de dincolo de munţi
Fisuri şi reforme şi-explozii în aer violet
Turnuri ce cad
Ierusalim Atena Alexandria
Viena, Londra
Ireal

O femeie-şi întinse părul lung şi negru
Şi cântă muzică şoptită pe cele strune
Şi lilieci cu feţe de copii-n lumina violetă
Fluierară, şi dădură din aripi
Şi se târâră cu capu-n jos, pe un perete innegrit
Şi cu susu-n jos în aer erau turnuri
Bătând clopote măsurând ceasurile-n vagă amintire
Şi voci cântând din cisterne goale şi fântâni secate.

În gaur-asta putrezită dintre munţi
În palida lumin-a lunii, iarba cântă
Peste morminte răscolite, în jurul capelei,
E capela goală, casă vântului doar
N-are ferestre, şi-uşa se leagănă,
Oasele-uscate nu pot face rău nicicui.
Doar un cocoş cocoţat pe grindă
cucurigu, cucurigu
În lumina unui fulger. Apoi o pală umedă de vânt
Aducând ploaia

Gangele înecat în praf era şi frunzele vlăguite
Aşteptau ploaia, în timp ce norii negri
Se adunau în depărtare, peste Himavant.
Jungla se ghemui, încovoiată în tăcere,
Şi atunci vorbi tunetul:
DA
Datta: Ce am oferit?
Prietene, sângele-agitându-mi inima,
Teribila-ndrăzneală a unei clipe de capitulare
Ce un veac de prudenţă n-o poate retrage
Prin asta, şi numai asta existat-am
Ceea ce nu e de găsit în necrologuri
Sau în amintiri ţesute de păianjenul filantrop
Sau sub sigilii sparte de firavu-avocat
În camerele noastre goale
DA
Dayadhvam: Am auzit cheia
Cum se întorcea în uşă o dată, doar o dată
Ne gândim la cheie, fiecare-n a lui închisoare
Gândindu-ne la cheie, fiecare îşi confirmă o închisoare
Doar la lăsarea nopţii, zvonuri eterice
Învie pentr-o clipă un învins Coriolan
DA
Damyata: Barca răspunse
Vesel, mâinii experte cu pânza şi vâsla
Marea era calmă, inima ta ar fi răspuns
Vesel, la semn, bătând supusă
Mâinilor ce o cârmeau.

Şedeam pe ţărm
Pescuind, cu-arida câmpie în urmă
Să-mi orânduiesc pământurile măcar?
Podu' Londrei se dărâmă se dărâmă
se dărâmă
Poi s'ascose nel foco che gli affina
Quando fiam uti chelidon - O, rândunico, rândunico
Le Prince d'Aquitaine a la tour abolie
Ceste frînturi adăpostit-am între-ale mele ruine.
Atunci pe plac ţi-oi face. Hieronymo înnebunit-a iar
Datta. Dayadhvam. Damyata.
Shantih shantih shantih.

miercuri, 16 septembrie 2009

Cronica de Marieva Ionescu

chip chirip


Chipurile, volumul de debut a lui Stoian G. Bogdan – allias, mai scurt, SGB – are deopotrivă un titlu şi un conţinut „şmecher”. Pot doar să ghicesc în ce sens a folosit autorul acest cuvânt într-un interviu pentru a-şi caracteriza titlul (poate şi volumul), însă reţeta şmecheriei din Chipurile, cum o văd eu, ar fi următoarea: o idee simplă, dar eficientă pentru a lega între ele poemele, evitarea, în proporţie de 80%, a capcanelor poeziei debutante şi, nu în ultimul rând, atitudinea demnă de un jucător de poker care trişează cu mare artă, dar cu cea mai nevinovată... figură din lume.
Să explicăm, chipurile. Cartea pare un album în care sunt capsate, în mărime naturală, personaje alcătuind o galerie demnă de Florile de mucigai ale lui Arghezi, poate nu întâmplător pastişat în câteva versuri din poemul Vând BMW 318. Vocea din off sau mâna care întoarce filele acestui album este însă rudă bună cu „majestatea sa Gorică, Gorică Pirgu”; lui i se face de altfel încă din motto şi în... chip de utilă cheie de lectură, o „asimptotică reverenţă”. Nu lipsesc din galeria de chipuri marginali de toate felurile: prieteni ajunşi în puşcărie sau tineri de familie bună deveniţi cerşetori, „jigodii de rasă”, capete „în care gândurile au încremenit ca fotografiate”, „o curvă alcoolică studentă la drept” şi ajunsă apoi la tribunal în boxa acuzaţilor, „cea mai frumoasă femeie din lume”, care întrebată „Ce faci?”, răspunde „simplu, cu o voce de vată,/ depinde cat dai”; în plus, un tată vizitat la închisoare chiar în ajunul revelionului şi o mamă „strânsă-n cămasă de forţă” în sanatoriul unde „zac cei care-au trecut prin zidurile realităţii”; şi o mulţime de morţi: „ţin pe balcon un ghiveci cu pământ din şapte morminte/ în care-am sădit ură” (primele versuri din poemul de început). Formula de album foto, care dă coerenţă volumului, este, într-adevăr, abil aleasă, cum spuneam la început, însă reuşita ei este capacitatea poetului de a intra în pielea celor pe care îi zugrăveşte, de a-i lăsa pe unii dintre ei să vorbească şi să se prezinte singuri, ca într-un roman, asimilându-le chipurile cu tot atâtea măşti, unlele deloc uşor de purtat. Într-unul dintre poemele care mi-au plăcut cel mai mult, aşezat în centrul volumului, Costumul, toate măştile astea par a se aşeza, sub formă de petice, pe un unic costum, „pricopsit cu nuanţele pământului”, „atât de cârpit,/ că fiecare cusătură ascunde alta,/ că într-o lume de cîrpă ar trebui să poarte mască”.
Totuşi, amintirile şi chipurile sînt parcă uneori forţate să intre în poem, în vers, iar acestea, arătate cu degetul, sar în ochi puţin agresiv, ca un spot publicitar. Este o mare diferenţă între artificii originale de felul: „mi-am ars buricele degetelor cu ţigara/ fac flic-flacuri până-n vis/ şi-napoi, ca să te trag în poem/ aşa cum eşti” şi prea desela apariţii ale cuvintelor „poet”, „poem”, „amintire” sau comentarii ca: „ea e un fel de femeie pe care am recunoscut-o în boxa acuzaţilor, din care sărăcia şi alcoolul au făcut un personaj de Chipurile”, „chipul? chipul ei m-a lăsat fără versuri/ mă jur/ [...] iar sânii ei, ah, sânii ei/ i-aş putea acoperi cu acest poem numai pe jumătate”. Aceeaşi impresie, a unui fel de nerăbdare de a scrie şi de a încheia poemul o creează şi unele dintre finalurile sub formă de sentinţă: „restul e istorie literară”, „Soarta mai face mişto uneori”, „moartea lui îmi aminteşte de moartea mea/ şi moartea mea îmi aminteşte că/ eu scriu poeme când aş putea fi/ fericit”. Soluţii mai bune, în schimb, şi mai de efect sunt finalurile poantă, de un cinism în mare parte mimat: „Acum, pentru el nu-mi iau gâtul [pentru un şobolan îngrijit în celula de închisoare]/ fiindcă n-aş vrea să se bagabonţească prin subsolurile blocului/ şi să-i frângă inima vreo şoricioarcă mai fluşturatică”.
În sfârşit, poate ceea ce dă cel mai mult farmec acestui volum este atitudinea, poza pe care o ia cel care vorbeşte: el ţine, încă din scurta biografie întroductivă sub formă de poem, să ne facă să credem că nu e „un poet care-ar putea scrie cu sânge-/le lui”: „Sunt mai degrabă un poet care-a îmbătrânit prea devreme./ Nu mi-am propus niciodată să cobor arta în stradă,/ dar am pavat câteva străzi cu poemele mele./ Nu sunt sărac; am avut şi perioade când n-aveam/ ce mânca şi uneori încă mai am zile cu buzunarele goale,/ însă atunci evit să scriu fiindcă nu-mi place s-o dau în suspine./ Aş fi în mod sigur un om cu credinţă, smerit, dacă n-aş şti/ că dumnezeu e un produs al gândirii./ Am absolvit toate şcolile elemantare. Sunt un om care se simte/ bine în pielea lui, chiar şi-atunci când pielea lui are plăgi”. Personajul (nu poetul) SGB, cel care se amestecă printre personajele pe care le aduce în scenă, este, într-adevăr o ciudat-frumoasă combinaţie de, cum spuneam, cinism afişat şi delicateţe: de Oliviu, colegul lui de generală care a aruncat de la douăzeci de metri cu un ou în geamul liceului vecin, omorând o fată, îşi aminteşte, deşi aproape sub forma unui proces-verbal, „într-o superbă livadă de măslini” (vezi titlul); în poemul Jairica, despre o femeie care „o dată la cinşpe minute îşi pierde minţile”, afirmă: „Cât sunt eu de canibal/ era să-mi scape o lacrimă/ când am văzut-o izbindu-şi capul/ în geamurile unei şaormerii/ de parcă-n locul pieptului de pui/ s-ar fi perpelit un înger”; iar în ultimul poem, reîntors în satul de acasă, regăseşte ca în Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte, casa părintească aproape în ruină: „cobori din maşină pe ţărâna în care ţi s-a terfelit copilăria/ acum eşti om în toată firea nu ca atunci când ai plecat/ jumate tu jumate hainele lu’ tac-tu/ trânteşti portiera în urmă tragi din ţigară fum după fum/ îţi faci curaj deşi-năuntru nu te mai aşteaptă nimeni/ o gaşcă de ani ţi-a pângărit casa/ dar carul mare e tot între nuci limpede”.
SGB deţine o impresionantă siguranţă de sine, şi în felul cum scrie, şi în interiorul a ceea ce scrie: lasă de înţeles, mereu, mai mult decât spune, sau mai bine zis povesteşte tot felul de catastrofe mai mici sau mai mari, de care ghicim, fără să ne arate (sau arătându-ne doar când vrea el), că îi pasă. Joaca aceasta cu o limită extrem de fină este cea care face în primul rând din Chipurile un volum de debut reuşit.


revista noua literatură, nr. 27 august 2009

marți, 15 septembrie 2009

A aparut nr. de toamna al revistei Tiuk!

Un numar foarte interesant in care raspund si eu la un chestionar si am o cronica la carte. Accesati-l la adresa: www.tiuk.reea.net ca-i de citit

joi, 3 septembrie 2009

Cronica vorbita de Cosmin Ciotlos

Unul dintre debuturile cele mai solide ale acestei generaţii, şi-aşa impuse prin debuturi, e acela a lui Stoian G. Bogdan. El e primul beneficiar autentic al poeticii fixate de colegii săi mai mari sau, cel puţin, mai iuţi de mână. Ar fi aproape imposibil să ne imaginăm Chipurile înaintea Manifestului anarhist a lui Mariu Ianuş, a Borcanelor bine legate ale lui Dan Sociu, a Trenului de treiesunu februarie al lui Teodor Dună, sau, last but not the least, a Păpuşarului lui Claudiu Komartin. Dacă însă acestora SGB are de ce să le fie recunoscător, mai ales sub aspectul unor anume curenţi stilistici, de dator, nu rămâne dator niciunuia dintre ei.
Volumul e impresionant la prima lectură şi original la cea de-a doua. (Aşa cred că se explică şi entuziasmul, şi descriptivismul celor care l-au comentat până acum). Am mai spus-o de altfel, situaţia cititorului în faţa Chipurilor seamănă cu cea a unui personaj insolit din carte, Jairica pe numele de alint, căruia, o dată la cinci spre zece minute, i se resetează automat memoria.
Şocul afectiv produs de Chipuri durează exact opt zeci de pagini, cât are volumul. Sunt poeme deopotrivă derutante, tandre, simpatice, tuşante, corozive, lăcrămoase, tulburi, catastrofice, angoasante, irascibile, distribuite prin rotaţie câte unui personaj din întinsa galerie pe care SGB o scoate la mezat.
Nu-i vorbă, în întregul ei cartea e structurată narativ. Povestea protagonistului se petrece în intervalul dintre douăzeci şi patru şi două zeci şi cinci de ani, simultan cu multe alte poveşti ale rudelor, prietenilor şi rivalilor săi. Totul, chiar şi înmormântările, descinderile poliţieneşti sau despărţirile, pare un vădit spectacol aniversar. Nu se-mplinesc însă vârste, ci destine.
De aici lirismul profund, paralel cu acela epidermic sentimental al cărţii. Dintr-o reevaluare a disponibilităţilor publice ale discursului, pe care, o data cu modernitatea, poezia le-a cam pierdut, există în materie de formă o preeminenţă a tonului clasic (nu clasicist) în Chipurile, care explică paragrafele când epigramatice, când fabulistice, când elegiace, când incantatorii ale multor poeme. E drept însă că acestea singure, în absenţa zăcământului de ironie submers, n-ar avea niciun haz. Se poate paria oricând pe wit-ul lui Stoian G. Bogdan, dar nu se poate ghici la fel de uşor în care dintre versuri se găseşte acesta, căci de obicei e alunecos ca argintul viu. Cazul extrem îl reprezintă ultimul poem, Acasă, unde, după generoase acumulări de tragism, ghilotina cinismului taie lacrima de la rădăcină. (Ceea ce mută din nou tensiunea cu câteva rânduri mai sus).
Altundeva, în Săgeata Neagră, SGB pune ce fructe vrea pe ce ramuri genealogice vrea. Într-un loc acceptă, dar numai în dreptul bunicului, o anume doză de sânge semit (Ion sau Ioana). Nici pomeneală însă de poeme cu poantă. Întâi pentru că nicio glumă nu rămâne nesancţionata de o alta. (Sunt de cele mai multe ori două sau trei pe pagină), apoi, pentru că totuşi unitatea de măsură a Chipurilor acţionează strict asupra intensităţii. E de ajuns să invoc un poem ca Super pentru a mă face mai bine înţeles. Sau să citez încheierea altuia, intitulat Toate femeile de care mă îndrăgostesc, în care întâlnim o spendida imagine chiromantică.
Nu ştiu să spun care din trăsăturile pe care le-am schiţat contribuie mai substanţial la farmecul Chipurilor. Nici dacă nu cumva seria de detracati, femei uşoare, utopici prăbuşiţi, nebuni amabili şi golani de carieră, nu susţine singură interesul provocator al acestui volum. Dar e sigur că, dintre toate păcatele biblice, unul doar, şi anume acela cu reverberaţii estetice, nu se regăseşte în debutul lui SGB. Al doilea.
Ceea ce adaugă talentului simţul justei măsuri.

Cronică vorbită de criticul României literare la Radio România Clutural, vineri 4 septembrie 2009.