Chipuri si chipuri

„Chipurile“ lui Stoian G. Bogdan sunt, rând pe rând, slefuite de privirea exersata a celui care stie sa vada. Surprinzator de mate, de parca odata fixate se pietrifica si doar amintirea despre ele le dezvaluie un umar sau o glezna, „Chipurile“ supravietuiesc în falia dintre verosimil si realitatea frusta.
Câstigator al Concursului de manuscrise organizat de Cartea Româneasca pentru autorii sub 35 de ani, Stoian G. Bogdan câstiga si votul de încredere în poezie. Fara a scrie cu diverse secretii ale corpului, versurile lui tind sa muste ca niste câini de vânatoare din carnea personajelor, desfigurându-le. „Chipurile“ sunt identitati neduse pâna la capat, cu care autorul îsi sigileaza poemele, dându-le ritmuri diferite de existenta. Ne ramân în timpan ecouri din poeme, frânturi de versuri si multe nume.
Pe urmele „Crailor de Curtea-Veche“, Gorica îsi traieste mai departe bonomia. Femeile sunt fiinte nefaste, golite de timpul care le-a macinat frumusetea si iubirile. La rândul lor, barbatii înoata în mlastini de remuscari: o gasca de banditi si scelerati, perfect adaptabili lumii care se deschide în fata lor. Doar singuratatea este moneda de schimb pentru momentul în care „artistul“ îsi poate vedea „chipurile“ concomitent, egale cu ele însele, nedeformate. Dar imediat se iveste o singuratate pluriforma, în care se înghesuie chipuri. Nicaieri mai puternic acest sentiment de stranietate, prin care poemul se regenereaza, stramutându-si, de la pagina la pagina, sorgintea si întârziindu-si nasterea. Paradoxal, odata nascut, poemul moare. Dar nu înainte de a-si respira singuratatea. În esenta, „Chipurile“ sunt, daca nu masti, cel putin legaturi vagi cu familia, cu prietenii sau cu amantele. Ordinea lumii sanctioneaza functionarea poemelor, dar nu si receptarea acestora. Poetul observa si înregistreaza. Rareori, se ascunde, dar si atunci pentru a-si decanta neputintele: „mi-am ars buricele degetelor cu tigara/ fac flic-flacuri pâna-n vis/ si-apoi, ca sa te trag în poem/ asa cum esti// tartor al infernului de sub pleoapele mele// s...t scriu despre tine cu frica//s...t trag de zile ca de carnea unei zebre/ tu îmi faci trupul sa-mi scrâsneasca sub piele// s...t si totul devine limpede// aici în poem“. De fapt, „limpezimea“ din poem face nota discordanta cu viata celor carora li se permite sa intre. Tulburatoare sau prea brutale, „chipurile“ sunt rastalmaciri ale unui „eu“ exacerbat, care doar privindu-i pe altii îsi poate transcrie panicile. Încapatânându-se sa existe în absenta „chipurilor“, poetul îsi pierde, în mod paradoxal, autonomia fata de text - el devine „marca“ si „masca“ a propriei inventii: „îmi tin mintile cu mâinile/ sa nu-mi tâsneasca/ sa nu mi se scurga printre degete/ ca niste monede vâscoase“. Senzatia de clisa planeaza deasupra poemelor la joasa înaltime. Nu conteaza daca eroii sai se salveaza sau mor, faptul ca se misca lent în mocirla îi umanizeaza si le confera puteri incalculabile. Mizeria în care-si duc existenta este aureolata de singuratate: „tu cauti probabil putina lumina/ eu caut o curva sa-mi mai umplu golul/ din pat// toate femeile de care ma îndragostesc ajung rau raluca/ de parca liniile din palmele mele se termina/ în palmele lor“. De cele mai multe ori, versurile cresteaza adânc în poem, ca un bisturiu, pentru ca apoi sa ne suceasca mintile. Efectul spontan este de prelungire a vietii în paginile cartii, crescând exponential cu falsa supravietuire a personajelor. Strâmbate, chipurile îsi poarta tarele ca pe niste exponate de muzeu.

Sanatoriu si tribunal

Scoase în lume, deci în ilegalitate, chipurile sunt pedepsite pentru sindromul de panica de care sufera: prezente vii, dezradacinate, cresc din nisipuri miscatoare si miraje. „Numai poetul, ca pasari ce zboara deasupra valurilor“ este gata sa-si ia în piept poezia - „pentru ca eu îi cerusem/ sa ma publice pe o pagina, cu poza si-asa mai departe,/ nu ca pe un mucea, la acea rubrica, unde mai aparusem/ pe când chiar eram un mucea, în urma cu opt ani“. Fiind înghitit de multimea pestrita, acesta îsi rateaza calificativul de „poet“: „pe peron am observat o doamna de vârsta a treia/ simpla dar eleganta care ma privea sever/ ca pe un golan oarecare“. „Chipurile“ lui Stoian G. Bogdan sunt fatetele inegale ale unor abstractii. Imagini puternice despre oameni de care am putea sa dam la tot pasul - numai sa stim unde sa privim - si nu reziduuri livresti se desprind din text: viata se maimutareste în fisa personala a „tipului d)“ sau îi râde în nas lui „super-muc“, prietenul a carui porecla „ar fi perforat orice distanta/ si ne-ar fi alipit destinele“. De la un capat la altul, nu ne ramân decât liste întregi de nume si câteva dintre istoriile lor. Aflam multe despre prietenie si suferinta, dar si despre singuratate si meschinarie - dl Teo, Canciioc, ghiridumba care „nu e nici avocata, nici procuroarea, nici grefiera“, ci „un fel de femeie pe care-am recunoscut-o în boxa acuzatilor, din care saracia si-alcoolul au facut un personaj de „Chipurile“„, sobolanul Vasilica, oligofrenul Vali, care „îsi numara gradele/ s...t sub uniforma celesta de caraliu“, Flavius-sclavius îsi ruineaza conturile si prieteniile, Liviu, Oliviu - rând pe rând, chipuri damnate sau instante care, din dorinta de a respira adânc realitatea pe care o înfatiseaza, se pietrifica. Nimic diafan nu strabate pâna la noi. De aici, creste puterea poeziei, din forta de a arunca în foc chiar viata eroilor sai, înlemnita, arsa pâna la os, fara macar sa-si întoarca privirea: „bucuria carbonizându-se într-o secunda, ca o ti-/ gara terminata dintr-un fum scurt“. Scoase din ritm, personajelor li se refuza revolta. Primesc doar sentinte si vesti neunitare, recidivând în amnezie. Impasul lor este similar cu starile degenerescente din volumele de poezie ale lui Michel Houellebecq, mai ales ca lumea este un hau din care nu scapa decât ironia. Omul, condamnat sa se revolte, dupa o expresie a lui Camus, nu are niciodata satisfactia de a iesi din gol. Agonia creste famelic: „pe dinauntru sunt o hiena flamânda// versurile mele sunt strazi în care ma târasc cu oameni/ pierduti“. Sensibilitatea ne este fortata, iar chipurile pe care le desprindem din volum duc o viata tenebroasa si absurda, o viata de sfinti condamnati sa se nasca în Gomora.
Versurile lui Stoian G. Bogdan ard în carne vie. Simultan, sensibile si puternice, chipurile create nu permit privirea înapoi, de teama prabusirii castelului de nisip. Spontaneitatea demasca tehnica amânarii, a comutarii sentintei. Tergiversarea sfârsitului rimeaza cu un ritual al suprapunerii, al coincidentelor si cu ingeniozitatea descrierilor. Lumea îsi declama slabiciunea pentru a o desira. Revenirea matriciala nu înseamna salvare, cât mai degraba o strangulare a neputintelor: „e ca si cum as pluti decojit de trup/ atras de ecoul cuvintelor mamei// s...t o gasesc strânsa-n camasa de forta/ cum se clatina ca o pendula din lumea mea în lumea ei“. Intra în ring toate chipurile, dar nevatamat iese doar poemul, luptându-se sa-si respire victoria: „eu nu sunt un poet. eu sunt un poem“. Odata atins obiectivul, poetul îsi prinde în bolduri chipurile metamorfozate în fluturi, femei, prieteni, versuri.
Volumul lui Stoian G. Bogdan nu fenteaza poezia. O face accesibila si, prin asta, o umanizeaza. În sanatoriu, la închisoare, în salile de tribunal sau în asteptarea mortii, chipurile prind contur. Actiunile lor sunt mai importante decât existenta, mai virulente decât necesitatea prezentei lor. Poezia devine verb. Stoian G. Bogdan devine poet.


Cronica de Irina Georgescu in revista Cultura, nr. 42, octombrie 2009