Cronica de Felix Nicolau

„Nu trage, dom’ Semaca! Sunt eu, Lăscărică!“


Chipurile (Cartea româneasca, 2009) lui Stoian G. Bogdan au sens şi valoare ca ansamblu, ca proiect integral. Luate separat, poemele nu aduc propriu-zis ceva nou. Eventual, o anumita aerisire a camerei rezervate poeziei actuale, unde s-au instalat comod neoexpresioniştii şi suprarealiştii. În ultimii doi ani, am remarcat preponderenţa poeziei grele, obscure, puternic simbolizate, în combinaţie cu cea a infantilismului mimat, a unei naivitaţi artificiale. Stoian G. Bogdan pare un meteor picat de pe nu ştiu care planeta. Ai impresia ca habar n-are de ceea ce s-a scris pâna la el sau ca, pur şi simplu, nu-l intereseaza. El propune un ciclu poetic de formatul Florilor de mucigai al lui Arghezi, dar în care atitudinea este cea din Cânticele ţiganeşti ale lui M.R. Paras­chivescu. Mai este de gasit şi vagabondajul elitist al lui Dimitrie Stelaru, întreţesut cu cel vaitator şi pus pe nazbâtii al lui François Villon. La un moment dat, apare şi un „poem de cruce”, în stilul lui Edgar Lee Masters. Aşadar, poetul nu este un inocent. El reîmprospateaza poezia, apelând la o tradiţie teribilista şi golaneasca, pe care o adapteaza hic et nunc. Rezulta o arta cu infiltraţii cocalare, maneliste, cu piţipoance şi cu prabuşiri romantice, aşa cum se întâmpla în nuvelele lui Ion Ghica. Mai toate poemele au o desfaşurare epica similara. Sunt minipovestiri cu urmatorii paşi: intrare abrupta în subiect, derularea rapida a unei întâmplari ieşite din comun, triste sau euforice, climax şi surparea eroului. Finalul consta dintr-un comentariu nostalgic sau maliţios, dispus într-un vers sau un distih. Şi e posibil ca cel mai inspirat lucru din întregul volum sa fie dedicaţia pentru Gorica Pirgu...

Aşa-zisul biografism din carte este o capcana. În primul poem, Scurta biografie, ni se spune: „Nu mi-am propus niciodata sa cobor arta în strada”. Demersul nu este unul fracturist. Autenticitatea de aici este una a mimesis-ului cultural. Şi am impresia ca sunt desfiinţate prin şarja atitudinile dragi protodouamiiştilor: „ţin pe balcon un ghi­veci cu pamânt din şapte morminte/ în care-am sadit ura”. Dar ura aceasta este varsata în imagini frumoase. Devine, astfel, o para-ura: „eu sunt papa/ galul cu gâtul taiat/ cântecul meu rasuna în surdina”. Nu i se poate contesta poeziei filonul dinamic, în ciuda epicului de multe ori neinteresant: „pâna la urma o sa-mi scot eu frumos ochii/ca sa-mi îndes în orbite doua grenade cu inelele scoase/poate aşa o sa am o vizi­u­ne mai normala asupra/ lucrurilor/ poate aşa voi avea un look mai mulţumitor” (Poemul din ultima camera). Daca excludem însa intenţia parodica şi transpunerea ei bufa, nu mai ramâne mare lucru. Un vers ca „pumnul, la mine, moare ultimul” nu are acoperire decât în registru fanfaronic. La fel, poemul despre caţelul Riki, îngropat de o bunica, se prabuşeşte într-un sentimenta­lism greţos. Nici macar lautăresc, de mahala.

Pitorescul poeziei provine şi din genealogiile corcite ale diverşilor actanţi: turci, ţigani, evrei, unguri etc. Chipurile, la urma urmelor, sunt despre corcituri cu destin fatal şi mentalitate de scriitor. Limbajul verde este cel mai bun instrument de portretizare: „mânca-i-aş pizda ei/ la fel ca atunci în ’96 când Natarau’ Gimi/ pacaliciul oraşului/ i-a convins pe ai lui ca a câştigat nouaşnoua de milioane”. De ciuda, „toţi baieţaşii belisem steagu’”. Abordarea culta a argoului e vadita abia la finalul poemului: „ah realitatea are bile sub prepuţ” (S-a luat lumina). Laudaroşeniile de mahala sunt ur­mate de gesturi şi declaraţii patetice: „şi trec prin toate legile ca prin nişte ziduri de hârtie/ cu iadul ca o tumora pe creier/ c-o sticla de cola necenzurata dusa la gura// sa te gasesc/ sa te gasesc” (calvar tango). Defileaza apoi galeria fetelor care au ramas alaturi de vagabond „în perioada de colaps”. Poza de Casanova balcanic este scoasa la tot pasul din portofel şi aratata mai ales celor care nu vor s-o vada: „duhnesc/ ca un om al canalelor la ieşirea din iarna/ duhnesc/ ca un om al dragostei la ieşirea din trup// aiurea// spun ca te iubesc ca sa obţin chestii” (Sunt O lichea). O faloşenie sforaitoare înca leoarca de sentimentalism minulescian: „toate femeile de care ma îndragostesc ajung rau raluca/ de parca liniile din palmele mele se termina/ în palmele lor” (toate femeile de care mă îndragostesc). Dar - atenţie! - vagabondul nu este atât de obsedat de sexul frumos, cât de succesul literar. Ceva ceva din ironia lui Dan Sociu în vremurile lui bune. Numai ca aici ironia e repede sufocata de ambiţie, de oftica. Mare suparare ca nişte poeme trimise la România literara sunt pu­blicate la rubrica post restant a Constanţei Buzea. Înseşi pocinoagele vieţii de crai de Curte-veche conteaza doar ca material literaturizabil: „şi eu/ eu îi mai sun din când în când din arestul poliţiei/ restul e istorie literara” (la crâşma din rosetti). Gore Pirgu şi-a subţiat parvenitismul. Nu mai ţinteşte politica, ci intelec­tualitatea. Nu se mai afişeaza cu Paşadia şi Pantazzi, pe care îi batjocoreşte, deşi se mândreşte ca sta la masa cu ei. Acum Gorica nu mai e atât de fariseu, ci chiar se implica în joc. Şi asta îi este fatal. Pentru ca arta e folosita tot ca zorzon. Ei şi? Parca nu aproape toata lumea artiştilor ar fi alcatuita din fraţii lui Gore Pirgu...

Minulescu interlop şi gascon este SGB. Şi toata vâna lui se vede în versuri de genul „ca o schija taioasa de obuz, puşcaria se apropia de mine/ în mare viteza./ Cu trei cartoane de LM, cu pliculeţe de ness, cu ceva de/mâncare” (General Guşa nr. 3). Nici n-are nevoie de cuvinte tari sau de poveşti despre BMW-ul 318 în care „au intrat jumate din scriitorii români ai ultimilor/ doaj de ani”. La fel, impresioneaza construcţia planuita în cel mai mic detaliu a Chipurilor. Un tip simpatic şi şmecher acest autor melancolic, torturat de o conştiinţa scriitoriceasca.

Ultima oara când m-am întâlnit cu SGB, mi-a şoptit cu un aer obosit ca vrea sa se apuce de scris poezie grea, nu de fleacuri ca astea. Ba, m-a şi întrebat daca n-am sa-i împrumut Tarâmul pustiirii al lui T.S. Eliot. M-am uitat în alta parte şi i-am raspuns ca nu, nu-l am decât în engleza. Macar cu un refuz sa-i protejez talentul. Asta ne-ar mai lipsi – un Gore Pirgu modernist, elevat!

Revista luceafarul, octombrie 2009