Cronica de Octavian Soviany

Chipurile si marginea


Poemele lui Stoian G. Bogdan proiecteazã,într-un amestec bine dozat de candoare ºi de
cinism, filmul vieþii de zi cu zi, punctat de mici anxietãþi existenþiale, legate îndeosebi de presentimentul precoce al morþii: „e vremea când diamantele devin niºte cioburi/ când fiecare fum de þigarã e-o gurã de aer proaspãt/ când vodca se scurge pe gâtul meu/ în gol/ eu însumi mã las baltã/ banii îmi ard mocnit în buzunare/ ºi nu-mi pare rãu/ când cuvintele se împiedicã de ele/ºi-mi rãmân/ în cap// e vremea când viermele mã gãseºte” (Poemul din ultima camerã).
În spiritul noului autenticism promovat de ºcoala de la Fracturi, fundalul pe care se
desfãºoarã drama existenþialã este peisajul mizerabilist, dar Stoian G. Bogdan evocã mai puþin periferia sordidã a marii metropole; peisajele lui citadine, care dau o senzaþie acutã de pustietate, aparþin (ca la Dan Sociu sau la Rita Chirian) oraºului provincial, unde domneºte o banalitate ucigãtoare: „cobori din maºinã pe þãrâna în care þi s-a terfelit copilãria/acum eºti un om în toatã firea nu ca ca atunci când ai plecat/ jumate tu jumate hainele lu’ tac-tu/ trânteºti portiera în urmã tragi din þigarã fum dupã fum/ îþi faci curaj deºi-nãuntru nu te mai aºteaptã nimeni/(...)intri/ aici te-ai blocat/ ºi parcã simþi leºinul apropiindu-se de camerele goale/cu poze arse cu pãiãnjeniºuri ºi mii de ºobolani” (acasã).
Aveam de a face aici nu doar cu o „margine geograficã” din familia „locurilor unde nu s-a întâmplat nimic”, ci, mai ales, cu o „margine ontologicã”, populatã pânã la refuz cu o umanitate rezidualã, astfel încât „chipurile” pe care le evocã poetul, oarecum în maniera lui Edgar Lee Masters, alcãtuiesc o galerie de „marginali” cu pulsiuni destructive, dar mai ales autodestructive, de revoltaþi care repudiazã orice
normã socialã sau încearcã sa evadeze în drog: „nu a venit nimeni/ nici sora, nici tovarãºii de puºcãrie, nici mãcar popa/ cã tot bântuia prin sat vorba cã-ºi luase singur mau// sigur, nu-l înghiþea nimeni/ toþi îl blestemau în ºoaptã/ când se-mbãta uliþa rãmânea pustie/ tremurau casele/ ferecate în zornãitul cântecelor ºi-njurãturilor lui//se zvonea cã trãise cu maicã-sa ºi c-omorâse/ se zvonea cã-l are pe dracu-n el/ mie îmi tot vindea gãini aºa cã nu-l judecam// l-au gãsit în veceul din fundu’ grãdinii/ ºi dupã cercetãri s-a stabilit cã zãcuse acolo peste patruj’ de zile/ ºi aºa a fost cã altfel nu se explicã/ putoarea iscatã în toatã acea perioadã// totuºi cu-aºa o moarte sigur a prins un loc la dreapta Tatãlui// a avut noroc cã nea ªoric, groparul, era în toane bune/ cã altfel cre’ cã se-ngropa singur// în sfârºit, la-nmormântarea nemernicului chiar n-a venit nimeni/ dar a venit mama celui pe care-l omorâse” (La înmormântarea nemernicului).
Fiecare dintre aceste personaje, pe jumãtate tragice, pe jumãtate burleºti, are propria lui istorie, propria lui poveste, ceea ce face ca textele lui Stoian G. Bogdan sã graviteze aproape de fiecare datã în jurul unui mic nucleu epic, dar
mai ales sã se transforme pe nesimþite în parabole existenþiale, în fabule ontologice ale cãror personaje capãtã, ca-n istorioarele lui Esop, un evident caracter alegoric: „Încã îl mai privesc pe omul cu târnãcopul// el are barba mai lungã decât viaþa/ el are umbra culcatã în afara timpului/ ºi-n versul ãsta i se observã cordonul ombilical/ el loveºte cimentul de parcã l-ar înjura// doar asta a fãcut/ doar asta va face/ noapte ºi zi/ fãrã sã înceteze/ ca o maºinãrie a veºniciei// nu l-a nãscut nimeni/ nici nu ºtiu dacã existã cu adevãrat/ dar el loveºte cimentul de parcã l-ar înjura” (Neputinciosul).
E neîndoielnic cã poetul are o remarcabilã vocaþie de portretist, dar ºi de autoportretist, iar autoportretele sale, întotdeauna la scarã mãritã, se realizeazã cu mijloacele unui „mozaicar”, printr-o aglutinare de detalii între care fucþioneazã mai degrabã tensiuni decât consonanþe: „Am de la strãmoºii mei turci abilitatea/ de a prinde ºansa de coaie, o mare slãbiciune/ pentru fecioarele de bani gata ºi pentru aur./ Am de la strãmoºii mei þigani un suflet /înflorat ca fustele bunicã-mii ºi un pumnal/ în buzunarul de la piept. De aia când nu/ reuºesc cu diplomaþia, pe care o am de la / strãmoºii mei unguri, scot cuþitul ºi tai. Am de la strãmoºii/ mei greci nas borcãnat, ureche muzicalã/ ºi gurã spurcatã. Sunt un bãrbat însingurat/ pentru cã am de la strãmoºii mei evrei dezavantajul/ de a nu-mi gãsi locul ºi o mai mare
dragoste/ pentru averi decât pentru oameni. Am/ nu ºtiu de unde plãcerea jocurilor de noroc/ ºi un ghinion fenomenal, aºa cã ce am azi/ mâine e istorie”. Totul e perceput acum hiperbolic, maximalist; nu lipsesc, de aceea, din poemele lui Stoian G. Bogdan declaraþiile teribiliste, exploziile gratuite de violenþã, conºtiinþa unui pedigri tarat de catastrofe genetice: „când eram mic/ aveam casa-n pantã/ de-aceea nu mã mir cã hornul era ca turnul din pisa/ cã mingile mele erau cumva mai sferice în stânga/ cã trupul meu e puþin lãbãrþat// când eram mic/ tata mã trimitea sã bag o piatrã sub roata din spate a dricului/ dupã fiecare înmormântare/ ca nu care cumva sã creadã lumea/ cã ºofeazã beat/ sau cine ºtie ce// am bãgat o piatrã sub Salvare dupã ce l-am bãtut pe moº ciobanu/ una sub duba ce-l transporta pe tata la puºcãrie” (Cap de broascã). Acest eu hiperbolic va fi supus însã adesea autoironiei, mãºtile lirice „la scarã mãritã” explodeazã aproape instantaneu, ca niºte baloane de sãpun, iar poezia e denunþatã ca mistificare ºi simulacru: „noapte dupã noapte/ mã visez într-un castel de nisip/ pe o plajã pustie// îmi þin mâinile/ ca sã nu-mi þâºneascã/ sã nu mi se scurgã printre degete/ ca niºte monede vâscoase// ºi-n urmã sã paralizez într-o baltã de vomã/ cu ochii fixaþi pe câte un rest de mâncare/ care mã duce departe departe// aici. tu nu eºti// duhnesc/ ca un om al canalelor la ieºirea din iarnã/ duhnesc/ ca un om al dragostei la ieºirea din trup// aiurea// spun cã te iubesc ca sã obþin chestii” (Sunt. O lichea).
Lucrul cel mai surprinzãtor ºi cel mai paradoxal este cã la Stoian G. Bogdan acest
spectacol cu mãºti lasã o senzaþie deplinã de autenticitate, poetul reuºeºte sã intre în pielea personajelor sale ca în propria-i piele, rãmîne perfect convingãtor în marea majoritate a textelor din volum, unde rareori se strecoarã câte o notã falsã sau un sunet ciuntit. El pare sã ne ofere deocamdatã versiunea hip-hop a auteticismului, iar facies-ul „bãiatului rãu” i se suprapune perfect peste trãsãturi.


Revista Tribuna, octombie 2009