O poezie de succes

Cel puţin în prima lui carte, Stoian G. Bogdan se dovedeşte a fi un foarte bun poet. Despre Chipurile lui sunt o groază de lucruri de spus. Nu degeaba, în intervalul relativ scurt care-a trecut de la apariţie până acum, i s-au dedicat deja zece cronici, toate favorabile. (Nemaivorbind de faptul că unele vădesc chiar o emfază îngrijorătoare.) E clar că avem de-a face cu un suflu nou, în faţa căruia comentatorii n-au mai găsit loc de întors. Ultimul val de poeţi, cel al generaţiei 2000, nu duce lipsă de autori puternici, capabili să sondeze în ei înşişi până la disoluţia eului. Nici de artizani inteligenţi, ale căror versuri precise amorţesc, cu perfectă îndreptăţire, spiritul critic. Departe de mine gândul că Stoian G. Bogdan, un debutant totuşi, ar trona acum deasupra unora sau altora dintre aceştia. (Că şi-a apropriat cu folos o parte din tehnicile lor, e neîndoielnic.) Dar, fără nici un dubiu, el aduce, odată cu volumul de la Cartea Românească, ceva ce-i al lui şi numai al lui: o formulă de succes.
S-ar putea ca aceasta să fie rezultatul previzibil al unei sinteze imprecise. Cu alte cuvinte, ca autorul Chipurilor să fi profitat cu largheţe ce cele câteva poetici disjuncte vehiculate în anii din urmă, obţinând prin calcul un mixtum compositum de la care orgoliul i-a oprit pe colegii săi un pic mai vârstnici. Nu exclud varianta, dar nici nu-i fac prea mare credit. În definitiv, de ce-ar fi el cel dintâi care să se fi gândit la asta ? Şi, dacă într-adevăr s-a gândit, cum de i-a ieşit atât de bine ?
Căci volumul e de-o originalitate indiscutabilă. Nici vorbă ca poetului să i se potrivească în vreun fel recomandarea recomandarea stereotipă de a se căuta, încă o vreme, pe sine. Stoian G. Bogdan s-a găsit, cred eu, de multişor. O ştie bine şi-o mărturiseşte cu o sinceritate totodată polemică şi ataşantă, încă din prima pagină: „Nu sunt un poet care-ar putea scrie cu sânge-/ le lui./ Sunt mai degrabă un copil care-a îmbătrânit prea/ devreme./ Nu mi-am propus niciodată să cobor arta în stradă,/ dar am pavat câteva străzi cu poemele mele./ Nu sunt sărac; am avut şi perioade când n-aveam/ ce mânca şi uneori încă mai am zile cu buzunarele goale,/ însă atunci evit să scriu, fiindcă nu-mi place s-o dau în suspine.” (pag. 7)
Există aici o infuzie de machism, dar trecută printr-o sinceritate care, abia ea, place. Într-o carte ca asta, pare să spună Scurta biografie din care-am citat, poţi avea încredere. Adică şi empatie, şi garanţia confortului. Insist asupra acestei combinaţii. Nimic, în Chipurile, întocmai ca în chimia organică, nu e de extracţie pură. Cum simte că începe să devină sentimental, Stoian G. Bogdan îşi ia seama şi plasează o ironie. Când şi aceasta începe să se absoarbă în porii hârtiei, şi-aduce aminte de cele câteva cărţi pe care le are la suflet. (Exerga, de pildă, e o reverenţă făcută lui Gore Pirgu.)
Ambiguitatea aceasta de umoare e doar una dintre premisele succesului. O alta, nu neapărat a doua pe listă, e oferită de structura cărţii. Titlul e grăitor: multe pagini creează spaţiu de desfăşurare pentru o galerie de portrete trasate, cel mai frecvent, din câteva tuşe narative. Sunt, între acestea, amintiri de familie (toate zguduitoare, până şi cele despre micile animale de curte sau de celulă), scene de barou aglomerat, fotografii, din faţă şi din profil, ale câtorva prieteni interlopi sau pur şi simplu detracaţi, medalioane din ce în ce mai palide ale iubitelor de demult. Avocat, chiar dacă încă stagiar, Stoian G. Bogdan are tactul de a nu arunca sentinţe nedrepte, ştie să învinovăţească numai sub semnul nuanţei. (Când uită asta, compromite poezia, cum se întâmplă cu Tipul d), mai degrabă un pamflet eşuat.)
De obicei însă e tandru, oricât ar părea lucrul de suspect într-un volum aşa de tare de înger. Să nu ne lăsăm înşelaţi de zgomote, sunt destule efecte speciale în toate exploziile din Chipuri. Poza de cuceritor nu răpeşte nimic din frumuseţea adevărată a ultimelor versuri: „îmi amintesc de tine/ dansai în spatele unei mese pe care câţiva băieţi ţi-o umpluseră/ cu flori/ era ziua femeii şi discoteca era/ în aer/ m-am apropiat/ am luat de pe masa ta un crin roşu/ şi ţi-am şoptit zâmbitor/ – aş fi flatat dacă ai primi de la mine un crin/ a urmat o iubire mai scurtă decât/ un vers scurt/ şi o tristeţe care mi-a scos lacrimile cu tot cu ochi/ în vara aia plină de sânge şi de ciudă/ în vara aia fără soare/ şi fără cer/ când ai avut nenorocul să te cunosc/ e învierea azi// tu cauţi probabil puţină lumină/ eu caut o curvă să-mi umplu golul/ din pat// toate femeile de care mă îndrăgostesc ajung rău raluca/ de parcă liniile din palmele mele se termină/ în palmele lor.” (pag. 33)
Ca toate melodramele, poemele acestea au, cum spuneam, un substrat narativ. (Dar cu câte din cărţile ultimului deceniu nu se-ntâmplă la fel ?) Şi tot ca toate melodramele, ele emoţionează fără excepţie. E un nivel superficial de lectură, căci Chipurile nu se limitează la atât, dar e totodată un criteriu al succesului. Un teren numai bun pentru a construi pe el bucăţi antologabile. Cele trei gradaţii ascendente, chiar dacă dispuse altfel în decupajul versurilor, conduc la o aceeaşi concluzie, de două ori mai intensă: „înaintez pe culoare/ întunecoase şi reci. cât un copil lepădat/ mi s-a făcut inima. aici între ziduri/ ca-ntr-o bulă de linişte/ zac cei care-au trecut prin zidurile realităţii/ psihopaţii/ paranoicii/ oligofrenii/ mama// aici totul e verde/ zidurile uşile aerul nebunia/ înaintez pe culoare.” Semnalez subtila joacă cu sensurile. Continuu: „e ca şi cum aş pluti/ decojit de trup/ atras de ecoul cuvintelor mamei/ undeva în scrumul timpului/ când în casa noastră luceau bucuria şi ochii/ o găsesc strânsă-n cămaşa de forţă/ cum se clatină ca o pendulă stricată/ din lumea mea în lumea ei// m-ar împăca acum şi-o bătaie/ un blestem o înjurătură/ un scuipat/ fiindcă îmi e atât de dor/ atât de dor/ de mama.” (pag. 42)
E adevărat că, pe lângă acestea, se remarcă în Chipurile o anume imaginaţie compoziţională. (Cu opt ani în urmă, întâmpinându-l la rubrica Post restant, în România literară, Constanţa Buzea îi lăuda adolescentului de atunci tocmai această calitate. A avut mână bună !) Mă despart în schimb de cei câţiva comentatori care i-au prezis lui Stoian G. Bogdan o carieră prozastică. Nu cred că e indicat să dăm poemul din mână pentru romanul de pe gard. Ce e epic aici e în sensul unor constrângeri de versificaţie şi, în mod implicit, de gen. Se povesteşte doar atât cât permite metafora. Nu e cazul să explic diferenţa dintre un poet de succes şi un prozator de succes. Cel din urmă, cum spuneau paşoptiştii, n-are nume bun. Imaginaţi-vă numai cum ar arăta un asemenea poem (scris, parcă, pe hârtie milimetrică) transpus, să zicem, în subiect al unei nuvele:
„Lângă uşa mea, la numărul 12,/ Vali îşi numără gradele. Are trei linii pe piept/ şi aşa o distincţie îi face inima să bată mai repede/ sub uniforma celestă de caraliu. Pe de-o parte pentru că frac-su,/ mortu’, nu s-a ales decât cu două linii, iar pe de altă parte pentru că mă-sa, de asemenea moartă, l-a trimis după liceu/ să munceasă la gater. Îl aud prin pereţii subţiri: «1, 2, 3. 1, 2, 3. 1, 2, 3…» Patru/ s-au dus de când i-am mâncat coliva lu’ frac-su,/ care, rămas singur şi beat în circă, privind/ poate la un film cu cauboi, a învârtit tacticos pistolul din dotare/ pe deget, până când şi-a izbit ţeava de ţeastă. Şi-a făcut poc.” (pag. 58)
Titlul acestui poem e de nereprodus. Cum tot de nereprodus sunt şi alte câteva versuri care pariază pe cuvinte inexistente în DEX. (Dar să fim sinceri, cât din vocabularul poeziei în genere necesită explicaţii de dicţionar ? Chiar avem nevoie de el ?) Dacă nu le transcriu aici, e din simplul motiv că nu mi se pare oportun să le scot din context. Mergeţi pe mâna mea şi citiţi-le de la sursă. N-o să vă sune distonant. Autorul le asamblează în aşa fel încât obida lui, rostită cu umor, să obţină măcar complicitatea publicului.
Unul din primele episoade ale cărţii e nu extraordinar (am niscaiva reproşuri să-i fac), dar plin de haz. Se numeşte Vasilică şi e închinat pieziş unei iubite cu identitate neverosimilă, Rafaela: „Acum, Vasilică este singura fiinţă pentru care mai merit să trăiesc/ Acum, Vasilică este singura fiinţă pentru care mai merită să trăiesc/ Nu pentru că l-am crescut de când era cât o nucă./ Nu pentru că l-am adăpostit de fiecare dată în pumn./ (Şi pumnul, la mine, moare ultimul.) Nu./ A venit de capu’ lui în baraca mea,/ după ce executasem vreo patru luni de carceră şi-mi mai trebuiau vreo două zile până s-o iau razna/ de tot./ Eram singur şi anul mai avea mult până să compenseze ochiul/ pe care i-l scosesem puştiului care mă furase la barbut./ De când l-am văzut/ am ştiut că avem multe în comun/.../ Se auzise în toată puşcăria despre Vasilică, şobolanul lui SGB,/ şi, când m-am liberat, l-am luat acasă./ Acum, pentru el nu-mi iau gâtul,/ fiindcă n-aş vrea să se bagabonţească prin subsolurile blocului/ şi să-i frângă inima vreo şoricioaică mai fluşturatică.” (pag. 14)
N-au apărut prea multe volume de poezie în 2009. Pentru un inventar valoric al acestora, ajung degetele de la o mână. (Ba chiar prisosesc.) Printre ele, şi nu în coada listei, se numără şi Chipurile lui Stoian G. Bogdan. Care, ca debutant, se bate, iată, cu greii. E o treabă. Ce va face mai încolo, cu cât talent îşi va gestiona succesul (mai nărăvaş, se ştie, decât scrisul), e altă treabă. Care-l priveşte numai pe el.
Şi pentru că tânărul poet mi-a făcut pozna, direcţionând o pagină din carte către mine, nu pot să mă prefac, olimpian, că n-am văzut nimic: „privesc cerul printr-un monoclu triunghiular/ şi sper să-ntâlnesc o privire// dacă m-aş rata, oare n-ai ţine la mine mai mult ?// Prietene, viaţa e singurul rahat pe care-l mai am/ pot s-o fac bici./ pot s-o fac şi să plesnească./ primeşte, deci, acest poem ca pe-o bătaie/ a inimii mele.” (pag. 68)
Acum, ce să zic ? Aferim !



Cronica de Cosmin Ciotlos, cadou de ziua mea care a fost ieri, in Romania literara nr 43 2009