Tărâmul pustiirii, 1922 de T.S. Eliot

I. Îngroparea morţilor April e cea mai crudă lună, prăsind Liliac din ţărâna moartă, amestecând Dorinţă ş-amintire, stârnind Rădăcini amorţite cu ploi de primăvară. Iarna ne-a ţinut de cald, acoperind Pământul în uituc omăt, hrănind O mică viaţă cu tuberculi uscaţi. Vara ne-a surprins, venind peste Starnbergersee C-un răpăit de ploaie; ne-am oprit în colonadă. Şi-am continuat în soare-nspre Hofgarten, Şi am băut cafea, si am pălăvrăgit o oră. Bin gar keine Russin, stamm'aus Litauen, echt deutsch. Şi când eram copii, şi locuiam la arhiduce, Vărul meu, m-a luat cu sania, Şi m-am speriat. A spus, Marie, Marie, ţine-te bine. Şi ne-am dus. În munţi, acolo te simţi liber. Citesc, mare parte din noapte, şi plec în sud iarna Ce-s rădăcinile ce-apucă, ce ramuri cresc Din acest pietros gunoi? Fiu al omului, Nu poti şti, sau ghici, căci tu ai doar Un vraf de rupte-imagini, uitate în bătaia soarelui, Ş-unde copacul mort n-oferă adăpost, greierele nicio alinare, Şi piatra seacă nici un zvon de apă. Doar E-o umbră sub această roşie piatră, (vino sub umbra acestei roşii pietre), Şi-ţi arăta-voi altceva decât Umbra ta-n zori păşind vioi în urma-ţi Sau umbra ta-n amurg venindu-ţi în întâmpinare Îţi arăta-voi frica într-un pumn de praf. Frisch weht der Wind Der Heimat zu Mein Irisch Kind, Wo weilest du? Mi-ai dat zambile întâia dat-acum un an Aşa-mi ziceau: fata cu zambile - Totuşi, când ne-am întors târziu de la grădina zambilelor, Tu cu braţele pline şi cu părul ud, nu am putut Vorbi, şi ochii mi-au dat greş, nu eram nici Viu, nici mort, şi nu ştiam nimic, Privind în inima luminii, tăcerea. Od' und leer das Meer. Madam Sosostris, vestita clarvăzătoare Era răcită cobză, dar I s-a dus vestea că-i cea mai înţeleaptă femeie din Europa Cu un pachet îndrăcit de cărţi. Aceasta, zise ea E cartea ta, Matrozul fenician înecat, (Acelea's perlele ce i-au fost ochi. Priveşte!) Aceasta-i Belladonna, Stăpâna Stâncilor Stăpâna împrejurărilor. Acesta e omul cu trei toiege, şi-asta-i Roata, Şi-aici e negustorul chior, şi-această carte, Care e goală, e ceva ce cară uneori în spate, Şi mi-e oprit să văd. Nu găsesc Omul Spânzurat. Fereşte-te de moarte-n apă. Văd mulţimi de oameni, mergând în cerc. Mulţumesc, de-o vezi pe doamna Equitone, draga de ea, Să-i spui că îi aduc eu însămi horoscopul Trebuie să fii cu băgare de seamă-n vremile-astea. Ireal City, Sub bruna ceaţ-a zorilor de iarnă, O gloată curgea pe Podul Londrei. Atâţia, Că n-aş fi crezut că moartea secerase-atâţia Suspine, scurte şi rare, erau scoase, Şi fiece om îşi fixa privirea-n faţa tălpilor. Curgeau în sus la deal şi-n jos pe King William Street, Spre locul unde Sf. Mary Woolnoth măsura ceasurile, Cu-n dangăt mort la ultima bătai-a orei nouă. Acolo am văzut o veche cunoştinţă, şi l-am oprit, strigându-i "Stetson!" Tu care ai fost cu mine pe nave la Mylae' Leşul acela ce l-ai plantat în grădină acum un an' A-nceput să scoată lăstari? Va înflori ăst an?' Sau tulburatu-i-a somnul gerul neaşteptat?' O, deoparte ţine Câinele, ce-i prieten omului,' Sau cu-ale sale gheare, l-o dezgropa din nou' Tu! hypocrite lecteur! - mon semblable, - mon frere! II. O partidă de şah Jilţu-n care şedea, ca un tron scăpărând, Lucea pe marmură, unde sticla Ţinută sus de stindarde cu viţe-n pârg brodate Din care-un cupid auriu trăgea cu ochiul (altul îşi ascundea privirea sub aripă) Dubla flăcările candelabrelor cu şapte braţe Răsfrângând lumina pe masă-n timp ce Lucirea podoabelor ei se-nălţa s-o întâlnească, Din casete satinate în belşug vărsate În fiole de fildeş şi sticlă colorată Destupate, pândeau parfumurile ei stranii, sintetice, Sub formă de-unguent, pudr'au lichid, tulburau, ameţeau Şi înecau simţu-n miresme, stârnite de aerul Ce le împrospăta de la fereastră, urcau Îngrăşând prelungile flame-ale lumânărilor Şi-aruncau fumu-n laquearia Dând viaţă modelului de pe tavanul lambrisat. Ardea verde şi-oranj, flancat de piatra colorată N a cărei tristă lumină un delfin sculptat înota Deasupra căminului antic se-nfăţişa De parcă o fereastră dădea-n scena silvană, A preschimbării Filomelei, de regele barbar Atât de aspru siluită; şi totuşi, privighetoarea Umplea deşertul cu vocea-i neîntinată Şi tot ţipa, şi lumea încă-i pe urmele-i uguit' în urechi scârnave. Şi alte-ofilite frânturi de timp Erau descrise pe pereţi; figuri holbate Se-ntindeau, aplecându-se, făcând camera închisă s-amuţească. Paşi se târşeau pe scară. Sub lumina focului, sub perie, păru-i Răsfirat în vârfuri-nflăcărate Lucea-n cuvinte, apoi tăcea sălbatic. Mi-s nervii la pământ în seara asta. Da, la pământ. Rămâi cu mine Vorbeşte-mi. De ce nu vorbeşti niciodată. Vorbeşte. La ce te gândeşti? Ce gânduri? Ce? Nu ştiu nicicând la ce gândeşti. Gândeşte.' Mă gândesc, că suntem în aleea şobolanilor Acolo unde morţii şi-au lăsat oasele. Ce-i zgomotul acela? Vântul sub uşă. Ce-i zgomotul acel de-acum? Ce face vântul?' Nimic, din nou, nimic Nu Ştii nimic? Nu vezi nimic? Nu-ţi aminteşti Nimic? Ba mi-amintesc Acelea-s perlele ce i-au fost ochi Eşti viu sau nu? Nu ai nimic în cap?' Dar OOOO refrenul ăla shakespe-erian E-aşa de elegant Aşa inteligent Ce să fac acum? Ce să fac? O să ies aşa cum sunt şi-o să merg pe stradă Cu părul despletit, aşa. Ce o să facem mâine? Ce o să facem pân' la urmă?' Apa caldă la zece. Şi dacă plouă, o maşină-nchisă la patru Şi vom juca o partida de şah Frecând ochi făr' de pleoape şi-aşteptând o bătaie în uşă. Când soţul lui Lil s-a liberat, i-am zis - Nu m-am sfiit, i-am zis eu însămi, verde-n faţă, VĂ ROG GRĂBIŢI-VĂ, E TIMPUL Acum că Albert se întoarce, mai aranjează-te niţel O să vrea s-afle ce-ai făcut cu banii de ţi i-a dat Să-ţi faci dantura. Ţi i-a dat, eram acolo. Eşti ştirbă de tot, Lil, să-ţi pui unii frumoşi, Aşa a zis, ţi-o jur, Nu pot să mă mai uit la tine Şi nici eu nu mai pot, i-am zis, şi gândeşte-te şi la bietul Albert, După patru ani în armată, vrea şi el să se simtă bine, Şi daca tu nu-i poţi da asta, sunt altele care-o s-o facă, i-am zis. Ai, zău, mi-a zis. Cam aşa, i-am zis Atunci, o să ştiu cui să-i mulţumesc, mi-a zis, şi m-a privit drept. VĂ ROG GRĂBIŢI-VĂ, E TIMPUL Dacă nu-ţi place, treaba ta, i-am zis. Altele îşi permit s-aleagă, de tu nu. Da' dacă Albert o să te lase să nu zici că nu ţi-am zis Ar trebui să-ţi fie rusine, i-am zis, s-arăţi aşa bătrână (şi ea abia de tre'eş'unu de ani) N-am ce-i face, zise, făcând o faţă chinuită E de la pilulele pe car' le-am luat să scap de el, zise (a avut deja cinci, şi micul George-aproape a omorât-o) Spiţerul mi-a zis c-o să fie bine, dar n-am mai fost la fel. Tu eşti nebună de legat, i-am zis Păi, dacă Albert nu îţi dă pace, asta e, am zis De ce te mai măriţi dacă nu vrei copii? VĂ ROG GRĂBIŢI-VĂ, E TIMPUL Ei bine, duminică Albert s-a-ntors şi s-au certat la cină Şi m-au chemat şi pe mine, să prind totul la cald, şi sfadă şi mâncare - VĂ ROG GRĂBIŢI-VĂ, E TIMPUL VĂ ROG GRĂBIŢI-VĂ, E TIMPUL B'nă seara, Bill. 'nă seara, Lou. 'Seara, May. 'nă seara. Pa pa. 'nă seara. B'nă seara. Bună seara doamnelor, bună seara dragele mele doamne, bună seara, bună seara. III. Predica focului Umbrarul râului s-a destrămat: ultimele degete de frunziş Apucă şi se-afundă-n malul ud. Vântul Cutreieră ţinutul brun, neauzit. Nimfele sunt plecate. Dulce Tamisă, curgi lin, până ce-mi termin cântul. În râu nu sunt nici sticle goale, nici ambalaje, Batiste de mătase, cutii de carton, nici chiştoace Sau alte urme-ale nopţilor de vară. Nimfele sunt plecate. Şi-ai lor prieteni, pribegii moştenitori ai directorilor din City; Plecaţi, nu au lăsat nicio-adresă Lângă apele Lemanului am şezut şi-am plâns... Dulce Tamisă, curgi lin, până ce-mi termin cântul. Dulce Tamisă, curgi lin, căci nu vorbesc nici tare şi nici mult Dar în spatele-mi într-o pală rece-aud Sunetul oaselor si rânjetul de hârcă. Un şobolan se furişa încet prin vegetaţie Târându-şi burta slinoasă pe mal În timp ce pescuiam în canalul plictisit Într-o seară de iarnă în spatele fabricii de gaz Gândind la a regelui, fratelui meu, epavă Şi-a regelui, tatălui meu moarte înaintea-i. Trupuri albe dezbrăcate pe pământul jos şi umed Şi oase-aruncate într-o cămară mică, joasă şi uscată Stârnite doar de piciorul şobolanului, din an în an. Dar în spatele-mi din vreme-n vreme aud Sunetul de claxoane şi motoare, ce-l vor aduce Pe Sweeney la d-na Porter primăvara O, luna aşa frumos lucea Peste d-na Porter şi peste fiica sa Ele îşi spală tălpile în sifon Et O ces voix d'enfants, chantant dans la coupole! cip cip cip giug giug giug giug giug giug Atât de aspru siluită. Tereu. Ireal City Sub bruna ceaţ-a unei amiezi de iarnă Dl. Eugenide, neguţător din Smyrna Neras, cu-n buzunar plin de stafide C.i.f. Londra: documente la vedere, M-a invitat, în franceză demotică La un prânz la Cannon Street Hotel Urmat de un sfârşit de săptămână la Metropole La ceasul violet, când ochii şi spatele Se ridică de la birou, când motorul uman adastă Ca un taxi, pulsând în aşteptare, Eu, Tiresias, deşi orb, pulsând între două vieţi, Bătrân cu sâni zbârciţi de femeie, pot vedea La ceasul violet, ceasul de seară ce mână Spre casă, şi-aduce marinarul acasă de pe mare, Dactilografa, acasă la ora ceaiului, îşi strânge dejunul, aprinde Aragazul, şi pune mâncare-n oale. Pe geam afar' precar atârnă La uscat, combinezoanele-i atinse de ale soarelui ultime raze Şi pe divanu-i (ce noaptea îi e pat) de-a valma-s aruncate Ciorapi, papuci, maieuri şi corsete. Eu, Tiresias, batran cu sâni ridaţi Văzut-am scena, şi proroocit-am restul - Şi eu îl pândeam pe oaspele aşteptat El, tânărul bubos, soseşte Conţopist la un mic agent imobiliar, cu o privire îndrăzneaţă Unul din cei de jos, căruia siguranţa îi stă Ca o pălărie de mătase unui milionar Bradford Vremea-i propice, după cum ghiceşte, Masa e gata, ea-i plictisită şi obosită, Încercările de a o prinde-n mângâieri Nu sunt respinse, chiar de-s nedorite Îmbujorat, decis, de-odată dă asaltul Mâinile-iscoditoare nu întâlnesc vreo apărare Vanitatea lui nu cere vreun răspuns Şi face din nepăsare-un "bun venit" (Şi eu, Tiresias, am îndurat toate Cele jucate-n acest divan sau pat; Eu care-am stat sub zidul Tebei Şi printre cei mai de jos dintre morti am păşit ) Lasă un ultim sărut, de stăpân dispreţuitor, Şi bâjbâind, îşi află drumul, pe scara întunecată... Ea se întoarce şi priveşte-o clipă în oglindă, Abia conştientă de-a amantului plecare; Creieru-i lasă unui gând ne-ntreg liberă cale. "Ei bine, a trecut şi asta: şi mă bucur că e gata. Când o femeie frumoasă calcă strâmb, şi Din nou măsoară camera cu paşii-i Îşi netezeşte părul cu mâna-automată Şi pune-o placă la gramofon Cântecul ăsta a trecut pe lângă mine, plutind pe ape' Şi-n lungul Strand-ului, în sus pe Queen Victoria Street O, cetate, City, câteodat-aud Pe lâng-o crâşmă-n Lower Thames Street Vaiet plăcut de mandolină Şi vuiet şi vorbă dinăuntru Unde pescarii lenevesc la pranz: unde zidurile De la Magnus Martyr păstrează Splendori de nedescris în alb şi aur Ionic. Râul asudă Petrol şi smoală Barjele-alunecă-n derivă Cu fluxul în schimbare Pânze roşii Larg Se leagănă în vânt pe verga grea Barjele spală Buşteni ce-alunecă-n derivă În jos pe lângă Greenwich, ajung Dincolo de Insula Câinilor Weialala leia Wallala leialala Elisabeth şi Leicester Vâsleau Pupa avea formă De coajă aurită Roşie şi aurie Unda stârnită Atinse-ambele ţărmuri Vântul sudvestic Ducea în aval Clinchetul clopotelor Turnuri albe Weialala leia Wallala leialala "Tramvaie şi-arbori plini de praf Highbury m-a născut. Richmond si Kew M-au pierdut. Lângă Richmond mi-am ridicat genunchii Întinsă pe spate pe fundul unei canoe înguste" "Picioarele-mi 's la Moorgate, şi inima-mi E sub picioare. După împlinirea faptului A plâns. A promis "un alt început" N-am replicat. Pentru ce să port pică?'" "Pe Nisipuri la Margate Nu pot lega Nimicul de nimic Unghiile rupte ale mâinilor murdare Oamenii mei oameni umili ce n-aşteaptă Nimic" la la La Cartagina-am ajuns apoi Arzând arzând arzând arzând O Doamne Tu culege-mă O Doamne Tu culege Arzând IV. Moarte în apă Phlebas Fenicianul, de două săptămâni mort Uită ţipătul pescăruşilor, şi vuietul mării în larg Câştigul şi pierderea Un curent submarin Îi curăţă oasele-n şoapte. În timp ce se ridica şi cădea Trecu etapele vârstei şi tinereţii lui Intrând în vârtej. Păgân sau evreu O, tu ce stai la cârmă şi priveşti în vânt Gândeşte-te la Phlebas, c-era odat' frumos şi-nalt ca tine V. Vorbele tunetului După lumina torţelor roşie pe feţe transpirate După tăcerea rece din grădini Dup-agonia din locuri stâncoase Strigăte şi plânsete Închisoare şi palat şi reverberaţie De tunet de primăvară peste munţi depărtaţi Cel ce trăia acum e mort Noi, ce trăiam, acum murim Cu puţină răbdare Aici nu-i apă, numai stâncă Stâncă şi nu apă şi drumul nisipiu Drum şerpuind deasupra printre munţi Care sunt munţi de stâncă făr' de apă Dac-ar fi apă ar trebui să ne oprim şi să bem Între stânci nu te poţi opri sau gândi Sudoarea-i uscată şi tălpile-n nisip Doar de-ar fi apă printre stânci Gură moartă de munte cu dinţi cariaţi ce nu poate scuipa Aici nici în picioare, nici jos nu se poate sta Nu e nici măcar tăcere în munţi Doar tunet uscat şi sterp, fără de ploaie Nu e nici măcar singurătate în munţi Ci feţe posomorâte, roşii, ce mârâie şi rânjesc Din usi de case de chirpici crăpate. De-ar fi apă Şi nu stâncă De-ar fi stâncă Dar şi apă Şi apă Un izvor Un ochi de apa între stânci De-ar fi sunetul apei doar Nu al greierului Şi-al ierbii uscate cânt Ci sunetul apei peste stânci Unde-o pasăre cântă între brazi Pic pleosc pic pleosc pic pleosc pic pleosc Dar nu e apă. Cine-i al treilea care-i mereu cu tine? Când număr suntem doar tu şi cu mine Dar când privesc înainte pe-albul drum Mereu mai e-un al treilea mergând cu tine-n rând Plutind, învăluit în brună mantie, faţa-i ascunsă Nu ştiu bărbat de-i sau femeie Dar cine-i cel de dincolo de tine? Ce-i acel sunet ascuţit în aer Murmur de maternă lamentaţie Cine's acele hoarde-ntunecate, năpădind Peste câmpii făr' de sfârşit, împiedicându-se-n crăpat pământ Mărginit de orizont plat numai Care-i oraşul de dincolo de munţi Fisuri şi reforme şi-explozii în aer violet Turnuri ce cad Ierusalim Atena Alexandria Viena, Londra Ireal O femeie-şi întinse părul lung şi negru Şi cântă muzică şoptită pe cele strune Şi lilieci cu feţe de copii-n lumina violetă Fluierară, şi dădură din aripi Şi se târâră cu capu-n jos, pe un perete innegrit Şi cu susu-n jos în aer erau turnuri Bătând clopote măsurând ceasurile-n vagă amintire Şi voci cântând din cisterne goale şi fântâni secate. În gaur-asta putrezită dintre munţi În palida lumin-a lunii, iarba cântă Peste morminte răscolite, în jurul capelei, E capela goală, casă vântului doar N-are ferestre, şi-uşa se leagănă, Oasele-uscate nu pot face rău nicicui. Doar un cocoş cocoţat pe grindă cucurigu, cucurigu În lumina unui fulger. Apoi o pală umedă de vânt Aducând ploaia Gangele înecat în praf era şi frunzele vlăguite Aşteptau ploaia, în timp ce norii negri Se adunau în depărtare, peste Himavant. Jungla se ghemui, încovoiată în tăcere, Şi atunci vorbi tunetul: DA Datta: Ce am oferit? Prietene, sângele-agitându-mi inima, Teribila-ndrăzneală a unei clipe de capitulare Ce un veac de prudenţă n-o poate retrage Prin asta, şi numai asta existat-am Ceea ce nu e de găsit în necrologuri Sau în amintiri ţesute de păianjenul filantrop Sau sub sigilii sparte de firavu-avocat În camerele noastre goale DA Dayadhvam: Am auzit cheia Cum se întorcea în uşă o dată, doar o dată Ne gândim la cheie, fiecare-n a lui închisoare Gândindu-ne la cheie, fiecare îşi confirmă o închisoare Doar la lăsarea nopţii, zvonuri eterice Învie pentr-o clipă un învins Coriolan DA Damyata: Barca răspunse Vesel, mâinii experte cu pânza şi vâsla Marea era calmă, inima ta ar fi răspuns Vesel, la semn, bătând supusă Mâinilor ce o cârmeau. Şedeam pe ţărm Pescuind, cu-arida câmpie în urmă Să-mi orânduiesc pământurile măcar? Podu' Londrei se dărâmă se dărâmă se dărâmă Poi s'ascose nel foco che gli affina Quando fiam uti chelidon - O, rândunico, rândunico Le Prince d'Aquitaine a la tour abolie Ceste frînturi adăpostit-am între-ale mele ruine. Atunci pe plac ţi-oi face. Hieronymo înnebunit-a iar Datta. Dayadhvam. Damyata. Shantih shantih shantih.