joi, 24 septembrie 2009

Doua cronici in Observatorul Cultural

Viaţa ca-n Chipurile, de Paul Cernat



La ultima ediţie a Tîrgului Bookfest, un public tînăr numeros asista, bulucit, la (scuzaţi cacofonia) lansarea volumului de debut al lui Stoian G. Bogdan. Un asemenea succes la un poet debutant în vremuri de criză a poeziei, şi nu numai, nu e, să recunoaştem, de ici de colo, oricît de mare ar fi capacitatea autorului de a socializa „în reţea“. Fost redactor la revista douămiistă Pana mea, Stoian G. Bogdan (n. 1983) şi-a creat, ce-i drept, o mică mitologie underground, sub acronimul „SGB“ (pe model MRP, DRP, MHS sau DCM). Originar din Comăneşti – orăşel moldovean „nemurit“ poetic în această monografie a groazei – omul e de profesie avocat, chiar dacă, judecînd după depoziţiile sale, i-ar fi stat mai bine în boxa acuzaţilor... Glumesc, desigur, dar prietenii ştiu de ce: pe coperta a patra, şi Radu Andriescu, şi Claudiu Komartin, şi Radu Vancu îl descriu la unison ca pe un „derbedeu“, „hai-mana de provincie“, „dat în paşte“ şi poet cu care „nu-i cu nici un chip de glumă“. Ba Andriescu dă în scris că: „dacă ai pe cine să întrebi, mai mult de jumătate din Chipurile e biografism“! Lasă că nici poetul comăneştean – adică eul său liric! – nu se sfieşte să răstoarne raportul dintre text şi referent, mitologizîndu-şi volumul prin reflecţii de genul: „ea e un fel de femeie pe care-am recunoscut-o în boxa acuzaţilor, o femeie din care sărăcia şi alcoolul au făcut un personaj de Chipurile“ (Chip chirip).

Altundeva, poetul-narator şi personaj îşi dramatizează ambiguu o întîlnire la metrou cu... Constanţa Buzea, cea care îi comentase cîndva primele poeme la „Poşta redacţiei“ de la România literară. Iată însă „despre ce e vorba în această poezie“: în timp ce citea „ofticat“ România literară după apariţia grupajului cu pricina, o frînă a metroului îl face să lovească (involuntar) sub centură un „ditamaiomul“ care nu-i acceptă scuzele şi-l pocneşte. Neputînd rămîne dator, proaspătul poet îi răspunde la modul „acţionist“, plesnindu-l „cu R.l-ul/în ochiul dinspre staţia Unirii“ şi constată că „la cum s-a chircit cred că poemele mele atîrnau greu./M-a buşit şi rîsul, în timp ce îmi făceam loc prin mulţime...“. Iată şi finalul cu schepsis: „Am ieşit smotocit ca o jucărie de cîine./ Pe peron am observat o doamnă de vîrsta a treia/ simplă dar elegantă care mă privea sever/ ca pe un golan oarecare“ (Poemele din România literară). Dar acesta e un exemplu din seria textelor care-l pun în scenă pe SGB şi ca „poet“, nu doar ca „golan“.

Altfel, la o rapidă răsfoire a cărţii, cititorul sastisit de bălării new generation poate fi lesne tentat să azvîrle scîrbit cartea, derutat de incipit-uri precum „Familia pulii“, „zi de tot căcatu“, „Mînca-i-aş pizda ei“, „Am de la strămoşii mei turci abilitatea/de a prinde şansa de coaie“, „eram cu tata, victimă a datoriei părinteşti/de a fi dus la curve de timpuriu“ etc. Iar convivialităţile generaţioniste din specia dedicaţiilor către prieteni (Cap de broască, Ciotlosharada) sau relatările dezabuzate despre vechi beţii eroice în grup (La crîşma din Rosetti, Vînd BMW 318) par a avea un aer déja lu: iarăşi poeme despre gaşcă şi beţii?! A se slăbi...

Citită însă fără idei preconcepute, cartea – bulversantă – dezvăluie un poet capabil să surprindă, ca-ntr-un album hiperrealist, episoade nebuneşti şi „chipuri“ greu de uitat ale declasaţilor care i-au marcat existenţa, victime deloc inocente într-o lume ieşită din ţîţîni. O lume pe lîngă care poemele negre ale lui Ioan Es. Pop din Ieudul... sau Pantelimon... par abstracte şi ceremonioase, livreşti şi estetizante. De altfel, în comparaţie cu „personajul“ SGB, alde Ianuş, Sociu sau Khasis apar ca nişte „personaje“ lirice plăpînde (nu în ordinea valorii, fireşte, ci în aceea a fizionomiei). O comparaţie cu filmele lui Oliver Stone sau, de ce nu?, cu Marfa şi banii ar fi, cred, avenită în context: una dintre principalele calităţi ale poemelor lui SGB este caracterul cinematografic, de film verité. Zona „monografiată“ în Chipurile (Comăneştiul postdecembrist, un fel de Spoon în variantă extrem-abrutizantă, „fără ieşire“) este una prin excelenţă nelegiuită, producătoare în serie de monştri (auto)distructivi şi de victime. Aici, bărbaţii îşi încep de regulă viaţa ca nişte interlopi puşi pe fapte mari, pentru a şi-o încheia în alcool, mizerie, nebunie sau sînge, iar femeile pendulează între prostituţie, cerşetorie şi ospiciu.

Naratorul acestor life stories pare decis să privească răul în faţă pînă dincolo de insuportabil, refuzînd, cu o grimasă cinică, orice sentimentalism. Nu şi orice sentiment, căci afectivitatea ţinută în frîu pulsează intens. Grozăvia experienţelor familiale relatate (tatăl ajuns în închisoare, bunicul ucis, mama eşuată în sanatoriul de bolnavi mintal) se asociază cu o galerie de „personaje“ lovite de toţi pereţii vieţii: o tîrfă drogată, fostă studentă la Drept, la FF, ajunsă peste ani în boxa acuzaţilor, o alta sfîrşind în cea mai jalnică mizerie după momentele de „glorie“ carnală, beţivi omorîţi cu sînge rece, rataţi patetici căzuţi, socialmente, de sus, criminali psihopaţi, puşcăriaşi, bărbaţi şi femei cu biografii gorkiene (între aceştia – o bătrînă basarabeancă, Frăsina Lefter, personaj dintr-un poem narativ tulburător), grobieni gregari care înnebunesc în urma unor farse ale destinului de tip Două loturi... „Obiectivismul“ evocărilor crude se împleteşte cu o serie mai lirică – bluesuri direct confesive, subiective – despre iubiri şi prietenii pierdute sau despre situaţii existenţiale-limită, cu mici comentarii din off la cartea care tocmai se alcătuieşte („m-apropii de finalul chipurilor/ îmi creşte tot mai multă vată în nări“ – Între patru paranteze). „Chipurile“ evocate sînt, de fapt, pure imagini mentale, posesorii lor fiind deja „în altă parte“. Cronică neagră a unei provincii abandonate şi retrospectivă existenţială pe muchie de cuţit, ele alcătuiesc un ansamblu apăsător şi oferă o imagine horror a „României profunde“ din ultimul deceniu.

SGB nu e un poet naiv sau rudimentar. Dicţiunea robustă, frazarea mobilă, cu ruperi de ritm şi talent improvizatoric, dozajul adecvat de înscenare argotică hard şi de lirism reţinut, de agresivitate impenitentă şi de ricanare amară sînt bine controlate într-un discurs tăios, unde (aproape) totul e la locul lui. Vechile trucuri îi sînt familiare (ca şi lui Sociu sau Ianuş, care îşi intertextuează discret biografismul), dar nu trimiterile livreşti sînt semnificative, ci faptul că poemele sînt matriţate eficient pe calapodul unui real înregistrat pe toate frecvenţele sale distorsionate. Sigur, cutare text parodiază, în cheie personală, pe Mircea Dinescu sau Geo Dumitrescu, un altul (Liviu Naţia) pastişează un poem de Cărtărescu (Corina, recent măritată Achimescu): „Cine cară pe umeri povara unui cap/ în care gîndurile au încremenit ca fotografiate/ şi toacă strada cu mersu-i de armăsar beat/ de răsună pînă-n versurile mele?// E Naţia cu beţigaşu’!“... Nu asemenea şotii constituie însă punctul forte al autorului, căruia, dacă îi stă bine să afirme „eu nu sînt un poet, eu sînt un poem“, nu-i stă deloc bine să metatextueze emfatic „îmi sorb cocktailul şi totul devine limpede// aici în poem“.

SGB reuşeşte cu deosebire în narativizarea alertă, sincopată a decupajelor fruste de real, virate dinspre mizerabilismul grotesc spre demenţa pură, cu „explozii“ psihedelice („atingi zăpada şi fiecare fulg devine cenuşă/ spargi visul şi-mi muşti bucăţi din creier...“). Problema e că maniera sa de insolitare, în raport cu congenerii, nu ţine atît de „poeticitatea“ discursului, cît de valenţele portretistice şi narative ale acestuia, de observaţia caracterologică acută şi de scenarizările abile. Autorul Chipurilor este, virtualmente, un prozator, iar volumul său se citeşte ca un roman neobeat. Avem de-a face, în fond, cu o radicalizare, pornind de la experienţe hardcore, a unui tipar deja brevetat, împins pînă la ultimele consecinţe. Tradiţia sa internă vine dinspre arghezienele Flori de mucigai, trece prin Poemul invectivă al lui Bogza şi ajunge... cine ştie unde. Comentatorii de pe coperta a patra aduc tot felul de referinţe, de la Villon la Vian, de la Thoreau la Edgar Lee Masters, de la D. Stelaru la Mircea Dinescu şi de la Genet la... Fanfan, „rechinul puşcăriilor“ – de ce nu şi la Tom Waits? Ar fi, oricum, o eroare să ne oprim la nivelul „lumpen“ al textelor.

În plus, „golanul“ SGB nu e un poet exhibiţionist sau isteric, nu şarjează băşcălios, nu dă drumul lesne lamentourilor, nici nu se lasă pradă nevrozelor sau depresiilor bacoviene. E un „dur cu suflet bun“, care a învăţat să strîngă din dinţi şi să meargă înainte chiar atunci cînd existenţa îl izbeşte din toate părţile. Un supravieţuitor şi un martor, dacă nu un „avocat“ din oficiu al lumii din care vine. Mişcarea favorită a poemelor sale deziluzionate, brutale, pe alocuri argotice şi, vorba tînărului Bogza, „penetrantiste“, în care agresivitatea nu pare decît o banală reacţie de apărare, este înaintarea spre punctul terminus al suportabilităţii, avînd drept corolar luarea realului în plin şi trecerea dincolo: „breack on trough to the other side“. Iar ultimul poem dă, alături de întunecatele Sanatoriu şi Halucinaţie în drum spre oraşul natal (o „imposibilă întoarcere acasă“, ca la Ioan Es. Pop, dar fără voaluri simbolizante), întreaga măsură a calităţilor sale. În asemenea piese, butonul intensităţii interioare e dat la maximum, lăsînd să se audă scîncetul inocenţei copilăreşti pierdute, călcate în picioare de mizeria maturizării precoce: „înaintez pe culoare/ întunecoase şi reci. cît un copil lepădat/ mi s-a făcut inima. aici între ziduri/ ca-ntr-o bulă de linişte/ zac cei care-au trecut prin zidurile realităţii/ psihopaţii/ paranoicii/ oligofrenii/ mama// aici totul e verde/ zidurile uşile aerul nebunia/ înaintez pe culoare“ (Sanatoriu); „Prima privire îţi conturează calea ferată acoperită de/ rugină/ a doua ţi-o arată cum se sfîrşeşte brusc/ în cîmp/ de parcă cineva ar fi bătut în cuie/ «De-aici nimeni nu pleacă!»/ păşeşti înainte prin ceaţa cu gust de cenuşă/ inspiri expiri pînă ce vezi oraşul/ cu ziduri gri aer stătut şi oameni gri/ ca şi cum l-ai fi dezgropat cu suflarea din praf/ .../ aici prietene ar fi fost mai bine să nu intri/ ăsta-i oraşul comăneşti. Aici m-am născut eu/ aici te aşteaptă disperarea în rochie de mireasă/ şi moartea dacă ai noroc“ (Halucinaţie în drum spre oraşul natal).

Iată şi culminaţia imposibilei întoarceri într-un „acasă“ postapocaliptic, locuit de o singurătate soră cu moartea: „cobori din maşină pe ţărîna pe care ţi-ai terfelit copilăria/ acum eşti om în toată firea, nu ca atunci cînd ai plecat/ jumate tu jumate hainele lu’ tac-tu/ trînteşti portiera în urmă tragi din ţigară fum după fum/ îţi faci curaj deşi-năuntru nu te mai aşteaptă nimeni/ o gaşcă de ani ţi-a pîngărit casa/ dar carul mare e tot între nici limpede/ nu e monica să ţi se gudure la picioare/ nici Riki să-ţi sară în braţe/ păşeşti pe potecă şi îţi lipsesc din mîini găleţile cu apă/ însă mamaia s-a retras de mult dintre oale/ te cheamă scîndurile din ferestre/ auzi printre zăbrele cuvintele alor tăi/ acul de patefon sorbindu-le din riduri muzica/ susurul vinului curgînd în pahare/ deschizi pumnii şi mîngîi cu vîrfurile degetelor zidurile/ aici dădeai cu capul cînd te simţeai/ prost prost/ aici a buşit traian pisica ta hoaţă/ aici era uşa/ intri/ aici te-ai blocat/ şi parcă simţi leşinul apropiindu-se din camerele goale/ cu poze arse cu păienjenişuri şi mii de şobolani/ te ghemuieşti într-un colţ al salonului/ şi-ai vrea să plîngi dar parcă fuţi finalul“ (Acasă). De n-ar fi decît acest text, şi tot am putea vedea, liniştiţi, în SGB, un poet adevărat. Dar Chipurile este în ansamblu un volum notabil al noii generaţii, cu o identitate retenibilă. Un volum care, totuşi, lasă impresia că-şi epuizează materia. Cel puţin pe terenul poeziei.

..........................................................................................................................................................................


Să nu-ţi faci chip cioplit, de Oana Catalina Ninu


Multe dintre textele ce alcătuiesc Chipurile îmi erau bine cunoscute de ceva vreme. Chipurile, aveam anumite opinii, anumite expectative, anumite convingeri. Şi, ca mai mereu, acestea au fost dejucate la lectura integrală şi lineară (în sensul de pagină cu pagină) a unui volum pe care îl văzusem pînă atunci fragmentat şi oarecum tabular. Trebuie să recunosc că în cazul Chipurilor, volumul de debut al lui Stoian G. Bogdan, distins cu Premiul pentru Poezie la Concursul de manuscrise pentru tinerii sub 35 de ani organizat de Uniunea Scriitorilor din România, construcţia cărţii este aproape impecabilă. Fiecare text introduce un nou chip, un nou „personaj”, chiar dacă acesta este însuşi eul auctorial care îşi însuşeşte o altă mască. Pentru oricine deschide volumul lui S.G.B. – cum i se spune, pe scurt, în spaţiul literar virtual – un lucru este cert: există o serie de personaje, iar acestea atrag după sine, implicit, poveştile. Substanţa este, aşadar, epică, iar lirismul nu face decît să „cosmetizeze” un fir declarat narativ. Însă de la poveste la poezie este o distanţă considerabilă, iar S.G.B. reuşeşte, cel mai adesea, să o facă să se volatilizeze.

Dacă poveştile în sine ar putea fi, foarte uşor, subiecte ale ştirilor de la ora 5, ceea ce le transformă în literatură este mai puţin stilul şi mai curînd atitudinea. S.G.B. scrie o poezie cu atitudine, o poezie conştientă de propriile valenţe, care nu îşi pune întrebări asupra valorii estetice, ci poate doar asupra valorilor existenţiale, şi aceasta fără a se transforma în poezie moralizatoare. Iar această atitudine, deşi de cele mai multe ori implicită, subsidiară, ne este indusă de focalizare, de perspectiva celui care priveşte sau care ia parte fără să acţioneze propriu-zis. Pentru că ochiul prin care avem acces la acest univers este unul static, imobil, captiv sieşi. Şi este şi un ochi care captează chipurile, fără a înceta să aparţină, la rîndul lui, unui alt chip. Mai departe, la un al treilea nivel, nu mai există decît chipul cititorului care se confundă, la limită, cu toate celelalte chipuri. Un joc al convenţiilor, al ficţiunii care se suprapune într-un mod imperfect dar constant realităţii, substituindu-i-se şi fiind înlocuită la nesfîrşit. Am putea spune că Stoian G. Bogdan se joacă de-a şi cu literatura.

O dată intrat în acest spaţiu, chipurile se individualizează şi ţi se lipesc de retină. Totul este vizual şi palpabil, greu de crezut şi în acelaşi timp tangibil, iar textul curge în ritmul poveştilor înşirate precum mărgelele pe aţă, în afara artificiilor stilistice. S-ar părea că S.G.B. nu mizează pe un limbaj violent şi nici pe tropi, dar cele mai reuşite poeme sînt tocmai acelea în care cuvintele sînt slobode sau în care „metafora” ţîşneşte în urma unor coliziuni neaşteptate: „Nătărău’ Gimi/ păcăliciul oraşului/ i-a convins pe ai lui că a cîştigat nouăşnouă de milioane/ (bani grei)/ la un loz răzuit în trei culori// trei zile şi trei nopţi au băut ca porcii cu scroafele de gît/ tac’su cînd îl bătea cînd îl căra în cîrcă cînd îl pupa/ cînd îl înjura de toţi morţii/ au sosit rudele de la Buhuşi cu căţel cu purcel/ chiuiau ca la nuntă beţi ţepeni/ i-a felicitat şi dom’ primar/ ba chiar l-a propus pe Gimi cetăţean de onoare/ beau pe stradă şi dădeau cu pietre-n geamuri/ Vecine pe toţi o să vă scot din căcat/ Să moară mama dacă n-o să vă iau apartament la Bucale/ [...] şi-au cheltuit oamenii lefurile s-au împrumutat/ şi-au vîndut ca apucaţii electrocasnicele şi mobilele din sufragerie/ să se mute la Bucureşti să vadă minunea/ numa-numa s-audă oraşu’ că s-au scos din foame” (S-a luat lumina).

Cum spuneam, atitudinea ca invariabilă a poeziei lui Stoian G. Bogdan se poate observa şi în schimbările periodice de ton – o întreagă paletă – de la tonul tragico-patetic la cel persiflant, de la tonul sentimental la cel vag indiferent, de la tonul ridicol-comic la tonul de şmecher sau de dezabuzat. În acest context, totul ţine de masca (sau chipul) pe care alegi să îl porţi: tatăl puşcăriaş, una dintre femeile uşoare care au sfîrşit rău, Frăsina Lefter – menajera de lux –, Oliviu – colegul de clasă care a aruncat o piatră pe geam şi a omorît o fată pentru că unul dintre cioburi i s-a înfipt în vena jugulară etc. Ca şi în cazul unui roman, mizînd pe aceeaşi logică, pe acelaşi tip de impact, volumul de debut al lui S.G.B. are pretenţia să te bîntuie şi după ce ai parcurs ultima pagină. Pe de o parte îţi transmite o serie de microistorii şi de poveşti concentrate, iar pe de altă parte îţi induce o stare, lucru care se apropie mai mult de imperativele poeziei. Avem de-a face, în ultimă instanţă, cu un bizar mixaj de poezie şi de naraţiune, însă într-un dozaj destul de diferit faţă de conceptele mai vechi de poem în proză sau de proză poetică. Un scurt exemplu: „greu suportam/ durerea şi huruitul/ frezei care-mi săpa prin măsele/ şi tata ştia/ îmi spunea imaginează-ţi că în momentele alea/ auzi un motor afară/ făceam asta/ şi funcţiona// la fel îmi imaginam/ şi cînd aspiratorul obstetric/ trăgea din pîntecul Celiei/ fetusul ciopîrţit de chiuretă/ care ar fi ajuns cîndva să-mi fie fiu sau fiică/ şi nu mai mergea” (Ion sau Ioana).

Bineînţeles, există în Chipurile şi cîteva texte mai puţin reuşite sau, în orice caz, nu atît de puternice şi de vizuale ca altele. Este vorba de un fel de texte de „legătură” între piesele de rezistenţă, este vorba de nişte texte care în mod vizibil nu aparţin „chipurilor”, dar au fost introduse pentru a-ţi putea odihni privirea. Nu cred că era necesar.

Bineînţeles, vocaţia lui Stoian G. Bogdan este proza, pentru că în cazul Chipurilor forţa volumului este cuantificabilă în miligrame de naraţiune. Bineînţeles, toate acestea nu opresc Chipurile să fie, probabil, cel mai bun debut în poezie al acestui an.




..........................................................................................................................................................................


Revista Observatorul Cultural, nr. 493, septambrie 2009


12 comentarii:

  1. E foarte bună cronica lui Paul Cernat, prezintă cartea și pe autorul ei în postura care îi pune cel mai bine în valoare.

    RăspundețiȘtergere
  2. Ce ridicol ! La persoane interesate, din 14 categorii, apare Gelu Vlasin - de doua ori si SGB insusi - o data. Carevasazica-ti porti de grija...

    RăspundețiȘtergere
  3. ba esti nebun...cum dreacu sa stea cineva atat ca sa te analizeze pe tine ma? :)) ce lume nebuna frate

    RăspundețiȘtergere
  4. au luat-o razna toti, ce sa zic :D

    RăspundețiȘtergere
  5. Baietica, multi "poieti" exista , putini cunosc esenta termenului "poem" .
    Ti-am citit cateva texte ,comentarii sau mai bine zis critici si usor am observat ca tu mereu te crezi mai presus , insa uiti de unde vii si cine esti. Multi se nasc pt a fi lideri sau oameni sus pusi , tu te-ai nascut sa te zbati in propriul cacat, sa arati cu degetul si atat.
    Scrumiera a societatii ai devenit,draga SGBule ! :)



    sa ai o viata cat mai plina de cacat , ca doar in asta stii sa te scalzi.

    * nu e urare de bine , ca nu am de ce sa fac asta. Ba din contra :)



    PS: 1. Nu ne cunostem , sau nu face to face , dar avem 1 persoana comuna , iar asta te face sa fi citit mai mult ca orice.
    2 . Nu stiu de ce acesti oameni se sinchisesc sa laude o " Laura Andresan" in varianta masculina. E mai simplu sa devii Naomi, dar pardon! macar aia sau ala [ ia-o cum vrei ] are DEMNITATE ! :)

    RăspundețiȘtergere
  6. bucura-te sgb!atunci când nu ai dusmani, esti ca banca fara bani.

    katarina

    RăspundețiȘtergere
  7. stiu draga mea, de altfel pe mine ma amuza aceste comentarii ale acestor indivizi simpatici in felul lor dar sa zicem, rau voitori :)

    RăspundețiȘtergere
  8. Laura Andresan in varianta masculina...buna comparatie...

    RăspundețiȘtergere
  9. Da, pe unii îi roade invidia.(Mama ce retoric am devenit). Și pe acel anonim de mai sus care proslăvea un produs maroniu. Asemenea atitudini scatofile îi demască spectrul de poetache dâmbovițean cu atitudini provinciale, doar din provincie vine și SGB, din Comănești-Bacău, eclava poetică provensală.:))))
    Bravo S G B ! Arată-le degețelul că doar tu ești Laur Andersen.

    RăspundețiȘtergere
  10. Hopa! Scatofili cu demnitate! http://chipurile.blogspot.com...e totusi blogul unui poet!

    RăspundețiȘtergere
  11. Bun venit in lumea "buna", frate ! In sfarsit hoardele de ciumetzi - zis si poetzasi de doi lei - au inceput sa-ti sara la beregata precum hienele :))

    Pai daca pana acum a fost cum a fost, sa zicem, a venit vremea sa vada nenicii ca nu-i de joaca ! Paul Cernat a scris aici o adevarata epopee criticista si a dat un verdict necrutzator: "Chipurile este în ansamblu un volum notabil al noii generaţii, cu o identitate retenibilă" !!! Si asta o spune cel mai indarjit critic al douamiismului si al scriiturii tinere. Acu' sa vezi amice cum o sa te intampine croncanitorii la intrarea in cetate :)

    RăspundețiȘtergere