marți, 21 decembrie 2010

Sarbatori fericite

Avand vedere ca vin sarbatorile si ca voi pleca intr-o zona fara internet va urez

Craciun fericit, un an nou cu bucurii si-asa mai departe

Dar hai sa va pun totusi, incaodata poemul acesta pe care stiu ca-l simtiti:

Poemul care fute-n gură politicianul român



Eu stau şi scriu poemul care fute-n gură.
Eu stau şi scriu şi uite că te fut în gură.
Eu stau şi mă gândesc că ştii că meriţi să te fut în gură,
că dacă ştiai că nu meriţi
nu mai citeai poemul care fute-n gură politicianul român...
Nu-i aşa? Nu?

Fac parte din generaţia de sacrificiu, Politicianule!
Ştiu limbi străine, Politicianule, pot să te fut în gură în orice grai!
Ştiu istorie, geografie, fizică, chimie, literatură, drept,
şi mai presus de toate, ştiu Sărăcie! căci am făcut facultate
sperând că viaţa mea va fi un lux
şi m-am şters la cur cu diploma. Am muncit pe doi lei. Am crezut
în adevăr, în dreptate, în cinste, în onoare
şi-n celelalte căcaturi pe care le-ai băgat la înaintare.
Am trăit în întuneric sub soare. Am votat oamenii de paie ca tine,
să-mi reprezinte interesele şi mi-am luat-o-n gură
ca-n poemul care te fute-n gură.

Eu te cunosc, Politicianule...
Ştiu cum îţi întră-n timpane cuvintele astea
şi-ţi terfelesc creierii. Dar îţi vorbeşte sărăcia, Politicianule!
Sărăcia pe care-o trăiesc românii care te-au votat,
pe tine şi pe partidul tău de căcat!
Îţi vorbeşte, aşa că citeşte, aşa că ascultă!

Iată-mă, deci, cum te fut în continuare-n gură Politicianule
şi iată-mă cum îţi vorbesc ca un om cu mintea pe crengi
sau mai bine ca un golan care după mintea ta de comunist ar trebui exclus
din societate. Dar tu şi şleahta ta de politicieni, procurori, judecători, corupţi, avocaţi, caralii, ilieşti, bombonei, prostănaci, inculţi în funcţii, securişti, lingăi, sppişti, pupincurişti, aveţi mai multe şanse să-mi beliţi pula decât să mă excludeţi!
Căci prin gura mea vorbesc 22 de milioane de români!
Şi mi-ar plăcea să fiu exclus din societatea de căcat,
condusă de oamnei de căcat
ca tine, care gândesc căcat zilnic, din scaunele pe care românii le plătesc!
Dar societatea s-a împuţit de la cap, de la capetele voastre
de politicieni de căcat, Politicianule!
Aşa că societatea trebuie să-şi rupă capul!


Păi tu cand lumea moare de foame scazi pensiile, salariile şi bursele studenţilor
Prostule!
Păi tu când lumea moare de foame măreşti taxele şi impozitele
Prostule!

De ce nu legalizezi prostituţia şi marijuana ca-n Olanda?
Ai scoate ţara din foame, ai crea turism şi-ar curge miliardele
de euro în ţară... Mă doare-n pulă de ideile tale de comunist,
de morala ta de comunist vopsit în capitalist!
Mă piş pe funcţiile pe care ţi-e frică să nu le pierzi, Politicianule!

Închei contracte secrete pe bani din buzunarele românilor!
Plăteşti preţuri de zeci de ori mai mari pentru servicii, autostrăzi, maşini, cladiri, din buzunarele românilor!
Plăteşti şi nici măcar nu primeşti!
Vinzi avutul românilor pe doi lei şi-ţi iei şpăgi pentru asta!
Umbli îmbrăcat în milioane de euro în timp ce-ngropi românii-n sărăcie!
Futu-te-n gură de cacat înşirat în funcţii publice ce eşti!

Unde vrei să ne duci mă muie? Vrei să ne iei şi pieile de pe noi?
Vrei să ne transformi în sclavi mă muie?

Ce-o să faci când românii vor sparge
televizorul
calculatorul
radioul
ziarul
prin care tragi în capetele lor minciuni
şi vor ieşi în stradă după capul tău? Ce-o să faci când o să ţi-l crape cu paru’
mă muie?

O să chemi armata să tragă ca la Timişoara?
O s-o sugi!
O să te-ascunzi sub rochiţa lui beşitului de Iliescu?
O s-o sugeţi!

Ţi s-a urcat la cap că eşti conducător şi că românii sunt oi, mă muie?
Românii n-au nevoie de conducători şi cu-atât mai puţin
de conducători la sărăcie, mă muie!
Te-am pus în funcţii ca să ne reprezinţi, mă muie!
Te-am pus în funcţii că să ne ridici nivelul de trai, mă muie!
Te-am pus în funţii să munceşti pentru noi, mă muie!
Căci România nu-i tarlaua mă-tii! Mă muie!

Românii nu te mai suportă Politicianule!
Nu mai suportă Sistemul-epavă pe care nu eşti în stare să-l aduci la zi, Politicianule!
Românii or să-ţi crape capu’ Politicianule!

Şi Dumnezeu îi va ajuta!

luni, 20 decembrie 2010

Goldiș 2

Scriind despre cartea Alcool a lui Ion Muresan, ca orice ardelean care se respecta, elogios si in conformitate cu ideile regiunii, idei de altfel depasite de mult de vremuri, criticul cacanar Alex Goldis nu rateaza ocazia sa ma mai muste putin de posterior, cum deja s-a obisnuit de ceva vreme. Ii transmit pe aceasta cale sa mai schimbe zona si sa incerce sa ma muste putin si de sub vintre, poate-asa va avea parte de o infuzie cu idei de ultima ora, idei de altfel utile pentru cariera lui in plina ascensiune :D

duminică, 19 decembrie 2010

poemul de luni 37

Radu Stanca – Corydon

Sunt cel mai frumos din orasul acesta,
Pe strazile pline cand ies n-am pereche,
Atat de gratios port inelu-n ureche
Si-atat de-nflorite cravata si vesta.
Sunt cel mai frumos din orasul acesta.

Nascut din incestul luminii cu-amurgul,
Privirile mele dezmiarda genunea,
De mine vorbeste-n oras toata lumea,
De mine se teme in taina tot burgul.
Sunt Printul penumbrelor, eu sunt amurgul…

Nu-i chip sa ma scap de priviri patimase,
Prin parul meu vanat, subtiri trec ca ata,
Si toti ma intreaba: sunt moartea, sunt viata ?
De ce-am ciorapi verzi, pentru ce fes de pase ?
Si nu-i chip sa scap nici pe strazi marginase…

Panglici, cordelute, nimicuri m-acopar,
Cand calc, parca trec pe pamant de pe-un soclu.
Un ochi (pe cel roz) il ascund sub monoclu
Si-ntregul picior cand pasesc il descopar,
Dar iute-l acopar, ca iar sa-l descopar…

Celalalt ochi (cel galben) il las sa s-amuze
Privind cum se tin toti ca scaiul de mine.
Ha ! Ha ! Dac-ati sti cat va sade de bine
Sarind, topaind dupa negrele-mi buze.
Cellalt ochi s-amuza si-l las sa s-amuze

C-un tainic creion imi sporesc frumusetea,
Fac baie in cidru de trei ori pe noapte
Si-n loc de scuipat am ceva ca un lapte,
Pantofi cu bareta-mi ajuta zveltetea
Si-un drog scos din sange de scroafa, nobletea.

Toti dintii din gura pudrati mi-s cu aur,
Mijlocul mi-e supt in coreset sub camase,
Fumez numai pipe de opiu uriase,
Pe bratul meu drept tatuat-am un taur
Si fruntea mi-e-ncinsa cu frunze de laur.

Prin lungile, tainice, unghii vopsite,
Umbrela cu cap de pisica ranjeste
Si nu stiu de ce, cand plimbarea-mi prieste,
Cand sunt multumit c-am starnit noi ispite,
Din mine ies limbi si naparci otravite.

Din mine cresc crengi ca pe pomi, matasoase,
Si insasi natura atotstiutoare
Ea insasi nu stie ce sunt: om sau floare ?
Sau numai un turn ratacit printre case,
Un turn de pe care cad pietre pretioase ?

Sunt cel mai frumos din orasul acesta,
Pe strazile pline cand ies n-am pereche,
Atat de gratios port inelu-n ureche
Si-atat de-nflorite cravata si vesta.
Sunt cel mai frumos din orasul acesta.

vineri, 17 decembrie 2010

miercuri, 15 decembrie 2010

Concurs

Stand si analizand si observand ca multa lume ma injura sub protectia anonimatului in subsolul textelor de pe acest blog, m-am gandit sa dau acest post. Va propun urmatorul concurs: Cine ma injura cel mai poetic, deci poetic, asa cum injur eu, primeste ca premiu volumul meu de poezii si romanul. Semnati-va cumva ca sa pot numi castigatorul. Premiul va va fi trimis prin posta la adresa pe care mi-o veti mentiona ulterilor ;)

luni, 13 decembrie 2010

poemul de luni 36

precum un condamnat


pentru vrăjitorie fierb în dragoste
şi-n vene-mi înfloresc crini violet
ca ochii tăi când mă priveşti şi te faci dragoste
de parc-ai vrea ca să te simt încet încet
dar eu te simt ca pe-un parfum în nară
dar eu te simt şi nu mai ştiu ce fac
ca şi când am fi înrămaţi în seară
ca şi când aş fi dumnezeu nu drac
şi tot simţindu-te mă simt dragostea ta
şi tot simţindu-te sunt doar dragostea ta

duminică, 12 decembrie 2010

Tanarul Andrei Ruse

Dupa ce a debutat prost in 2005 la editura "Vinea" cu volumul de poezii "Black Job", Andrei Ruse a debutat din nou prost, de data asta in proza, cu romanul "Soni", la editura Tritonic, in 2007. In urma secundului debut, tanarul scriitor s-a ales cu cativa simpatizanti din randul blogerilor si elevilor de liceu, cu vreo 2000 de ex vandute si cu cateva raderi de toata frumusetea din partea criticilor literari. Fara studii superioare, cu lecturi putine dar sigure, cu o cultura generala prea genereala, tanarul autor nu s-a lasat intimidat de reactiile criticilor, cum de altfel mi se pare normal, si a mai scos din palarie un roman, "MDMA 16" pana acum cateva zile, sau "Dealer pentru o zi" incepand de acum cateva zile cand editura Polirom i-a acceptat spre publicare manuscrisul, facandu-l pe tanarul autor sa aiba impresia ca l-a prins pe dumnezeu de piciorul dintre picioare. Or sa publici la Polirom nu e nicio smecherie caci aceasta editura nu numai ca promoveaza in bloc autorii, ca pe niste frati de pastaie, dar se mai si chitroseste sa le plateasca drepturi de autor (o stiu din proprie experienta caci mie mi s-a razuit din contract cu lama, procentul care mi se cuvenea din vanzarile Chipurilor), de parca Legea drepturilor de autor n-ar fi ratificata, de parca autorii ar fi niste sclavi, de parca cine stie ce mare serviciu le-ar face publicandu-i. Dupa cum se stie, in Romania, daca nu esti Cartarescu sau alti 2-3, nu-i nicio afacere sa publici carti. Nu faci bani, vinzi, daca ai noroc, 1000-doua de carti, esti nominalizat pe la niste premii tot daca ai noroc, caci e o chestiune de noroc si cu premiile, le iei, tot daca ai noroc, daca nu, nu. Oricum, faptul de a fi publicat la ed Cartea Romaneasca sau la ed Polirom, te apropie mai mult de premiile literare, decat faptul de a fi publicat la alte edituri, dintr-un motiv simplu: Cartea Romaneasca, desi in prezent este in buzunarul editurii Polirom, este si a fost editura de casa a Uniunii Scriitorilor din Romania, iar majoritatea domnilor din jurii sunt autori Cartea Romaneasca-Polirom. Ceea ce spun e usor de observat, daca te uiti numai la premiile USR din ultimii 5 ani.
Revenind la tanarul Andrei Ruse, tin sa mentionez ca domnia sa, imbatat de succesul de a-i fi admis manuscrisul de Polirom, s-a gandit sa posteze un articol pe site-ul boomlit, in care spunea ca trailerul romanului meu e penibil. O fi, n-o fi, eu oricum ii multumesc pt reclama si acum nu fac decat sa ma revansez, dar stau si ma-ntreb, ce il legitimeaza pe acest tanar sa dea el masura penibilului in privinta traileleror? Ca dupa cum spuneam, studii superioare n-are, doua carti proaste are, prea cultivat nu e si nici prea inteligent. Aaaaaaaaaaaaaaaaaa, acum m-am prins! Dreptul la opinie! Hea!

sâmbătă, 11 decembrie 2010

escort

Am inceput un nou roman de ceva vreme, escort se cheama, am scris vreo 5 capitole si cum nu am aratat nimanui niciun rand, m-am gandit sa pun aici un capitol, capitolul

trei


Tiruri, mașini mici, dubițe, motoare, mărci peste mărci, claxoane, blitzuri, oglinzi retrovizoare, semnalizări, frâne, accelerație, marfă și tot felul de șoferi din toate colțurile Europei. Drumul european taie în două bucăți mai mici câmpul sterp. La un kilometru de cabrioleta care tocmai a trecut pe lângă ochii tăi, cu frumusețea aia de fată la volan și cu atitudinea ei de un miliard de euro, e Orașul Copiilor sau mai bine zis Orașul Orfelinat. Patru blocuri gri deschis pe fiecare latură a pătratului împărțit în trei terenuri – de fotbal, baschet, handbal. Copiii care locuiesc în dormitoarele cu vedere spre câmp sunt mai triști. Ei văd în fiecare zi o mare de nimic pe care uneori răsare și apune soarele. Cei cu vedere-n incintă sunt și mai triști, deși pe fețele lor nu rar apar zâmbete. Cantine, magazii, birouri, sală de festivități, pivnițe, garaj. 6211 copii abandonați, orfani, cu părinți aflați în imposibilitatea de a-i întreține și de a-i educa. 32 de paliere. Copii cu vârste între 7 și 21 de ani. Două băi pe fiecare palier, una pentru F și cealaltă pentru B. Bătăi, violuri, iubiri, alcool, boli venerice, SIDA, prietenii și uite-l și pe Albastru la 16 ani. Chip angelic, cum îi place să-și zică, ochi turbați, tulburi, reci, albaștri, zâmbet promițător, trup zvelt, binefăcut și pumnii strânși, unul după altul în capul – cui crezi? Ghici!
În capul unuia care l-a violat pe unul dintre puștii din dormitorul lui. La dușuri. Azi dimineață. Genunchi în gură, șuturi în coaste, volum pe voce:
- Îți mai trebe cur mă muistule! Na!
Pete de sânge. Faianță. Oglinzi. Aburi. Chiuvete – și robinetul uneia e deschis. Închide-l.
Coaste rupte, dinți, față spartă, arcade, nas – i-ajunge. Sau mai vrei să-i dea? Imaginează-ți dacă zici dea.
Poartă un tricou roșu pe care scrie cu alb SALE, blugi până la genunchi și adidași. S-a spălat pe mâini și a închis el robinetul. Acum își privește monturile. Îl dor. Unul e julit. Arătătorul și degetul mic sunt scrântite. A ieșit pe palier. Uși. Camere. A deschis o ușă și a intrat în a lui. Puștiul violat e pe un pat. Îl privește timid. Albastru e agitat. Își recapătă respirația.
- L-ai bătut? întreabă puștiul.
- L-am rupt.
O masă, trei scaune, trei dulapuri încuiate cu lacăt, mochetă roasă, pătată, ruptă, perdea cenușie și pe fereastră se văd în depărtare, ca niște reflexii ale stelelor, luminile orașului. În noapte. Eu sunt în oraș acum și aici voi rămâne mereu. Joc ping-pong cu ochii tăi și cu respect te salut, bună seara.
- Hai și suge-mi-o și mie un pic, a zis Albastru rugător, descheindu-și prohabul și scoțându-și la interval cariciu’.
- Da, i-a răspuns puștiul și s-a așezat în fund pe muchia patului. Dar te rog să nu-ți dai drumu-n gura mea.
- Nu. Îți spun când îmi vine.
Puștiul e efeminat rău – gesturi femeiești, voce, inflexiuni, sprâncene, păr, mers, altitudine – și apucă în mână mădularul lui Albastru. Îl freacă. Îl întărește. Îl sărută, îl linge cu vârful limbii și-l ia între fălci. Îl suge cu o poftă despre care nu-mi dau seama daca-i jucată sau nu. Albastru îl ține de cap. Juisează.
Derulez înainte că nu-mi place secvența asta. Cât derulez permite-mi să-ți spun cum a ajuns Albastru în Orașul Orfanilor.
fix în momentul ăsta citești un vers fără sens și împrejurul tău lumea se învârte după cum are chef universul și universul e versul poetului SGB. care zice:
- Autocarul a intrat în oraș și a oprit în fața clădirii Primăriei. Curg apele de pe el. A alergat din Istanbul până-n dreptul ochilor tăi. I-a adus pe Albastru și pe frumoasa lui mamă, Violeta.
Violeta are douășopt de ani, este necăsătorită, poartă îmbrăcăminte și trăsături care o fac să arate ca sora fiului ei în ochii bărbaților. Fiul ei are 13 ani. Ea arată de 19, are formele pline, tenul limpede, curbe pe care te poți prelinge. Este expertă-n felație și înghite sămânța fiecărui bărbat pe care-l lucrează oral. Sperma îi menține trăsăturile tinere. Cunoaște acest secret și nu poate trăi fără ea. În meseria ei tinerețea e asul din mânecă. E prostituată. Practică de când se știe.
Sunt 13 ani de când n-a mai fost aici în oraș, în orașul în care s-a născut, a copilărit și-așa mai departe. Pe Albastru habar n-are cu cine l-a făcut. Avea 15 ani când i l-a însămânțat un autor necunoscut în pântec și era destul de foarte copilă. Nu ca acum când, deși arată ca o studentă la teologie, e dracu gol. Poartă ochelarii de soare în păr, două clame și-și ține fiul de mână. Au fiecare câte-un trolăr cu haine, papuci etc. Șoferul le înmânează sedus.
- Poftiți, domnișoară.
- Mersi.
- Poftiți, domnule.
- Mulțumesc.
S-au urcat într-un taxi. Taximetristul îi privește prin oglinda pe care-o are deasupra frunții. E în lăv. Violeta arată de zici c-a coborât de pe coperta revistei Elle. Sânii ei îi aruncă în aer imaginația.
- În Nord, vă rog, zice Albastru.
Taximetristul pornește taximetrul. Albastru s-a uitat în mintea lui prin oglindă și-a văzut tot orașul. E slab ca un poem de Claudiu Komartin. Taximetrul a pus o melodie la casetofon. A pus Macarena. Se vede că-i tânăr. Acum așteaptă reacții din partea clienților care îl ignoră total. Dar mai dă-l în pula mea.
Violeta privește străzile și amintirile trecutului o năpădesc. Acolo, în părculețul cu băncuțe drăguțe, stătea cu colegele ei de gimnaziu. Pe trotuarul din fața Sex Shopului se plimba de mână cu primul ei iubit, pe când era o nimfetă de 12 ani. Pe trecerea asta de pietoni pe care acum traversează un melc cotobelc pe rotile, a mers buimacă după un viol, și aici, la semafor, n-a stat niciodată. E un semafor mai recent care acum e roșu.
- E urât rău orașul ăsta, măi mamă.
- E frumos, dar trebuie să-l vezi mergând pe jos
- Oare?
Albastru s-a născut și-a crescut în Istanbul. A mai fost în România, pe litoral și în București însă orașul ăsta, totuși, îl face să se simtă ciudat.
- Uite, aici era cinematograful... Acu’ văd că-s birouri... Și-n spate bazinul de înot... Mai este baziunul de înot acolo, face spre taximetrist Violeta, cu genele ca semnele de-ntrebare.
- Da, mai este, dar nu merge nimeni...
- Mergem noi mâine, Albastru, mamă.
- E copilul dumneavostră? Păreți atât de tânără...
- Da, i-al meu, l-am născut când aveam 15 ani... Am fost precoce, hihi. Taximetristul nu crede. Violeta radiază tinerețe, primăvară, și-mprejurul lor totul înverzește, înmugurește, până și trandafirul alb căruia i-am rupt toate petalele și le-am aruncat în foc, până și literele care construiesc numele Albastru.
În dreapta e Casa de cultură a studenților, cu grădina ei splendidă și cu porțile din fier forjat; în spate e Piața Nordului, în stânga un bloc dărăpănat și-nainte, semaforul e verde, deci avem undă verde.
Intrăm în intersecție și: Buff!!! Ne-a izbit o mașină de ne-a zguduit inimile și taximetristul a pierdut controlul volanului. A venit din senin, condusă de-o praostă! Dar chiar acum mașina noastră trece pe contra-sens. Pac!!! Ne-a mai izbit una, o dubiță, alta, buff!!! Ne rostogolim, bla bla, mașina noastră-i cu roțile-n sus, așteaptă un tractor, o salvare, poliția. Taximetristul are picioarele strivite, capul spart și e inconștient. Violeta e moartă mangă. Când ne-am rostogolit a dat cu capul de plafon și osul coloanei vertebrale i-a străpuns creierul. Albastru e lucid. Are ambele mâini rupte. Una din umăr și cealaltă din antebraț. Urlă. Eu sunt teafăr, nevătămat și relaxat, că, vorba aia,-s autorul, ha. Tu cum ești?
Am derulat până când Albastru a ejaculat pe mochetă. S-a șters cu prosopul de față al celuilalt coleg de cameră și fumează la geam o țigară Kent blue. M-au plătit domnii de la Kent să le fac reclamă ;)
Puștiul violat s-a dus la baie. Albastru face cerculețe cu fumul și-ncet încet afară se întunecă. Are visele cât Casa Poporului, creierul lui compune viitorul, are ochii deschiși spre ziua de mâine și brusc se face mâine. E dimineață, Albastru e-n costumația lui foarte shuki de puști de 16 ani, pe care te las să ți-o imaginezi. Ține în mână o mapă haioasă din piele de șarpe și se urcă în autobuzul care ridică copiii ca el și-i transportă în oraș - la școală, la muncă, la furat, la ce pică. El merge la liceul din centru. E elev în clasa a 10-a, profilul mate-info, premiant, deși nu-l vezi niciodată c-o carte-n mână. E un mic geniu sau un mare escroc? Nu știm, dar îl putem studia acum, căci tocmai a intrat în sala de clasă. Zice:
- Salut - și i se răspunde:
- Salut, bună, Albastru etc.
Dă noroc cu colegii, vorbește cu colegele și se așează la locul lui din ultima bancă. Scoate din mapă un caiet, mâzgâlește ceva și-apare Olimpiu, Olimpiu Popânzac, doamnelor și domnilor, în aplauzele dumneavoastră. Închide cartea și-aplaudă-l și tu. Sau lasă.
Vine de unde vine, de-acasă. A venit pe jos, stă aproape. Poartă o pereche de funduri de șampanie pe nas, o pereche de adidași albi, simpli, blugi, plovăr, mâinile în buzunare. Părinții lui sunt ingineri și el e un inginer al geniului. De fapt el îl ajută pe Albastru să fie premiant. El îi scrie temele. El îi face tezele, testele și lucrările de control. Practic, imită perfect scrisul lui Albastru iar când dau teste scrie și foile lui. La fel cu temele.
Albastru învață totul pe de rost. Are o memorie de dumnezeu și asta-l scoate. Altfel degeaba îi scria Olimpiu tot. Și are și-o retorică versată ca o damă de companie.
Cei doi tocmai își strâng mâinile. Se pupă ca doi din mafia siciliană și se uită spre tine. Îți văd ochii aprinși ca două paie de chibrit cum urmăresc rândurile mele și-ți zic:
- I pup u, cititorule!
Sala se liniștește, vocile se transformă în șoapte căci în curând va veni domnul profesor. Tocmai se aude sunetul care anunță începutul orelor. Elevii stau în bănci ca boabele-n păstăi, vorba unui poet.
- Azi ne predă escort de Stoian G. Bogdan, zice Olimpiu.
- Hai să chiulim, propune nesimțitu’ Albastru.
- Că bine zici  Hai! o dă Olimpiu și se ridică. Ies pe ușă pe culoarul pustiu. Se grăbesc ca nu cumva să dea nas în nas cu profesorul. E un sever profesorul, dar predă bine. Coboară scările, privesc pereții albi, pe ferestre și ajung la ieșirea din liceu. Coboară alte scări. Sunt pe trotuar. Ce faceți, domnilor?
- Mergem la o cafea.
Unde?
- În Milk&Chocolate Caffe.
Ce-i asta?
- I-o cafenea mișto. Ajungem acu’.
Bine. Intrăm pe strada ZZZ. Pe la mijlocul ei se vede cafeneaua asta, care-i un iris prin care nu privește nimeni. Intrăm. E mișto. Ca o tablă de șah 3D. Nu e aglomerat. Sunt doar câțiva pioni, un barman și o regină. Să fie unul dintre noi nebunul? Albastru, Olimpiu, tu sau eu? Uite o pătrățică liberă. Ne așezăm la masă. Pe pereți sunt oglinzi defecte, care deformează realitatea, tablouri semnate de SGB cu mercur, două sirene de care m-am îndrăgostit, într-un acvariu prin care zburdă 25000 de pești piranha.
- E frumos aici, fac.
- Da, zice Olimpiu. Că doar e în imaginația ta totul.
Da! Albastru îi face ochi dulci blondei. Îi trimite un vis în subconștient. Ea se ridică și se așează la masa noastră. E fosta lui colegă de generală, Denisa.
- Ce faci Albastrule, de când nu te-am mai văzut...
- Ce bine arăți, o complimentează Albastru, vino să te sărut că mi-a fost dor de tine...
A așezat-o pe genunchiul lui. Îi mănâncă parfumul fin. Zâmbește.
Olimpiu se ridică. Privește cu ochii lui mari pianina, mă roagă să-i fac loc, îi fac, și se îndreaptă spre ea glonț. Își potrivește sub posterior scaunul, își pocnește degetele și le așează ca pe niște petale pe clape. Brusc, jazzul se scurge pe marmură, se întinde pe sub mese, ne prinde pe toți de picioare și ni se urcă pe coapse. I-a descheiat sutienul Denisei și-a mușcat-o de sfârc. Albrastru soarbe dintr-o țigară Kent blue. Surâde. Porii lui absorb ca pe-un balsam muzica. Barmanul jonglează cu paharele pline, cu whisky, cola, piniacolada, techila, blue night. Și fiecare strop curge cu încetinitorul iar barmanul nu lasă niciunul să ajungă până jos. În acvariu peștii piranha au mâceput să muște din cele două sirene. Încet încet se transformă în sirenimfete. Oglinzile sunt limpezi, te reflectă citind escort. Ești cu noi la masă, doar că ești junk și te crezi în altă realitate, beibi.
Degetele lui Olimpiu ne fac să ne simțim ca-n Olimp. Însuși Zeus e cu noi la masă, bea o ciocolată caldă, doar că tu nu îl vezi. Îl privește pe pianist și plânge. Olimpiu a depășit jazzul, acum cântă dumnezeu. Aranjează sunetele încât în aer încep să apară culori vii. Sentimente. Spirite. Alte realități. Lângă masa noastră s-a așezat un cavaler al mesei rotunde. Vizavi de el curge un pârău de cristal. O femeie dezbrăcată stă întinsă la soare. Părul ei e roșu ca sângele. Lângă ea e un coșuleț cu merinde pentru bunica. Vrei să fii tu lupul cel rău? Sau vrei să fii ciuperca în care se așează Scufița Roșie?
Eu sunt cu Albacazăpada pe nas. Albastru e cu Denisa la toaletă. Olimpiu ne face păpușile muzicii lui. Dar e frumos! E al naibi de frumos! Nimic nu e realitate! E excelent!
Vreau o soprană să-mi cânte arii de Puccini în timp ce-o fut. Și nu apare niciuna. Să-l rog pe Olimpiu să apese clapele:
- Maestre, fă-mi plăcerea și întoarce timpul până în vremea când Maria Callas avea 25 de ani, întrucât am enormă nevoie de balsamul glasului ei pe corason. Trei clape și uite-o! Cu ochii ei negri ca niște limuzine sobre, apropiindu-se cu farurile stinse. Uite-o! Cu buzele în forma arcului unui Cupidon, cu zâmbetul ei exasperant de încântător și trupul, ca un nud modelat de un sculptor divin. Te las acum. Uit-o!

duminică, 5 decembrie 2010

uite un recenzent

al romanului meu care vorbeste corect pana la un punct, dupa care, cazut in una dintre capcane, zice ca m-am bagat si pe mine in roman, ceea ce-i adevarat dar nu asa cum crede el :)

poemul de luni 34

Azi pun unul dintre poemele mele de inalta calitate in varianta finala:


Poem pentru pian şi-o altă seară


Fuma cu sete
fuma ca şi cum
fiecare fum o ducea mai departe de mine
o-mbălsăma ca pe o nefertiti a localurilor roşii
în care se dansa tango

Fuma lângă mine şi-o simţeam

în alt loc

în alt timp

sau în altă viaţă

undeva în braţele unui amant
ale unui părinte
sau la o altă masă dintr-un alt local

Purta o rochie de cenuşă, părul în coc, cercei
şi decolteul larg ca un zâmbet amar
Avea sânii rotunzi, bărbia înaltă
puţină noapte pe pometele stâng
şi ochi fără capăt

Ce trist e şi tangoul ăsta... Să dansăm

mi-a zis
strivind ţigara

Te rog

am şoptit
luându-i mâna rece ca şi seara
în care îi scriam

ce-o să fac oare când o să ne întâlnim şi
bătăile inimii tale or să-mi spargă faţa?
o să cad? sau o să-ţi spun
bună
cu gura plină de sânge?

Ne-am întâlnit târziu
şi peste golul lăsat de atâtea absenţe
a început să-mi crească o crustă
şi lumea aceea cu seri mărunte
tangouri uitate atingeri sfârşite în ...

Atunci a spart un craniu în asfalt
un craniu de copil vopsit în culorile apusului
a păşit peste el şi m-a sărutat

Nu simt niciun gust de sânge

mi-a zis
cu vorbele rujate ca în altă seară
când într-o baltă de sânge-am dansat. Oraşul
devenise o mâzgâlitură
o pisică mi-a fugit din umbră şi
din galop a oprit doi cai
în smoala blănii ei. doi cai cu scheletele prelungite într-o caleaşcă
în care ne-am urcat surâzând
şi-am coborât
acolo
în acea seară
când am luat-o de mână şi-am aruncat-o-n tango

Rochia i-a lăsat în aer o dâră
sânii îi păreau mai rotunzi, pielea mai rece
şi gândurile cumva mai aproape
de buzunarul meu de la piept

Știi... după tangoul ăsta n-o să mai dansăm niciodată

mi-a zis
şi mi-am retras genunchiul dintre coapsele ei

Te sinucizi

am întrebat
forţând distanţa

Nu.
Punem .

param
pam
pam

E ultima seară

clavirul – a murit. Şi vioara?
cu-n țipăt scurt culorile s-au şters
şi seara
nu a mai mers

n-a mai fost ca-n tangoul albastru
mov, violet – când chiar eu
începusem s-o stărut pe sub piele
pe sub noaptea ce creștea pe obrazul ei stâng
pe –

nu era dragoste. era poezie

de parcă între noi era poemul
pentru pian
şi-o altă seară

A fost frumos cu tine

i-am murmurat

fiindcă a fost


pe trotuar, sub o lumină roşie de felinar

Să scrii ceva despre noi, într-o seară

mi-a zis

şi s-a făcut noapte

sâmbătă, 4 decembrie 2010

Topul tinerilor scriitori romani

Prietenul meu Gelu Vlasin a scornit o noua modalitate de promovare pe net. Topul asta. Care ma deranjeaza foarte mult intrucat nu stiu ce cauta numele meu intre atatia scriitori de mana a doua si-a treia. E ca si cum ai pune o limuzina langa cateva trabanturi si-un olcit si-ai intreba poporul care-i pe primul loc in top :D Dar nu asta conteaza. Relevanta unui astfel de top nu exista. Ce poate demonstra? Ca mai multe persoane au votat un scriitor si mai putine altul. Si? Ce rezulta de-aici? P...ula.

joi, 2 decembrie 2010

Cronika de Mihai Vakulovski

Ştiu ce-ai făcut în viaţa asta

După un super debut cu un volum de poezie, „Chipurile”, Stoian G. Bogdan vine cu o interesantă carte de proză, intitulată „Nu-ştiu-cîte-zile”. „Nu-ştiu-cîte-zile” este un roman original, scris cu mult nerv şi pasiune, plin de viaţă şi de sînge şi la propriu, şi la figurat, o naraţiune alertă care ţine cititorul încordat pînă la „SFÎRŞIT”, ultimul cuvînt al textului care cuprinde nu ştiu cîte zile din prezent şi nu ştiu cîte amintiri din trecut. Romanul are trei planuri pe care le adună împreună un personaj cu o poveste mişto. Acţiunea primului plan are loc în 2008, iar al II-lea plan se petrece în copilăria şi adolescenţa personajului homodiegetic, Narcis, poreclit El Presidente. Al treilea... Naratorului i se acreşte cu prea-binele şi se întoarce aşa, pur şi simplu, în orăşelul natal, Comăneşti. Fiind un tînăr avocat de succes, logodit cu fiica unui interlop celebru, mare om de afaceri - cum altfel? - isteaţă, frumoasă foc, bogată şi care-l iubeşte, Narcis e atras brusc de trecutul-miraj care aduce în palmele cititorului viaţa lui Narcis dinainte de-a se muta la Bucureşti. Băiatul avea nişte părinţi care n-o duceau rău deloc, doar că într-o seară a rămas orfan. Vinde apartamentul şi se mută la Bucureşti, unde intrase la universitate, la Facultatea de Drept. Aici îşi face două feluri de prieteni – scriitori şi golani, astfel SGB-ul reuşind să împletească-n „Nu-ştiu-cîte-zile” două lumi cu totul diferite, paralele chiar, dacă nu opuse. Narcis e un student care – datorită banilor luaţi pe apartamentul părinţilor, dar şi anturajului – are altfel de viaţă studenţească decît ne-au obişnuit pînă acum scriitorii. El e destul de snob şi nu prea simpatic, destul de tipicar, destul de şmecher, destul de misogin şi la limita dintre intelectualii rasaţi şi cocalarii agresivi, vocabularul şi vrăjeala personajului central fiind o altă caracteristică inedită a romanului. În fine, băiatul pentru care între timp „iarba era perechea de ochelari prin care privea realitatea” s-a întîlnit cu Catarina, fata marelui interlop, chiar ea fiind logodnica lui din planul principal, din prezent. De aici toate s-au schimbat pentru El, chiar dacă „uneori am senzaţia că viaţa e de fapt o mare băşină. Te târăşti toată tinereţea să atingi un scop, de obicei scopul e să ajungi cineva important, şi fix când mai eşti la o stradă să-l atingi, dă moartea cu roţile peste tine. Mă întristează oamenii care mor fără să fi trăit ceva senzaţional, oamenii fără biografie, oamenii a căror viaţă poţi s-o rezumi într-un rând. Cred că viaţa fiecărui om ar trebui să fie la un moment dat un best-seller. Cred că şi dacă eşti sărac, şi dacă nu eşti, trebuie să ai o poveste mişto. Mie îmi plac poveştile mişto. Nu contează că personajul e cerşetorul de la metrou sau preşedintele, nu contează că e tragedie, comedie sau dramă – povestea să fie mişto” – „E mult imprevizibil în viaţa asta. Uneori parcă ai trăi un film. Unul prost. Al cărui final, oricât te-ai strofoca, tot nu-l poţi prevedea”. Un roman despre vrăjeala de doi lei şi despre corupţia la cel mai înalt nivel, despre lumea scriitoricească şi lumea borfaşilor (ordinari, mafioţi sau „oameni de stat”), despre statul român şi politicienii lui corupţi, paginile despre statul român, care „trebuie rescris în favoarea cetăţenilor” şi cetăţenii lui prevestind în SGB un analist politic bătăios sau un politician de cea mai înaltă clasă („Statul Român, chiar şi azi, în 2010, când eu scriu rândul ăsta, e o epavă care încă mai consumă combustibil. El nu întreprinde nimic. Face afaceri numai în dauna cetăţenilor, dar în favoarea politicienilor. Cu bani luaţi de la gura cetăţenilor. La câte o sută de mii de săraci există un multimilionar. Şi sunt milioane de săraci. Statul român trebuie rescris în favoarea cetăţenilor. Ălora mulţi şi pârliţi. Pentru că Statul Român e un aparat care funcţionează ca un storcător. Iar cei storşi sunt chiar cetăţenii care îl populează. Sistemul său trebuie reconfigurat. Clasa politică actuală, cu comuniştii de mâna a doua, cu securiştii şi copiii securiştilor, cu tot neamul lor de la maimuţă la cimpanzeu, n-o să reconfigureze sistemul ăsta, pentru că e-n detrimentul lor. Pierd puterea de a tăia şi spânzura după cum le poftesc inimile. Trebuie să vină cineva să-i tragă de cravată şi să-i întrebe: Băăă, unde-s banii? În ’90, când aţi pus mâna pe hăţuri, căruţa avea două miliarde de dolari pe plus şi alte nu ştiu câte sub formă de creanţe. Bani de primit de la alte State. După 20 de ani, are o sută douăzeci de miliarde pe minus. Bani de dat. Unde-s banii? Aţi vândut tot. Unde-s banii? Poporul e pârlit, te plimbi prin Piaţa Unirii şi vezi oameni care dorm pe cartoane. Unde-s banii? Cineva care să se întrebe: Cum o să dea românii banii ăştia dacă sunt conduşi de băşinoşii ăştia şi de copiii lor făcuţi cu dosu’ pulii? Cineva care să le spună oamenilor să fie mai puţin atenţi la circul de pe scena politică şi să îşi fixeze atenţia pe întreg teatrul. Că teatrul se dărâmă”). Un roman cu foarte multă acţiune. Da, e şi sex, şi viol, şi bătăi, şi crime, şi urmăriri ca-n filme, şi întîmplări neverosimile, şi execuţii la comandă, şi răzbunări calculate sau norocoase, şi furturi de maşini, şi răpiri (pentru rinichi), şi droguri, şi prostituţie, şi peşti, şi fete de bani gata, şi scriitori de tot felul, unii dintre ei uşor recognoscibili. Un roman care se termină într-o noapte „ca o bilă de biliard umplută cu universul”, în ritmurile inimii personajului central, care bate „ca o maşină de cusut frică”. „Nu-ştiu-cîte-zile” este o carte care la început pare de consum, dar care, de fapt, e o dramă actuală foarte bine ilustrată de Stoian G. Bogdan, care sînt sigur că acum doar a debutat în proză şi are tot viitorul în faţă.

Tiuk! nr. 29

luni, 29 noiembrie 2010

Poze cu spiritul meu cel rău



poemul de luni 33

unul dintre avangarzistii mei preferati e claude Sernet sau Mihail Cosma si azi pun un poem de-al lui:

Privelişti pentru o domniţă medievală. Blazon


Pădure smaraldină, pe care fremătase
Amurgul unui soare temut de hiacint,
Şi crini de-nsingurare sau limpede mătase
În glastre chinuite de-un glorios argint.

Castel cu ziduri moarte şi trudnice arcade,
Şi zare biruită de-un lăturalnic drum:
(- Priveşte-adânca noapte cum, fără margini, cade
Pe liniştea cu stele cucernice de scrum).

O stranie şi verde cunună de ferigă
Umbrind, pe culmi de aur, regatul fără nor,
Şi punte mohorâtă, în searbăda verigă;
Pe-un neted turn de stâncă; amarul Koh-I-noor.

- Acolo, înserarea e cea din urmă ţară
Cu lebede cărunte şi lacuri de safir;
Căci vremuri de-ntuneric, spre tine, se-nălţară
Mărindu-ţi amintirea cu-n negru trandafir.

Poveşti nelămurite, prin gândul tău, gemură,
Înfiorând, albastru, un zbor necunoscut;
Resfrângeri potolite undi-vor sub armură,
Şi neguri vor descinde pe gârbovul meu scut

Încât, prin întomnarea cărărilor înguste
Când luna va descreşte pe-un vânăt orizon,
Spre calda cruciadă a zorilor înguste
Voi rătăci, fugarnic, eternul tău blazon.

joi, 25 noiembrie 2010

azi o lectura si maine alta :))

azi la cafeneaua de la muzeul literaturii la ora 17 si maine la clubul de lectura cu andrei ruse ora 16 in club shift. azi cu octavian soviany maine cu bogdan cosa.

marți, 23 noiembrie 2010

Poze de la lansare











ala mai frumos sunt eu :))

luni, 22 noiembrie 2010

La pomu' laudat sa nu te duci cu sacu'

zice o vorba populara si exact vorba asta mi-a venit in minte dupa ce am citit "cartea Alcool" a lui Ion Muresan aparuta la ed. Charmides zilele trecute. Noroc ca batranul poet mi-a facut-o cadou ca daca mai dadeam si banii pe ea ii faceam o radere de toata frumusetea. Oricum, dintre cele vreo 30 si de poeme am retinut totusi vreo 4, restul fiind slabe. Cartea e plina de ingerasi, dumnezeu, cristosi (dar nu din aia frumosi din expresii ca "Da-te-n cristosii ma-tii") si de absenta "coaielor" pe care orice poet, in ziua de azi, e recomandat sa le aiba. Sunt curios daca criticii literari vor avea la randul lor "coaie" sa rada pe buna dreptate aceasta carte mult asteptata pentru a nu ne face martorii unui "succes de stima":D

duminică, 21 noiembrie 2010

Poemul de luni 32

un poem de Bogdan Ghiu:

V

Eu te ucid în faţa ta:
îţi las în viaţă copiii, mama, femeia,
animalele, lucrurile (da, da şi pe ele;
nu uita : îţi las lucrurile în viaţă!),
dar am să te ucid pe tine.
Şi nu în faţa lor – în faţa ta.
Vei fi oglinda propriei tale morţi.
Am să o pun în faţa buzelor tale
şi cînd răsuflarea ta n-o va mai
aburi (albind-o în loc s-o-nnegrească),
chipul tău în sfîrşit se va vedea.
Şi o voi lua cu mine, şi-am s-o privesc
îndelung, la nesfîrşit,
căci voi avea, în sfîrşit, chip:
un chip de criminal şi de mort.
Mă voi uita la el ştiind că nu
poate să mă vadă, căci i-am ucis
privirea ce se privea numai pe ea.
(Nas lîngă ochi, ureche lîngă tîmplă,
ureche lîngă-auz, gard lîngă vînt,
cuvinte lîngă înţelesuri.
Alături, împreună, ca pe-o hartă.)

Chip de criminal şi de mort.
(Pe prima pagină, în ziar,
sub marginea de sus.)

(Pămînt lîngă cosmos.)

Eu te ucid, dar doar în faţa ta.

joi, 18 noiembrie 2010

Deci showul de lansare Nu-stiu-cate-zile

va avea loc la standul ed. Trei, sambata 20 nov. ora 15. Vor vorbi Dan Silviu Boerescu, Florin Calinescu si o vedeta feminina surpriza. Vii?

Trailer Nu stiu cate zile

miercuri, 17 noiembrie 2010

Joi la 18:30 la Seara de lectura

de la libraria Carturesti de la Muzeul Taranului Roman voi dezbate, impreuna cu purtatorul de cuvant al politiei capitalei Christian Ciocan, romanul Explozii in Stockholm. Hai c-o sa fie misto

marți, 16 noiembrie 2010

LANSAREA

pe orbita a superRomanului meu Nu stiu cate zile va avea loc sambata 20 nov, ora 15, la targul de carte Gaudeamus, la standul editurii trei. Vor vorbi Dan Silviu Boerescu, omul de la Playboy, care va veni in compania unei frumoase "iepuroaice" pe care-am vazut-o dezbracata si m-am simtit fascinat, si o vedeta surpriza, caci mie stiti ca-mi place sa fac lucrurile artistic in stil mare ;)

luni, 15 noiembrie 2010

poemul de luni 31

lunea asta pun un poem de Mircea Ivanescu, ca sa vada si neoexpresionistii lu' peste ca sunt prescrisi:


Poezia e altceva?


nu trebuie sa povestesti în poezie – am citit
un sfat catre un tânar poet – deci sa nu povestesc
cum, foarte devreme, ea se scula dimineata, si asezându-se pe pat
astepta sa i se linisteasca respiratia, cu fata în mâini –
sa nu spun nimic despre chipul ei atâta de obosit
încât i se încovoiau umerii, în fata oglinzii, când
se pieptana încet. sa nu-mi marturisesc spaimele
lânga fata ei înstrainata, întoarsa de la mine.
sa nu umblu cu versuri, ca si cu oglinda în mâini
în care se rasfrâng acele dimineti cu lumina cenusie
dinainte de zori. poezia nu trebuie sa fie reprezentare,
serie de imagini – asa scrie. poezia
trebuie sa fie vorbire interioara. adica
tot eu sa vorbesc despre fata ei înecându-se, cautându-si
respiratia? însa atunci ar fi numai felul în care eu vorbesc
despre fata ei, despre miscarile încetinite prin straturi
de remuscari tulburi, de gânduri doar ale mele,
ale imaginii ei – ar fi numai un chip, o imagine –
si ea – adevarata ei fiinta atunci?

duminică, 14 noiembrie 2010

Goldiș

Am citit pe net o recenzie laudativa semnata de Alex Goldis la cartea unui tanar prozator care m-a lasat rece. Incepea cu o referire la cartea mea de poezii, o referire care, evident, m-a deranjat, pentru ca a fost facuta cam fortzat. Ardelenilor astora intelectuali-partz le sar ochii ca n-au si ei un tanar scriitor mai de doamne-ajuta si ajung sa formuleze propozitii in care alatura numele scriitorasilor cu care impart sau au impartit mesele, cu numele scriitorilor ca mine. De ce? Ca sa le creasca alora cota. E ca si cand i-ai pune pe Aurelian Temisan, Gabriel Cotabita etc. langa David Bowie, sau pe Ducu Bertzi langa Axl Rose. Induci ideea ca au acelasi calibru, cand n-au. Or scriitorii cu care imparte acest Goldis mesele, pe langa faptul ca nu sunt decat niste pastisatori ai unor poeti ca Virgil Mazilescu, Ion Muresan, Ioan Es. Pop, Cristi Popescu, Mariana Marin, etc. si ai unor prozatori ca George Balaita, Radu Aldulescu, Radu Cosasu etc. tributari ai unei retorici expirate, mentin literatura romana in retard in aplauzele unor critici ca acest Goldis :D Se intampla acelasi fenomen din anii '60 cand romanii aveau senzatia ca au cine stie ce literatura prin poeti ca Ana Blandiana, Adrian Paunescu, Nichita Stanescu, Constanta Buzea, etc in timp ce in America aparea Allen Ginsberg, de fapt aparuse, Ginsberg care face pipi de foarte sus pe foarte mult din poezia romana, cu cateva exceptii, printre care garantez ca ma aflu si eu. Din cauza unor indivizi ca acest baiat, Alex Goldis, care sunt de cele mai multe ori lipsiti de gust literar, de verdicte corecte, de bun simt si depasiti de vremuri, sau poate sunt doar "unsi" sa gonfleze autori, dovada stau nenumaratele saruturi in dos pe care le aplica unor nuli; din cauza lor si a ignorantei lor tiparita in tot felul de revistutze plicticoase, facute pe bani publici, pe care le citesc tot ei, piata de carte romaneasca va fi mult timp infestata cu no nameuri, publicul va fi in continuare indus in eroare, gustul sau mereu viciat si autorii cu adevarat relevanti nu vor fi promovati niciodata in afara tarii. Caci genul asta de indivizi ajung si-n ICR.
Si-am mai observat o chestie, majoritatea cartilor laudate de critici literari nu plac mai nimanui. Cu mine a fost o exceptie, dar eu sunt eu. E un fenomen foarte interesant. S-ar putea sa fie de vina facultatile de litere care bineinteles ca sunt pline cu profi ca acest Goldis care formeaza profi ca acest Goldis care la randul lor formeaza profi ca acest Goldis... depasiti de realitate ca nostalgicii comunismului. De altfel genul acesta de indivizi fac si manualele de literatura in care se intalnesc poeme si proze de un plictis fantastic. Si se mai mira lumea de ce nu le invata copiii la scoala. Ce sa le invete? Elucubratiile unor nuli?

p.s. Imi cer scuze pentru aceasta interventie, dar eu, prea mare respect pentru criticii literari in calitatea lor de critici literari nu am, caci ce sunt ei pana la urma? Niste baieti care se dau destepti comentand literatura altora. Niste atarnatori. Ei desi se manifesta prin scris, nu sunt scriitori. Caci scriitorul este autorul de opere literare si literatura este arta sau creatie artistica ;) or critica nu-i nici arta si nici creatie artistica. Nu?

joi, 11 noiembrie 2010

Da

Nu-stiu-cate-zile se distribuie in librarii zilele astea, in unele deja a aparut, in altele de-acum apare, dar poate fi achizitionat si online de pe siteul editurii trei la adresa
http://www.edituratrei.ro/product.php/Stoian_G_Bogdan_Nu-%C5%9Ftiu-c%C3%A2te-zile/2304/

a, si ii multumesc siteului boomlit.com pentru premiul acordat si anume Premiul Boomlit pt. entertainment http://boomlit.com/?p=5363

marți, 9 noiembrie 2010

mi-a iesit romanul

coperta e misto rau, in poza de mai jos vezi doar jumate din ea. romanul e si el misto, l-am citit ieri. sunt bucuros

duminică, 7 noiembrie 2010

poemul de luni 30

azi mi-am terminat, nici nu stiu cum sa-i spun, un hibrid intre poem si roman pe care l-am intiulat TORRENT. e ceva ce n-a vazut literatura de cand e ea. o dementza, o nebunie. e mai bun decat tot ce-am scris pana acum, mi-o vor suge si criticii si scriitorii si lumea si dumnezeu cand il voi scoate. pun aici, avand in vedere ca poemul de luni a implinit 30 de luni prima bucata:

cu cât mă gândesc mai mult la tine

cu-atât liniile din palme ţi se modifică

de parcă lumea ta ar fi în subconştientul meu

şi din piele îţi încolţeţeşte un oraş

prin care calc cu o pereche de tenişi mişto

îmbrăcat la mişto în paşi de tango-

lan psihopat beat drogat mort pus pe şotii

şi

sâmbătă, 6 noiembrie 2010

Atelierelationale

Am fost în seara asta la ateliereletionale a lui ţupa. a fost invitat perta să citească şi să vorbească despre cartea lui două povestiri. m-am întâlnit cu ghilezan şi-am mai pus ţara la cale. l-am fumat puţin că eu m-am lăsat dar mi s-a făcut poftă. şi i-am prezentat o pe kerstin, traducătoarea mea în germană. am ascultat lectura. în răstimpuri m-am băgat şi eu puţin în seamă. apoi am plecat spre romană să iau autobuzul spre casă. pe drum m-a luat o pisare de n-a văzut parisul. am ajuns şi 133ul a venit imediat. m-am urcat. a traversat piaţa şi-a luat-o pe dacia. pe lângă muzeul literaturii simţeam că-mi plesneşte vezica. l-am privit pe stratan pe un afiş. se uita înspre intersecţia cu calea victoriei unde am ajuns greu tare. am văzut lumea adunată la casa uniunii scriitorilor, la priveghiul lui adrian păunescu, carele televiziunilor şi m-am dat jos în staţia de vizavi. mă scăpam pe mine şi la uniune puteam să mă piş şi să-l văd şi pe păunescu, că viu n-am apucat să-l văd, să-i aduc un omagiu, că să zic aşa. am ajuns ca prin vis în curte. în faţă intrării cameramanii stăteau cu camerele geană. am intrat printre câţiva oameni şi înăuntru am văzut sicriul. era pus cu picioarele spre intrare şi-nconjurat de pe semne familie, coroane multe de flori, lumânări şi mulţi oameni care intrau şi ieşeau. toaleta uniunii e fix după biroul revistei noua literatură. dac-o mai avea biroul acolo, nu mai ştiu. faţă-n faţă cu biroul lor e biroul editurii cartea romanesca, unde am publicat eu chipurile. acolo lucrează doamna ghiu, redactora cărţii mele. cam deasupra se află biroul lui cosmin, între biroul lui manolescu şi-al lui vosganian. la capul poetului erau uşile care acopera restaurantul uniunii, undea-am băut si eu de vreo trei ori și cred că toţi scriitorii ultimei jumătăţi de secol. deasupra e sala oglinzilor, am trăit multe în ea. am ajuns greu. a trebuit să aştept la rândul care se formase. nu spre baie ci spre poet. am intrat și m-am liniştit. am ieşit. am trecut pe lângă capul poetului, l-am privit atent și m-a cuprins un sentiment nasol. deși chipul aproape alb părea împăcat cu lumea. am trecut pe lângă coroane și am ieşit repede. l-am văzut pe mircea sandu dând un interviu din care am auzit doar: a fost un prieten. am luat-o spre staţia de autobuz cu sentimentul acela nasol. m-am gândit la viață. am văzut finele. mi-am amintit că într-o zi o să ajung și eu într-un sicriu. am acceptat că n-am variantă. dar am văzut finele. cum nu venea niciun autobuz am luat-o pe victoriei înspre moxa. mi-am amintit că uniunea a pierdut casa aia și că în următoarele zile se mută, după vreo 60 de ani, și că probabil ăla a fost ultimul meu drum pe-acolo.

"o parte din presa preseaza cacat"

de fapt toata mass media si lumea crede tot ce citeste, aude sau vede. caci e mai usor sa crezi decat sa gandesti. lumea uita ca cei care formuleaza un articol sunt oameni cu neuroni, de cele mai multe ori putini, cu sentimente, cu idei, de cele mai multe ori gresite, proaste, cu etc. uita ca oamenii astia isi dau de fapt cu parerea, prezinta realitatea asa cum o vad ei, cu cuvintele lor, in felul lor. spun asta pentru ca am dat adineauri peste un articol care vorbeste despre lectura mea de la cenaclul Marin Mincu http://www.sitcom.ro/tag/stoian-g-bogdan . dupa cum se poate observa nici macar nu e semnat. dar trecand peste asta. ce zice autorul? uite ce zice: "am ascultat câteva exerciţii stilistice ratate cu graţie de SGB. Ce să zic, atunci când încerci să forţezi la maxim autenticitatea trăirii şi vrei să transformi toate experienţele cotidiene în poezie, efectul scontat e invers." ce face autorul de fapt? isi da cu parerea, lumea citeste, pune botu, caci cum spuneam, e mai usor sa crezi decat sa gandesti si preia parerea. chiar daca n-a fost acolo, n-a auzit nimic, n-a citit poeziile. si uite-asa se lasa manipulata. caci daca sta sa analizeze mai pierde 10 secunde si n-are sens. analizez eu. expresia "exercitii stilistice ratate" e o duma. ce-i ala un exercitiu stilistic ratat? cum ratezi un exercitiu stilistic? apoi: "când încerci să forţezi la maxim autenticitatea trăirii şi vrei să transformi toate experienţele cotidiene în poezie, efectul scontat e invers." de unde stie autorul ca eu am incercat sa fortez autenticitatea trairii? asta crede el. de unde stie autorul ca eu vreau sa transform toate exprerientele cotidiene in poezie? asta crede el. de unde stie ca atunci cand incerci sa faci asta "efectul scontat e invers"? cum stie? asta crede el. ce sa zic, metaforic vorbind, cand, ca autorul articolului indicat, incerci sa faci din cacat bici, efectul scontat e altul: te manjesti :D

vineri, 5 noiembrie 2010

A murit Paunescu

sa-i fie tarana usoara. n-a fost el un mare poet, a scris mult, a gresit prin viata, toata lumea greseste, dar dintre cele peste 10000 de poezii scrise, vreo 200 sunt frumoase, si eu pentru alea l-am admirat, ca sa nu mai spun ca, prin liceu, sopteam cate-o strofa de-a lui prin urechea cate unei domnisoare si aveam succes.

joi, 4 noiembrie 2010

la cenaclul Marin Mincu

am fost si-am citit aseara, spre bucuria unor scriitori mai de mana a treia si-a 4 a veniti chititi sa ma muste de dos, fara argumente, evident, manati de invidii si raci personale, ca de, cand esti mare poet si arogant ca mine n-ai cum sa ai decat dusmani, dar mie imi place sa am dusmani si tocmai de aia-mi si fac. pe langa scriitorii respectivi a mai fost si un public interesant, de vreo 25 pers. pun aici textele pe care le-am citit si linkuri catre ele ca sa se observe ca nu mananc cacat cand spun ca-s mare si tare:

http://www.romlit.ro/poem_pentru_pian_si-o_alta_seara

http://chipurile.blogspot.com/2010/09/poemul-de-luni-22.html

http://tiuk.reea.net/index.php?option=com_content&view=article&id=1077
jazz as sgb

Lupancii

lui Dan Andrei Negură

Ce lovitură de ciocan am simţit mai adineauri, bătrâne,

când după miezul nopţii te-am sunat să-ţi mai împărtăşesc din nefericirile mele

şi mi-a răspuns Simona, fiică-ta, de care nici n-aveam habar că există,

cu-n glas plâns şi înăsprit de nesomn, vestindu-mi că ai murit vineri,

probabil omorât, în faţa casei din Romană. Ce lovitură de ciocan am simţit,

bătrâne, când mi-a spus că eşti la spitalul Floreasca,

probabil într-un congelator de morgă. Şi ce vânătă s-a făcut dintr-odată noaptea

şi camera în care am zăcut încremenit zeci de minute,

căutându-ţi chipul prin minte, căutând trotuarul şi poarta unde te-am cunoscut.

Când mergeam cu Cosmin şi cu Grigorenko dinspre observatorul astronomic,

unde nu am putut intra nici morţi, înspre Piaţa Romană şi când

deodată, din faţa conacului părăsit înălţat deasupra gradinii părăginite

înprejmuită cu gard de fier, îmbrăcat în nişte zdrenţe de haine,

mi te-ai înfipt în privire. Aveai ochii-n cămaşă de forţă,

o barbă grizonată şi-un trup aproape de mumie. Stăteai tolănit

pe-un prag lângă o sticlă de vodcă golită pe trei sferturi,

în lumina spălăcită a unui bec, boldindu-te interesat într-o carte

cu coperţi mucegăite. În faţa ta zăceau, printre nailoane şi scaune rupte,

vreo căteva sute de cărţi puse doldora în lădiţe de plastic. Instigat

de vechimea lor, m-am oprit. Tovarăşii mei au mai făcut câte doi paşi

fiecare şi s-au oprit după mine. Stai să văd ce cărţi are moşu’ ăsta, am exclamat.

Hai, na, a zis Cosmin. Grigorenko a început să râdă şi nici atunci şi nici acum

n-am înţeles de ce. Poezie aveţi şefu’, am făcut şi-ai tresărit.

Depinde ce, bă, aproape că mi-ai urlat. Cărtărescu ? Nu, zici.

Stratan-Iaru ? Iaru ! Ceva... Dar n-am chef să caut acuma.

Haideţi şefu’, am rugat şi-am intrat în grădină sărind peste un scaun

care bloca accesul. Bă, tu să nu intri în curtea mea, bă ! ai sărit, ca ars, în picioare.

Ieşi ! Afară din curtea mea. Acum ! mi-ai urlat.

M-am conformat cu gândul că, dac-o fac, obţin vreo carte în ediţie princeps.

Bă, tu cine eşti, bă !? mi-ai zbierat cu ochii cât faţa. Eu sunt scriitorul

Dan Andrei Negură, bă ! Eu sunt sufletul Pieţei romane ! Tu cine eşti, bă ?

Eu sunt Bogdan, am zis şi Cosmin a adăugat: Şi el e scriitor.

Și ce-ai scris tu, bă, zăbăucule ? m-ai întrebat în timp

ce-l ischiteam pe Cosmin dacă auzise de tine. Poezii, şefu, am răspuns

cu modestie, în timp ce Cosmin îmi răspundea că nu.

Ce poezii ai scris tu, ? Ia. Zi-mi două versuri !

Ce versuri să-i spun, mă ? am făcut spre Cosmin.

Zi-le pe alea cu toate femeile de care mă-ndrăgostesc, mi-a zis.

Şi bag: toate femeile de care mă îndrăgostesc ajung rău, raluca...

Mai tare, bă, că n-aud, mi-ai urlat. Într-adevăr, traficul din spatele nostru

era asurzitor. Şi repet: toate femeile de care mă îndrăgostesc ajung rău raluca...

Mai rar, bă, să te pricep! mi-ai zbierat iar eu: de parcă liniile din palmele mele...

Aşaaaa... ai adăugat tu. ...se termină în palmele lor ! am conchis.

Îmi place, bă! Îmi place, m-ai gâdilat.

Și mie, zic.Va să zică eşti scriitor, bă ! Da, a confirmat Cosmin şi-a continuat:

o să-i apară într-o lună un volum la Cartea Românească.

apoi, după o pauză: Acolo unde a publicat Nichita...

conştient că numele lui Nichita topeşte tot în scriitori de vârsta ta.

Io i-am futut gagica lu’ Nichita înainte s-o fută el, bă ! ai urlat glorios.

Pe cine, pe Melineasca ? te-a ischitit Cosmin.

Pe Lidia, băăă ! ce Melinească ? l-ai lămurit şi-ai descris: Lidia

cea cu forme de zeiţă, cea mai frumoasă femeie din ţară, la ora aia, bă !

Aha, am făcut tâmp.

Stai că vă recit eu ceva din mine, bă... publicat în Canada de...

am uitat eu cine ...directoarea... nu ştiu cărui comitet ... poemul:

Elada ! ai rupt filmul conversaţiei şi-ai început să reciţi un poem

despre zeii greci şi Homer, din care mai reţin doar versul ăsta:

nimfetele se-mpiedicau în iarbă, bă !

Ţin minte că mi-a plăcut şi mie şi lui Cosmin,

după felul în care dădeam amândoi din cap, iar asta ne-a făcut

să te privim mai cu interes. Frumos, am zis. Da, a confirmat Cosmin.

El e critic literar... am arătat eu ...scrie în România literară.

Da ? ai făcut mirat şi s-a băgat şi Grigorenko: Face cronică săptămânală.

Atunci stai să-ţi mai zic eu una ! ai intervenit şi-ai început un poem în rime

care, deşi era atât de clasic ca stil, pe noi trei ne-a dat pe spate.

Nu l-ai mai terminat, ne-ai spus doar că restul e doar pentru sufletul tău.

Ăsta treb’ publicat în rî lî, mî ! am făcut către Cosmin şi mi-ai tăiat-o:

Nu-mi trebuie să mă public nicăieri, bă ! Mă public eu singur până mor,

dacă vreau. N-auzi că public numai în Canada ?

Dea, te-am aprobat din complezenţă. Cât costă cartea asta ?

a întrebat Grigorenko arătând spre un tom cu coperţi aurite

dintr-o lădiţă de lemn. Era o Istorie a literaturii engleze, mai ştii ?

Toţi banii din buzunar ! i-ai băgat-o. Scump ! ţi-a răspuns. Nu, bă !

ai conchis umplându-l cu brobonele de salivă. Zece lei, ai umplut şi golurile

mai mari. Dă-i mă, că merită, am zis şi Grigorenko a început să numere banii

cu degetele umezite de pe faţă. Ţi-a dat. Şi-a luat.

Haideţi să-mi iau o vodcă, mă roade stomacu’, bă, faci.

Unde, a întrebat Cosmin. Aici, bă, sub ţâţele lupoaicei.

Hai mă, am marşat şi-am mers toţi sub capetele înăţate deasupra

unor veşminte care ne făceau să arătăm ca un oximoron umblător.

Ce mai faci, fă ? întrebai angajatele Rebu. Şi ele-ţi răspundeau:

Fă, să-i zici lu’ mă-ta nea’ Negură ! Ha-ha, râdeai

...mânca-ţi-aş pizda aia belită, fă ! şi mergeam mai departe, tu râzând

şi noi buluciţi de destinderea ta. Astea-s fetele mele, bă ! ne ziceai

cu o mândrie conştientă de ridicolul ei şi-ntr-un final am ajuns la magazin.

Cum adineuri găsisem sub scaunul pe care stătuse Groşan vreun milion jumate,

am făcut cinste. Apoi, prin acelaşi scenariu ne-am întors în gradina cu cărţi.

Ne-am făcut scaune din nişte lăzi şi masă dintr-o scândură

şi ne-am asezat în aşa fel încât să nu distrugem unda de formă,

să nu te enervăm. După o lungă discuţie despre antichitate, care a cuprins şi

povestea statuii Lupoaicei, care veghea Romana, (pe care primaru Oprescu

încă nu o înlocuise cu ceasul ăla hiperkitsch) ne-ai spus că

trebuie să ne facem un fel de club al nostru, un club exclusivist, cu artişti,

cercetători, filosofi, etc. pe care să-l numim „Lupancii”. Idee

care ni s-a părut excelentă, mai ales că era încununată cu o geneză neobşnuită

dar foarte mişto. Din discuţii am observat că erai o enciclopedie ambulantă.

Cunoştinţele tale cuprindeau de la literatură până la psihologie,

trecând prin economie, drept, astronomie, astrologie, fizică, chimie, şamd.

Aveai raspuns şi la cele mai grele întrebări, ceea ce m-a uluit.

Cibernetica vizavi, la ASE, în urmă cu mulţi, mulţi ani, o terminaseşi cu 10

şi n-am mai aflat ce-ai făcut mai departe fiindcă ne-am luat cu altă discuţie.

După un timp s-a făcut ceasul vreo două şi am plecat.
Tre’ sî mai venim pi la ăsta, am exclamat în drum spre maşină iar tu

ne-ai strigat din urmă: Să nu uitaţi să mai treceţi pe la mine, bă !

pân-atunci eu mai sug o vodcă de la ţâţa Lupoaicei !

...............................................................................................................................................

o muzică mică

toţi marii poeţi români au avut câte-o veronică din bistriţa

şi nu glumesc deloc

când spun că filmul ăsta n-a-nceput de la luceafărul poeziei româneşti

Mihai Eminescu

co staring with

pătimaşa Veronica Micle

şi cine nu ştie povestea lor

s-o citească ci

mult mai devreme

printr-o toamnă cu parfum de doamnă de prin sec. 16 d.h.

unde undeva unde undele unei bălţi reflectau umbre

în Gradina Icoanelor Facatoare de Minuni de lânga Tractirul Viteazului

se găsea şi marele poet, astăzi uitat, Matache Cocărăscu

23 de ani autor al poemului

citez

Îmi ies din ego de frumoasă ce eşti

îmi ies din univers ca dintr-un briliant

Sânt tot numai bling-bling-uri şi parcă-

s din ochii tăi

Dacă nu m-ai privi acum

poate n-aş fi

Clipeşte

şi-al altor liriciuni

şoptea dulceţuri în cerceii unei Veronica Plăcinteanu

citez

Nu am nimic să-ţi spun dar mă liniştesc

când mă aude cineva

aş putea să cânt ca un canar

sau aş putea să respir

aerul ce înconjoară dimineaţa

cafeaua cu lapte dulceaţa şi toată bucuria

din ochii tăi aş putea să ies

să pictez să valsez

soarele şi tot ce iubesc viaţa

în care te-am întâlnit prima oară

surâsu'ţi care dilată pupile

bătăile inimii

ca spuma unui azur ecosez

, am încheiat citatul

şi mai apoi la Braşov pe când ajungea scrisoarea lui Neacşu

pe-un şerveţel parfumat:

un pahar de bere

o ţigară kent

şi în jur

tot ce nu-i al meu şi plătesc

mansarda lumina oraşul noaptea

în care eu beau şi scriu

un sentiment ce-abia mă încape

un sentiment ce numai printr-un tată trece

când

femeia pe care-o iubeşte-i cu el

când

femeia pe care-o iubeşte-i cu el

în dragostea care a devenit

viaţă

în timpul ăsta tatăl său

puşcăriaş de seamă

cu pumnul greu şi nătărău

care umplea de zeamă

feţele care-l supărau

privea de zor ca tine

şi-ai lui ochi negri cumpărau

scrisoarea de pe vine

azi am aflat că voi fi tată

tată

e sărbătoare în toată fiinţa mea

simt

tot ce cuvintele nu pot sugera

tată

sânt tată şi gândul că copilul meu se va naşte

e mai mult decât un drog

sânt fericit

chiar dacă acum n-am un leu să trec strada

chiar dacă acum n-am o casă

un drum

sânt tată tată

şi copilul meu se va naşte

şi copilul meu va fi

cel care-mi va spune

tată

într-o zi

când tu vei fi bunic

tată

în numele fiului tău

în numele fiului fiului tău

şi-al neamului nostru

tată

chiar dacă aparent ne înecăm în sărăcie

chiar dacă o gură-n plus înseamnă mult

azi

sânt tată

tată

şi copilul meu

va fi

tot ce n-am putut fi

tu

eu

si tot neamu nostru de la cimpanzeu la zeu

tată

şi peste câteva luni când ea s-a sinucis

ceva de genul:

- ...

dupa care am uitat dar

ideea e că la fel ca toţi marii poeţi români

şi eu am avut o veronica la bistriţa

care s-a măritat şi e bine-mersi

marți, 2 noiembrie 2010

maine

adica miercuri, 3 nov, la 18:00 voi sustine o lectura in cadrul cenaclului Marin Mincu, la Biblioteca Metropolitana din Piata Amzei, impreuna cu tanarul poet Andrei Zbarnea. Intalnirea va fi moderata de profesorul Octavian Soviany si de doamna Stefania Mincu. o sa citesc ce n-a vazut Parisu'. va astept