Cronica in Ziarul Financiar

Un chip nou al poeziei tinere


După atenţia pe care i-au arătat-o numeroşi critici, numele lui Stoian G. Bogdan nu mai este chiar o noutate. Volumul său de debut, Chipurile* , a câştigat Premiul de Poezie la Concursul de manuscrise pentru tinerii sub 35 de ani, organizat de Uniunea Scriitorilor in 2008 şi, totodată, simpatia unui public foarte larg, care a depăşit deja marginile unei elite degustătoare de poezie.

Proprietar al mai multor blog­-uri pe Internet, contribuabil la fondul poetic virtual situat pe site-uri literare asiduu vizitate şi onorat cu un debut la Editura Cartea Românească, Stoian G. Bogdan ameninţă să devină un mogul al noii poezii. Şi pe bună dreptate. Acest foarte tânăr autor propune o contrapondere indrăzneaţă la imaginea romanţios-meditativă pe care o avea la noi, până de curând, poetul prin excelenţă. Nu se teme de limbaj, nu afişează inhibiţii sau modestii.

El este cel dintâi care se declară poet, ba mai mult, "poem", pentru ca - mai apoi - comentatorii să intărească spusele lui. Dacă insă această indrăzneală de-a dreptul excentrică nu ar fi fost dublată de un talent pe măsură de ascuţit, dacă luciditatea nu ar fi fost de partea lui, destinul i-ar fi zâmbit, cu siguranţă, ştirb.
Aşadar, ce are mai de preţ volumul Chipurile şi de ce lectura lui reuşeşte să fie atât de plăcută? Poeţi rebeli, poeţi-lichele am mai vazut şi la alte case, mai mari sau mai mici. Am văzut cum curentele literare - prin scrierile unor poeţi capricioşi - au sucit gâtul retoricii pentru ca, mai apoi, să il fixeze, cu grijă, la loc. Atuul poeziei lui Stoian G. Bogdan este prospeţimea. Fiindcă cele mai izbutite poeme sunt intotdeauna cele care au aciditatea anticanonică şi anticlasicistă a tinereţii. SGB, după cum e cunoscut printre semenii săi, işi câştigă cititorii mai ales atunci când le contrazice, cu isteţime copilărească, aşteptările, fie şi pe spaţii mici.

Metoda lui Stoian G. Bogdan işi fizează miza in fiecare poveste a Chipurilor. Cu fiecare poem, apare o altă poveste, cu propriul ei colorit, cu doza individuală de lirism sau de narativitate. Poate tocmai de aceea, comentatorii acestei cărţi se impart, egali la număr, intre a pleda pentru un aer predominant prozastic şi, dimpotrivă, pentru unul de un lirism răvăşitor. Cât despre diversitatea lexicală, ei bine, poetul nostru nu se ruşinează de cuvinte, domesticeşte haios argoul şi il innobilează prin intenţie literară. Ştie, de asemenea, să dozeze elementele patetice prin injectări ironice şi scapă basma curată şi de primejdia melodramatismului desuet. Ultimul poem din volumul Chipurile, intitulat acasă, prelungeşte o stare duios-vâscoasă, imbietoare la empatie, care pare, insă, că se indreaptă cu toate forţele spre un patetism nu tocmai onorabil. Finalul, insă, este salvator şi reprezentativ pentru răsturnările profesate de SGB: "cobori din maşină pe ţărâna in care ţi s-a terfelit copilăria/ acum eşti om in toată firea nu ca atunci când ai plecat/ jumate tu jumate hainele lu' tat'tu/ trânteşti portiera in urmă tragi din ţigară fum după fum/ iţi faci curaj deşi-năuntru nu te mai aşteaptă nimeni/ o gaşcă de ani ţi-a pângărit casa/ dar carul mare e tot intre nuci limpede/ nu e monica să ţi se gudure la picioare/ nici ursu să-ţi sară in braţe/ păşeşti pe potecă şi iţi lipsesc din mâini găleţile cu apă/ insă mamaia s-a retras demult dintre oale/ te cheamă scândurile din ferestre/ auzi printre zăbrele cuvintele alor tăi/ acul de patefon sorbindu-le din riduri muzica/ susurul vinului curgând in pahare/ deschizi pumnii şi mângâi cu vârfurile degetelor zidurile/ aici dădeai cu capul când te simţeai prost prost/ aici a buşit traian pisica ta hoaţă/ aici era uşa/ intri/ aici te-ai blocat/ şi parcă simţi leşinul apropiindu-se din camerele goale/ cu poze arse cu păienjenişuri şi mii de şobolani legaţi de coadă/ te ghemuieşti intr-un colţ al salonului/ şi-ai vrea să plângi dar parcă fuţi finalul".

Totuşi, dincolo de numeroasele poveşti, imaginate in versuri cu concentraţie mare, Chipurile este o carte care se uită, topită, narcisiacă, in oglinda propriei imagini. Textele cu rol de artă poetică - cu alte cuvinte: dornice de a se autodefini intr-un mod cu totul profitabil - se intâlnesc la tot pasul. Incepând cu dedicaţia livresc-năstruşnică din prima pagină a volumului, direcţia spre "virtutea majestăţii sale, Gorică, Gorică Pirgu" este trasată subliminal. Pe măsură ce parcurgem cartea, vedem repede atitudinea de voyou cu substanţă estetică, amestecul dintre o lichea cu ochi umezi şi un poet inventiv. Stoian G. Bogdan se revendică de la personajul atât de controversat al lui Mateiu Caragiale pentru a se face mai bine inţeles, dar şi dintr-o pură cochetărie livrescă.
Radu Andriescu vorbeşte, pe coperta a patra a cărţii, de componenta biografică aptă să cântărească foarte mult in construcţia poemelor: "Dacă ai pe cine să intrebi, intrebi şi afli că mai mult de jumătate e biografem." Intr-adevăr, cred că insolitul poemelor descinde, cel mai probabil, din verosimil, din substanţa pe care o cunoaştem bine venind din realitate: SGB are o biografie groasă, mustoasă, prielnică pentru literatură şi, totodată, abilitatea de a o transforma in literatură. In Chipurile, sunt poeme total subiective, care incearcă să explice toanele unei personalităţi năzuroase, apoi sunt texte in care SGB se imaginează pe sine drept personaj in poveşti halucinante şi, pe urmă, cele cu adevărat memorabile, sunt poemele-chipuri, care conturează oameni stranii atât de bine alcătuiţi, incât ii poţi vedea defilând prin paginile cărţii. Dacă in textele din primele două categorii, se pot observa anumite stângăcii uşor de trecut cu vederea, cele din ultima categorie marchează, fie şi timpuriu, un stil bine individualizat, ba chiar recognoscibil.

Volumul Chipurile marchează cel mai reuşit debut din anul acesta. Şi merită să fie privit ca atare.


Cronica de Iulia Iarca, Ziarul Financiar, 16 octombrie 2009