Scriu de câteva luni la un romănel cu titlul de mai sus şi m-am gândit să postez o dată pe săptămână câte un fragment, începând de azi. Nu prea le am eu cu proza momentan, dar o să învăţ şi eu cu timpul. De aceea aştept sugestii. Şi nu mă mai înjuraţi că mi se rupe. Primul fragment e cel de dedesubt.
Ăsta-i mottoul romanului:
„Într-o societate închisă, în care fiecare e vinovat, singura crima e să fii prins. Într-o lume de hoţi, singurul păcat suprem e prostia.”
Hunter S. Thompson
1.
Mi se acrise de viaţa de parvenit pe care o duceam, de vreo doi ani, alături de logodnica mea, o mulatră cu o frumuseţe dusă la extrem, amplificată de o inteligenţă malefică şi de o foarte mare avere, aşa că, în dimineaţa de 25 aprilie a anului 2008, mi-am făcut bagajele şi am tăiat-o spre oraşul natal. Evident, nu înainte de a-i lăsa viitoarei mele neveste, un bilet în care îi scriam că mă întorc curând şi că am nevoie de câteva zile de singurătate.
După un drum de aproape trei ore cu Mercedesul meu SL 500 am coborât în centrul oraşului din care lipsisem vreo patru ani. Maşina mea de culoarea cerului senin atrăgea toate privirile.
Nici eu nu arătam prea rău în costumul pe care îl purtam, cu ochelarii de soare pe nas şi cu o atitudine de macho de Ferentari, deci e posibil ca o foarte mică parte din populaţia care umplea străzile să fi fost interesată şi de mine. Dar nu asta contează. Îmi fusese dor de tot ce însemna „acasă” şi o senzaţie de melancolie mă cuprinsese instantaneu sub soarele fierbinte al prânzului. Era melancolia aceea care te cuprinde în locurile cu amintiri îngălbenite de trecerea anilor.
Am poposit în pizzeria Adolescenţa, acum devenită bar-cazinou. O grămadă de puşti de liceu băteu cu palmele în automatele de poker, iar pe la mese, altă grămadă sorbeu băuturi de diferite culori. Nu era nimeni cunoscut prin jur aşa că m-am aşezat pe unul dintre scaunele de la bar. Mi-am comandat o bere mexicană şi-am început să privesc cu interes gesturile tinerilor din local. Toţi erau îmbrăcaţi la fel, cu haine house contrafăcute şi toţi aveau aceeaşi tunsoare „cu creastă”. Nici fetele nu aveau un aer mai puţin ieftin, sub machiajul strident şi sub părul aranjat cu şuviţă roz, roşcat sau blond, peste ochiul drept ori stâng. Mă priveau întrebători, cu o oarecare teamă.
Am început o conversaţie cu baiatul de la bar, un oarecare Dudu dintr-un sat vecin. L-am întrebat ce mai e prin zonă, cu ce se mai ocupă lumea, cine mai e şmecher, etcaetera şi-am aflat că majoritatea vechilor mei prieteni erau plecaţi din ţară, că ceilalţi erau prin puşcării şi că mulţi dintre fraierii pe vremuri acum conduceau diferite afaceri în oraş şi prosperau. De altfel şi localul în care mă aflam aparţinea unuia dintre ei.
Nici nu-mi venea să cred ce auzeam din gura lui Dudu. Totul era atât de pe dos în poveştile lui, încât o clipă m-a trecut un sentiment de ciudă. Am plătit berea şi am ieşit.
Am luat-o pas cu pas până la blocul în care crescusem. Balconul fostului meu apartament era înţesat cu flori, cum niciodată nu fusese pe vremea când îl locuiam cu ai mei şi mi-am amintit cum stăteam cu mama vara, la o ţigară, sau cum le aruncam de-acolo fise ieşite din uz cerşetorilor din stradă ca s-o impresionez pe o fată care stătuse un timp dedesubt. Am zăbovit pe trotuar cuprins de un dor nespus de părinţi şi m-am decis că e mai bine să mă întorc la maşină şi să plec dracu’ înapoi la Bucureşti.
M-am întors. Am urcat în maşină, am făcut două ture prin centru şi mi s-a făcut foame. Mi-am amintit că văzusem un motel-restaurant la intrarea în oraş, fix în dreptul pancartei pe care scria: „Bine aţi venit în Comăneşti”.
Da, eram chiar în oraşul Comăneşti şi mă simţeam la fel ca atunci când locuiam acolo: în curul lumii. Uram cum nu se poate mai mult locul acela, dar mă legau atâtea amintiri, chiar dacă dureroase, pe care nu puteam să mi le şterg. De-aceea mă şi întorsesem.
Am ajuns la locul cu pricina. M-am aşezat la o masă. Mi-am aprins o ţigară. Am început să privesc pe geam, în gol. Să fi fost vreo trei după-amiaza când m-am aşezat în patul din unul dintre apartamentele motelului, pentru că nu am putut rezista să nu rămân măcar câteva zile – şi-am adormit. Vreo două ore dus am fost. Abia când m-am trezit am observat că mă aflam într-un apartament destul de drăguţ, cu un televizor stricat şi c-un veceu plin de fire negre de păr, într-o vineri pe care unii o numeau Vinerea Mare, şi-am dedus: „ De aia m-a privit ospătăreasa cu uimire şi milă, când am comandat mai de vreme o bucată de ceafă de porc la grătar cu cartofi prăjiţi şi conopidă murată!”. În acea zi toată lumea trebuia să postească – fără carne, lapte şi ouă, iar dacă era posibil chiar să nu mănânce nimic... Sanchi!
Mi-am făcut un duş, m-am îmbrăcat foarte shukar-elegant, am coborât spre maşină, iar în parcare ghici peste cine am dat!?... Chiar peste Ramona: dragostea vieţii mele de mai de mult. Povestea noastră era una clasică: am cunoscut-o, ne-am îndrăgostit, am fost împreună vreun an jumate, după care m-a părăsit pentru băiatul primarului, un tânăr pe cât de bogat, pe-atât de sărac cu duhul, cu care crezusem că s-a măritat. Am constatat dintr-o privire că Ramona pe care mi-o imaginam eu, nu avea nimic în comun cu cea pironită la mine-n privire, îmbrăcată într-o salopetă şi într-o pereche de cizme de cauciuc, pe care le purtau toţi lucrătorii din spălătoriile de maşini. Mai mult, femeia aceea, destul de adorabilă la un momentdat, care mai că mi-a dărâmat sufletul când m-a pus pe liber, parcă fusese formatată, pentru că în locul ei, acum sălăşluia o ţărăncuţă învinsă, cu trăsături aspre.
Mi-am amintit ultima noastră scenă:
- Ce dreacu vezi la păcăliciul ăsta, mă? E urât cu crengi. E e prost. E lipsit de personalitate. E un păcălici în pula mea.
- Nu îl cunoşti cum îl cunosc eu, mi-a replicat Ramonica. E drăguţ, mă respectă, îmi vorbeşte frumos...
- Pişa-m-aş pe el de sclav imperial! Ia uite dom’le, eu nu mai sunt drăguţ, eu nu te mai respect, eu nu îţi mai vorbesc frumos, eu nu nimic, nu?
- Narcis! mi-a zis ea pe un ton calm dar plin de siguranţă şi-a continuat cu o propoziţie care m-a distrus psihic un timp: NU EȘTI CEEA CE VREAU!
- Ramona, am rostit cu-o voce aspră după o tăcere de câteva secunde, să nu uiţi niciodată... timpul e de partea mea. Ai grijă de tine! Ceau...
De-atunci nu am mai văzut-o.
Brusc m-a buşit dorinţa de răzbunare, pentru că răzbunarea e prăjitura mea preferată. M-am apropiat. Mi-am luat zâmbetul de jigodie şi-am dat s-o abordez. M-am răzgândit brusc. Trebuia s-o fac s-o doară.
M-am urcat în maşină şi am intrat în unul dintre compartimentele libere ale spălătoriei, deşi Merţanul meu lucea de curat. Am coborât.
- Vreau şi eu un spălat exterior, am aruncat spre Ramona.
M-a privit cu ochi trişti şi mi s-a făcut milă. A luat supusă ustensilele şi-a început să-şi facă treaba. Probabil că avea îndoieli că aş fi eu cel de mai de mult. M-am îndepărtat ca nu cumva să mă stropesc, cu multe injurii la adresa ei în gând, pentru că-n sinea mea îmi părea rău că gâsca ajunsese aşa. Ba chiar mă ofticam, cu toate că simţeam şi-o oarecare satisfacţie. Că altfel nu o mai lăsam să facă ce făcea, nu?
După un timp mi s-a adresat scurt:
- E gata.
Vocea i-a sunat atât de trist încat parcă mi s-au înlăcrimat ochii. Noroc că purtam ochelarii de soare.
Am băgat mâna în buzunar şi-am scos motoaşca de bani pe care o aveam la mine. Pe-atunci purtam al de zeci de mii de euro prin buzunare, deşi ştiam că e urât ce fac şi chiar periculos, mai ales că sărăcia începuse să lucească pe străzi. Dar, cu buzunarele pline, aveam sentimentul că lumea e printre picioarele mele.
Am rupt de-acolo zece hârtii de 500 de euro şi i le-am băgat în unul dintre buzunarele salopetei. I-am zis scurt:
- Du-te şi-ncepe o viaţă ca lumea! şi-apoi cât să aud numai eu: Gâsco!
M-am urcat în maşină, am demarat şi-am ajuns înapoi în oraş. Ceasul bătea spre şase. Pe trotuare era un adevărat dute-vino. Zeci de tineri şi tinere îşi plimbau trupurile prin lumina apusului şi mi-am clătit şi eu ochii pe fesele unor puştoaice destul de frumuşele, dar îmbrăcate prost.
Am pentru puştoaicele de liceu o mare slăbiciune. Mă topeşte total aerul lor semi-inocent, zâmbetul pe sub mustăţi când le arunci câte-o vorbă cu aluzie la sex, dar cel mai mult mă atrage virginitatea lor, deşi în ultima vreme aşa ceva e rarisim. S-a instaurat prin creierele lor molatice ideea că nu e cool să intrii la liceu virgină şi de printr-a şaptea, a opta, când nurii nu le sunt încă destul de copţi, tam-nisam, îşi înfig cocoşelul în păsărică. Dar să revin.
Am început să dau ture la viteză destul de mică pe stradelele îngrămădite. Ascultam penetrat o operă de Puccini şi din când în când mai opream la câte-o trecere de pietoni să le las pe micuţele domnişoare să treacă în siguranţă. Mă priveau cu zâmbete largi, atrase, bineînţeles, de gândul că le-aş putea lua la o plimbare până la capătul nopţii.
În România acelor zile, puteai să fii urât cu crengi şi să nu poţi lega două vorbe, că rupeai curu’ în tot ce mişca, dacă şofai o maşină Audi, Mercedes sau BMW şi te îmbrăcai de la D&G, Armani, Versace ori Cavalli. Briz-brizurile astea te făceau un bărbat fermecător în ochii a 99% dintre femei, îţi dădeau trăsături supraomeneşti, te idealizau. Dar, cum mie nu prea-mi place să mă bucur de pradă fără o vânătoare pe cinste, nu le-am putut încurca nici pe consătenele mele.
Deodată mi-a sărit în ochi, în faţa barului Adolescenţa, vechiul meu prieten Viorel Năstruţ, un adevărat mentor pentru puştiul care fusesem odată.
Năstruţ ăsta, în adolescenţa mea, conducea toată şmecheria în Comăneşti. Se mutase cu maică-sa şi cu surorile lui prin 2001 în mica noastră urbe, după ce terminase de executat vreo doi ani de puşcărie pentru proxenetism. Era ţigan pur sânge, dar trăsăturile sale erau de arab. Era stilat, manierat, destul de citit şi mai purta şi ochelari de vedere. Pentru cine nu-l cunoştea, trecea uşor drept student sau turist. Dar, în arhivele poliţiei, cazierul său era la loc de cinste, pentru că însuma o serie lungă de infracţiuni, iar proxenetismul era ceva de vară.
Îşi câştigase respectul uşor, într-o noapte când a bătut, şi nu exagerez, vreo 30 de voinici. A trecut prin ei ca prin lobodă, deşi fizicul său nu semăna deloc cu cel al bătăuşilor de carieră. În schimb, se mişca foarte repede şi fiecare lovitură de pumn pe care o expedia, nimerea doar bărbia. Ori se ştie că un pumn în bărbie trimite pe oricine în lumea viselor.
De la el am dobândit un număr vast de cunoştinţe despre bagabonţeală, foarte folosioare de-a lungul timpului dacă stau să mă gândesc. Însă, cum o femeie poate ridica un bărbat la nivelul de zeu, tot o femeie îl poate coborî şi la nivelul de nimeni. Şi, ca idee, Viorică a avut o soartă de genul ăsta. Când am plecat eu la Bucureşti deja îi săriseră minţile.
M-am luminat la faţă când l-am văzut. Eram foarte curios să ştiu ce mai e de capul lui. Am oprit lângă el. Purta o pereche de blugi tociţi, un tricou cu anchior şi butona foarte atent tastele unul telefon mobil.
- Alo, domnu’! am strigat. Scuzaţi-mă, îl caut şi eu pe Viorel Năstruţ.
M-a privit întrebător. Apoi şi-a dat seama că sunt El Presidente de la Republyca Socyalysta Romany.
El Presidente e porecla mea din studenţie. I-am spus unei pizde că vreau să mă fac preşedintele României şi după ce ne-am certat s-a combinat cu-n fraier care nu mă halea deloc. Ăla mi-a pus porecla asta, care, sincer să fiu, mi se potriveşte de minune, chiar daca e cam cocalarească.
- Aaa... Ce faci, mă, Narcis? mi-a spus bucuros îndesându-şi telefonul în buzunar.
- Ce dreacu’? pe-acas’, i-am răspuns întinzându-i mâna.
- Băăă, de când nu te-am mai văzut... araţi bine. Ia uite şi ce maşină ţi-ai luat. Ţi-a mers, nu glumă.
- Aşea la mişto. Hai în bar să bem ceva şi să mai stăm la vrăjeală.
- Nu merg, că-s certat cu bulangiu’ ăsta.
- Păi ce i-ai făcut? Bănuiesc că i-ai făcut tu, nu?
A râs.
- Ei... I-am pus barba-n sârme, acu’ vreo doi ani şi...
- Dă-l, mă, în slobozi de păcălici! Hai înăuntru că nu mârâie nic, am zis.
- Eee... nu mai e păcăliciu’ care era. Acu’ e giocăr. Are lovele de moare lumea...
- Hai, mă, Viorică. Tu ziceai doar: odată ce eşti fraier, fraier esti pe veci! Și oricum, în caz de ceva complicaţii, am trancanu’ la mine, m-am lăudat oarecum eu. Deci, hai!
Am intrat şi ne-am aşezat la o masă. Aceleaşi feţe de mai devreme umpleau perimetrul şi-am început:
- Mamă, frate, puştii ăştia n-au treabă acasă?
- ??? a spus Viorică.
- Păi şi azi la amiază, când am ajuns eu, erau tot aici.
- Ce ai, mă? mi-a zis, parcă tu nu erai tot asa. Ori ai uitat că frecai menta cu zilele numai în crâşma asta? La care am tăiat cu:
- În fine...
Ma privit cu ochiul drept, de altfel pe celălalt îl avea de sticlă şi m-a întrebat:
- Ce-ai făcut? Ai terminat facultatea? Sau ai terminat cu facultatea?
Am râs.
- Păi cum dracu’, băi Viorică? Sunt ditamai avocatu’. Da’ profesez rar că nu prea am chef.
- Bă, tu mă-nebuneşti! făcu el surprins.
- Pe bune, ce dreacu’. Păi tu crezi că eu am dormit în toţi anii ăştia?
- Ştiu şi eu... a zis zâmbind.
- Nu. Dar tu văd că ţi-ai revenit, am început să-l înţep. Că erai cu creierii pe crengi când ne-am văzut ultima oară. Apoi râzând: Vroiai să-i omori pe toţi. Erai teror.
- Ha-ha, eram, dă-mă-n slobozi... dar mi-am revenit. Am stat vreo două luni la Socola şi mi-a venit mintea la cap.
- :)
- Ce mi-a făcut jigodia aia... a făcut cu ciudă.
Jigodia aia era una pe care le-o dădeam eu prietenilor lu’ tata s-o fută. Pe bani, of course.
- Aaa! am interjectat. Chiar! Ai mai vorbit cu ea?
M-a privit cu ochiu cât cepapa, apoi mi-a răspuns fără nicio părere de rău:
- Păi a luat liftu’, mă.
- Băi tu mă-nebuneşti! am făcut.
- Daaa, de vreo trei ani, mi-a zis. Păi eu când am aflat vestea asta mi-am revenit, a continuat şi s-a oprit să râdă. Că dacă nu mierlea ea, o mierleam eu, dă-o dracu’ de zdreamţă! a încheiat aspru.
- Mdea, am zis flegmatic.
- Păi, mă, dacă nu profesezi, de unde ai tu maşina asta? şi ţoale... a schimbat el tacticos subiectul.
- Ei. M-am măritat şi eu, am zis. Dealtfel, asta fac toţi părliţii care se însoară din interes, zic acum.
- Păi şi vergheta?
- N-am făcut încă nunta. Şi oricum n-aş purta verghetă.
- Care va să zică ai luat jackpotu’.
- De coaie, nu aşea.
- Băbăciune?
- Nu. Femeie de moare lumea, mă. Frumoasă, deşteaptă şi cu bani. Dac-o vezi, îţi sar minţiele iar, am gumit eu.
- Bravo, bă. Păi şi cum de nu eşti cu ea?
- E mai complicat... sincer, m-am cam plictisit. Totul e neobişnuit de perfect. Am tot ce vreau, când vreau, cum vreau. Ea e frumoasă... dar toate astea mă... nu ştiu... toată viaţa mi-am dorit ce am acum. Dar acum când am ce mi-am dorit, parcă nu mai am scop, aşa... sunt... nu ştiu cum...
- ... Evident că Viorică nu mă înţelegea.
- ...şi-am zis să dau o fugă până aici...
- Păi unde stai?
- La motelul ăla de la intrarea-n oraş. Nici nu ştiu cum se cheamă...
- La Casa Georgescu. Stai că mă sună nepotă-miu...
A vorbit cu nepotă-su şi-a trebuit să plece. Am schimbat numerele de telefon şi pa.