Nu ştiu câte zile 2.

2.

Am deschis ochii tezit de melodia telefonului meu mobil. Era Viorică, m-a chemat la un grătar pe unul dintre dealurile care înconjurau oraşul. M-am îmbrăcat într-o ţinută lejeră şi m-am dus.
Pe deal m-am întâlnit cu câţiva amici vechi pe care o să ţi-i înşir dedesubt cu liniuţă:
- Vasile Spârlea, un escroc sentimntal de duzină, dar un tip săritor la nevoie, acum însurat cu o femeie destul de foarte proastă şi cu un copil;
- Cocostârcu’, un delingvent juvenil înalt şi slab, care împlinise între timp 20 de ani;
- Creţu, un tip obez de un jigodism rar. De fapt, dacă stau şi mă gândesc, jigodie şi era. El a fost primul care m-a făcut să înţeleg, în copilărie, că singurul meu prieten sunt chiar eu, când prieteni fiind, m-a îmbârligat la ai mei că beau vodcă puturoasă şi fumez ţigări Carpaţi, ca să nu mă lase la mare într-un an;
- Cherdan, care abia ieşise de la puşcărie după o condamnare de 11 ani pentru o crimă pe care nu o comisese;
- Ana, o curvuliţă, grasă acum, pe care am futut-o şi eu la o beţie;
- Ştiuca, posesorul unui nas turtit de pumnul meu, la braţul
- Sandrei, o curvuliţă perversă cu care fusesem şi eu în iubiri prin liceu; şi
- Irina, o altă dragoste de-a mea, cu prietenul ei
- un ţărănuş simpatic.
Ne-a bucurat revederea, aşa că ne-am cinstit cu bere, vin şi whisky, de dragul vremurilor trecute. Am râs, am jucat diferite jocuri, ne-am simţit cât se poate de bine, iar pe la ora 5 după-amiaza am plecat fiecare la casele noastre, nu înainte de a ne da întâlnire la ora 11 jumate noaptea, la biserica Sf. Spiridon, să sărbatorim Învierea Domnului.
Cum eram destul de aprins după vreun litru de whisky stins cu câteva beri, m-am oprit cu Cocostârcu’ la Adolescenţa, să mai soribim câte ceva. Fix în momentul în care am ieşit din maşină, trei Audi decapotate, negre, treceau pe lângă mine cu aceeaşi manea răsunând din boxele fiecareia. Aveau numerele de înmatriculare în felul următor: BC 77 YON, BC 06 WLY şi cel mai cel mai era B 01 ERU. (Y-urile astea şi W-urile erau prezente pe maşinile oricărui cocalar mai de doamne-ajută, fiindcă aveau ei probabil impresia că literele astea dădeau un aer mai acătări. Eu aveam B 11 SUG la maşină şi nu-mi era deloc ruşine. Şi dacă râdea careva o dregeam cu remarca „SUG banii poporului”.)
În interioarele lor erau şase ţigani între 18 şi 25 de ani, lângă şapte puştoaice de liceu, frumuşele foc. Mergeau cu viteză mică, încordaţi şi plini de băşini cocalareşti.
- Cine-s mă cocalarii ăştia? l-am întrebat scurt pe Cocostârc, în timp ce şoferul din a doua maşină mi-a aruncat o privire deranjantă.
- Ciorile din Moineşti, mi-a răsupuns cu oarecare teamă.
Moineştiul ăsta e un oraş la fel de prost ca şi Comaneştiul, situat la vreo 8 km distanţă. Diferenţa dintre cele două oraşe constă în faptul că Moineştiul e un fel de cort.
- I-auzi, am spus şi am observat lângă şoferul ultimului Audi, un cocalar cu nişte tatuaje de râsu’ curului şi cu o vestimantaţie de manelist sadea, o frumuseţe de fată cum rar mi-a fost dat să văd. Şi-am cam umblat la viaţa mea prin lume. Avea părul şaten, ochii verzi şi-un chip de murea lumea peste o pereche de ţâţe monumantale.
I-am aplicat privirea pe care femeile o simt în chiloţi. Mi-a rezistat câteva secunde, gravă, ca şi când eram un căcat cu ochi, apoi a scăpat un zâmbet scurt.
- Mamă, să moară Cichi de râs! Pizda aia era criminală! am făcut spre Cocostârc.
- O arde cu cioara aia de vreo săptămână şi fraieru’ cică-i disperat după ea.
- Are şi de ce...
- Intrăm?
- Hai!
Am mai băut cu Cocostârcu’ câteva beri şi-am mai stat la poveşti. Ţiganii ăia erau spaima oraşului. Părinţii lor erau cămătari consacraţi iar ei se bucurau de o aşa zisă poziţie de şmecheri în cele două oraşe, consolidată de maşini, haine scumpe, gagici frumoase şi o mentalitate de puşcărie (deşi doar unul dintre ei fusese condamnat).
Aveau tupeu jegost. Băteau băieţii din oraş pentru motive imaginare. Scuipau fetele care nu le dădeau atenţie sau le înjoseau iubiţii. Ridicau oamenii de la mese ca să se aşeze ei. Şi tot felul de mârlănii de doi lei.
Poliţia nu avea ce să le facă pentru că biata de ea era pierdută prin buzunarele familiei lor.
Cei trei şoferi erau fraţi. Puşti până-n 22 de ani. Iar tovarăşii lor erau genul ăla de găinari care se duc la puşcărie ca acasă.
Cocostârcu’ îi evita. Îşi luase şi el câţiva pumni de la Brando, cel cu tatuajele de râsu’ curului, pentru că îl călcase din greşeală pe picior.
- Cocalari de prim rang! am excalmat cu scârbă.
Apoi ne-am mutat într-un local, unde în weekend se ţinea discotecă, de pe lângă blocul în care locuisem eu. Acolo, la baie, m-am întâlnit cu o fostă vecină pe nume Oana.
Oana avea 14 ani dar era o domnişoară foarte atrăgătoare. Părea mai matură, iar ţâţele ei m-au făcut să îl iau pe Cocostârc şi să ne aşezăm la masa pe care o împărţea cu încă trei colege de generală.
Am discutat despre sex şi am aflat că toate patru aveau curiozităţi şi idei cam nepotirivite pentru vârsta lor, însă nu şi pentru trupurile pe care le aveau. Una dintre ele, Alexandra, mi-a spus că ea pentru o sută de euro ar face o felaţie iar pentru trei s-ar şi dezvirgina.
Eu am încercat să le zic că sunt prea mici ca să-şi înceapă viaţa sexuală, că ar fi bine să facă acest pas cu un tip pe care să-l iubească, că sexul ăsta nu se face haida, cu oricine. Dar cum am observat că Cocostârcul nu avea niciun interes ca ele să aibă asemanea idei creştine, m-am sucit şi le-am ţinut o pledoarie în care le-am explicat că e foarte bine să-ţi începi viaţa sexuală cât mai devreme, de ce e bine să faci sex cu cât mai mulţi bărbaţi şi că dragostea e o afacere proastă în zilele noastre.
Cum mă îmbătasem destul de rău, mi-am luat rămas bun şi-am plecat la motel să mă culc câteva ore.
La unşpe jumate noaptea, în curtea bisericii Sf. Spiridon, am dat în cele din urmă de amicii cu care fusesem la grătar. Eram îmbrăcat în negru, cu un pardesiu până deasupra genunchilor, o cămaşă, pantaloni dintr-un material creponat şi o pereche de pantofi. Eram cam ciufut dar mi-am revenit când am văzut-o în mulţime pe fata din maşina lui Brando, cea cu ţâţele monumentale. Era cu două fete şi era de-a dreptul răpitoare, dar nu mai ţin minte ce purta. Ne-am întâlnit privirile, i-am zâmbit şi am chemat-o să stea cu mine. A dat din cap dezaprobator, mi-a zâmbit şi-a mers mai departe.
- Stai cuminte Ivan, mi-a zis Cocostârcu’, că-ţi faci belea cu ciorile.
- Mă laşi, mă, cu răpănoşii ăia. Ciori de alea inculte mănânc la micu’ dejun, i-am răspuns.

Cronica de Dan Cristea

Poezie preponderent prozastică


Personajul din Chipurile, volumul de debut al lui Stoian G. Bogdan (volum premiat la Concursul de manuscrise al Uniunii Scriitorilor) debitează o biografie enormă, pe potriva unui erou de roman popular. Puştan fiind, îşi vizitează astfel părintele la penitenciar, unde acesta e închis („îmi apăsam irişii pe firele ruginite de sârmă ghimpată/ care delimitau vieţile celor ca tata“), chiar în ziua de 31 decembrie, înainte de revelion, aducându-i şi vestea morţii bunicului, tatăl tatălui (poemul General Guşă nr. 3). Mama, „strânsă-n cămaşă de forţă“, e internată într-un sanatoriu de nebuni, pe ale cărui culoare personajul înaintează într-o vizită, cu inima „cât un copil lepădat“. Bunica îşi alină singurătatea („La bătrâneţe, după ce ţi-ai îngropat bărbatul,/ după ce copiii şi nepoţii au ajuns departe, oameni la casele lor/ singurătatea e a dracu’ de grea“) cu câinele Riki, pe care un vecin dement îl ucide cu coasa, din pricina unei mai vechi duşmănii de familie. Întoarcerea după ani a personajului la casa copilăriei înseamnă o revenire printre umbre: „cobori din maşină pe ţărâna în care ţi s-a terfelit copilăria/ acum eşti om în toată firea nu ca atunci când ai plecat/ jumate tu jumate hainele lu’ tac-tu/ trânteşti portiera în urmă tragi din ţigară fum după fum/ îţi faci curaj deşi-năuntru nu te mai aşteaptă nimeni/ o gaşcă de ani ţi-a pângărit casa/ dar carul mare e tot între nuci limpede“ (acasă).

După cum se poate observa, sentimentalismul învăluie mai toate aceste povestiri despre sine, biografeme, pro­babil fictive în bună măsură, pe care le deapănă personajul, deşi, pe de altă parte, acesta ţine să se autoportretizeze, în acelaşi stil teribilist, ca fiind un dur („sunt canibal“, o „hienă flămândă“), un bătăuş căruia îi sare repede muştarul, o haimana iubeaţă, incorigibilă, prietenă cu băutura, cu lumea deşucheată, dar şi cu arestul poliţiei. Tandreţea şi violenţa îşi împart sufletul acestui personaj, proiectat pe un soi de mitologie a damnării şi care, într-un poem compus cu forţă şi umor, îşi inventează deopotrivă o sumedenie de strămoşi, venind din diferite neamuri şi rase (turci, ţigani, unguri, greci, evrei, români) de la care ar moşteni atât abilităţile, cât şi defectele lor. Poemul e scris pentru că autorul, cum declară fanfaronard, are „cheful“ să-l scrie: „Da, am chef să scriu chiar poemul ăsta/ c-aşa am eu chef. Şi/ am de la strămoşii mei români patima/ băuturii, talent literar şi-un loc la cimitir.// Beau de cinci zile şi rămân în picioare, şi/ nu mă clatin, şi n-am nimic./ Păi dacă n-am nimic, ce dracu să am ?“ (Săgeata neagră). Imboldul mai serios de a scrie s-ar explica însă printr-o atitudine trăiristă („Scriu pentru că trăiesc“, dar şi „Prietene, viaţa e singurul căcat pe care-l mai am“), drept care autorul se percepe a fi nu „un poet“, ci „un poem“, ale cărui versuri sunt „străzi în care mă târăsc cu oameni pierduţi/ şobolani şi câini spre conştiinţă/ ca o icoană aducătoare de urgii“.

Chipurile constituie astfel o galerie de personaje („oameni pierduţi“) pe care le-au mulat, aşa cum le înfăţişează propria lor istorie, patimi diferite, „scârba de viaţă“, „sărăcia şi alcoolul“, timpul care trece, desfigurator, ratarea sau, cu numele ei metaforic, „bocancii eşecurilor“. Hoţi şi hoaţe, târfe, ţigani, puşcăriaşi sau simple lichele, colegi sau prieteni abătuţi de soartă se perindă ca personaje ale cărţii, alături de personajul eului evocator care vorbeşte din interiorul lucrurilor. Zugrăvind aceste „chipuri“, Stoian G. Bogdan se arată interesat de „povestea“ din spatele lor, de potenţialul liric şi dramatic al umanităţii pe care o reflectă, de efectele artistice la care se pretează aceste istorii de decădere şi nebunie, de dragoste şi moarte. Autorul ştie să povestească, are umor, gradează inteligent „spu­nerea“, pe care o colorează adeseori cu un limbaj buruienos şi anarhic, nu întotdeuna justificat. Ca modele posibile s-ar putea cita arghezienele Flori de mucigai, dar şi povestirile epitafice, în vers alb, ale lui Edgar Lee Masters, în siajul căruia poetul compune textul său, Frăsina Lefter.

Melodramaticul e bine reprezentat în „istoriile“ în versuri ale lui Stoian G. Bogdan, şi la fel se întâmplă şi cu expresiile figurative. Pentru a spune astfel că Jairica, din poemul cu acelaşi nume, e o hoaţă, autorul recurge la un soi de eufemism, scriind că „a crescut din buzunarele călătorilor/ pe traseul tramvaiului 14“. Din bătaie, femeia, altădată o figură legendară, îşi pierde minţile oferind privitorului o vedere de plâns: „Cât sunt eu de canibal/ era să-mi scape o lacrimă/ când am văzut-o izbindu-şi capul/ în geamurile unei şaormerii/ de parcă-n locul pieptului de pui/ s-ar fi perpelit un înger.// Poate a trântit-o scârba de viaţă/ sau poate bat eu câmpii“. Să remarcăm finalul „sec“ care încearcă să antenueze sentimentalitatea evocării. Enormităţile, teribilismele, rostite însă ca simple banalităţi, intră în reţeta proprie a stilului folosit de Stoian G. Bogdan: „până la urmă o să-mi scot eu frumos ochii/ ca să-mi îndes în orbite două grenade cu inelele scoase/ poate aşa o să am o viziune mai normală asupra lucrurilor/ poate aşa voi avea un loook mai mulţumitor“. Se înţelege de la sine că acestea caracterizează în cel mai înalt grad declaraţia erotică: „mi se chirceşte trupul/ ba chiar mai mult/ am spasme îmi cad dinţii/ mi se lichefiază ochii şi îmi curg pe faţă/ îmi înghit limba/ năpârlesc/ imaginea mea de bărbat se fărâmiţează/ am devenit o scamă/ tot ce sunt e rupt din mine şi ars/ chiar şi aminitirea mea e decupată ca o poză/ dintr-un album vechi“ (calvar tango).Originar din Comăneşti, Stoian G. Bogdan descrie oraşul natal ca pe un loc infernal, cu o voce şi o frazare care îl amintesc pe Ioan Es. Pop: „aici prietene ar fi fost mai bine să nu intri/ ăsta-i oraşul Comăneşti. aici m-am născut eu/ aici te aşteaptă disperarea în rochie de mireasă/ şi moartea dacă ai noroc“. Oricum, este strofa cea mai sugestivă, cea mai puternică din această carte interesantă, scrisă de un anarhic dotat cu sensibilitate lăcrimoasă.

Revista Luceafarul, nr. 42/2009

Nu ştiu câte zile 1/2

Am rămas din nou singur şi m-am gândit că-i bine să mă joc puţin la automatele de poker. M-am jucat vreo două ore, timp în care am tot băut beri şi-am pierdut vreo trei sute de euro.
Am ieşit. Afară începea să se întunece. Am mai frecat-o un timp prin oraş, după care m-am întors la motel. Am mâncat ceva şi am urcat să mă culc. Când să adorm, pe la doişpe noaptea, mă sună logodinica mea. Iată şi conversaţia:
- Ce faci, dormi? m-a întrebat cu vocea ei sexi, semi-răguşită, ca miorlăitul unei pisici persane, după ce i-am răspuns, în stilul meu caracteristic:
- Dea.
- Nu prea, am zis şi-am continuat cu: Stăteam şi mă gândeam, ştiind că mă va întreba:
- La ce?
- La tine, bineînţeles.
- Hm...
- Da, am întărit, să nu se simtă că mint. Mi-e cam dor de tine, sincer să fiu, pis, am zis cu un ton de papiţoi.
- Foarte bine. Înseamnă că o să te întorci mâine, nu?
- Nu ştiu... mă mai gândesc. Ţi-am zis că am nevoie de câteva zile de singurătate.
- Mda, mi-a răspuns potrivnică, fiindcă nu îi convenea. Bine atunci, a spus. Totuşi, dacă ai vreun gând, ascuns, în ceea ce ne priveşte...
- Stai liniştită. Nu fi o pisicuţă rea şi nu te mai gândi la prostii, am zis iar ca un papiţoi. Apoi dres: Am nevoie de câteva zile cu mine însumi, atât.
- Dar unde eşti?
- La un motel, i-am dat de-nţeles că nu-i voi spune.
- Singur?
- Da. N-are room service, am glumit eu. Şi oricum n-am chef, am glumit iar.
- Aha, bine. Am vorbit cu tata, azi. M-a rugat să te rog, să mergi până la Torino...
- La Torino? am întrebat contrariat. Ce dracu să fac la Torino?
- Să te întâlneşti cu nişte oameni. Să porţi nişte discuţii...
- Când?
- La sfârşitul săptămânii viitoare.
- Păi şi de ce nu se duce el?
- Știi foarte bine că din cauza bolii nu poate să meargă cu avionul. Şi oricum, tu vei prelua afacerile familiei când el nu va mai fi! Aşa că, obişnuieşte-te...
Într-adevăr, socră-miu ăla, nu putea merge cu avionul. Avea nu ştiu ce pe la corason.
- Afacerile familiei... am făcut pe un ton neîncrezător, deşi o manipulam. Sanchi! Şi frate-tu ce mai preia?
- Ştii bine că nu e făcut pentru lucruri de genul ăsta. Seamăna prea mult cu mama.
Într-adevăr, frac-su era cam papiţoiaş.
- Mdea... am răspuns.
- Mă mai iubeşti? hop şi ea.
- Pot eu să nu te mai iubesc? bag eu din top.
- Ştiu eu? se jucă ea.
- Nu pot. Deci...
- Şi eu te iubesc. Abia aştept să te întorci...
- O să mă întorc.
Şi-aşa mai departe.
În realitate nu cred că o iubisem vreodată. Evident, mă legau multe de ea. Nu şi iubirea. De fapt, nu iubisem pe nimeni în sensul pe care i-l dădusem eu cuvântului, în aşa fel încât să fiu în stare să-mi dau şi ochii din cap. Sanchi! Totuşi, ea mă iubea şi gândul acesta îmi dădea o siguranţă pe care nici banii nu mi-o dăduseră vreodată.
Era femeia cu care orice bărbat ar fi fost mai mult decât norocos să-şi împartă viaţa. Şi singurul lucru pe care îl voia de la mine, era s-o iubesc. Şi eu nu o iubeam, dar asta nu înseamnă că nu aveam unele sentimente pentru ea, care, evident că, făceau cât o dragoste mare.
Am cunoscuto într-un club, la începutul anului al treilea de facultate. Avea masa lângă masa pe care o împărţeam cu prietenul meu Giusy şi cu două curvuliţe de duzină programate pentru futai. Când am văzut-o, nu numai că mi-a sărit aproape toată băutura din cap, dar m-am mai şi plesnit cu palma peste frunte, cum fac eu când văd ceva extraordinar.
Sătea pe canapea lângă o prietenă. Purta o rochie mini, dintr-un material roz şi o pereche de pantofi negri. Emana eleganţă iar pielea ei parcă absorbea toate luminile împrăştiate de stroboscoape. Avea părul negru, scurs peste umerii goi şi-o faţă care m-a scos din ţâţâni.
M-am ridicat de pe canapeaua mea, am făcut doi paşi şi m-am aşezat lângă ea. Am luat-o de gât golăneşte şi i-am spus cea mai haioasă replică pe care mintea mea tulbure a putut-o debita în acel moment:
- Mamă, gagico... la felu’ în care araţi, nu-ţi mai lipseşte decât un mascul ca mine ca să fii perfectă. Replică destul de rurală de altfel, care s-a soldat cu un chicot de râs şi cu un răspuns mult peste limita aşteptărilor:
- La felul în care araţi tu, nici nu ştiu cum de ai tupeul să te bagi în seamă cu mine. Te-ai uitat puţin în oglindă?
Ce-i drept e că nu eram îmbrăcat prea bine, pe-atunci. Aveam pe mine un tricou negru, mulat pe corp, o pereche de blugi bleu, o brăţară de argint de când lumea şi eram încălţat cu o pereche de nike argintii. Aduceam de departe cu un manelist.
- Extraordinar, am exclamat ca pentru mine. Cred că nu ştii cu cine ai de aface, am spus şi-am continuat întinzându-i mâna şi parafrazându-l, ironic evident, pe James Bond: Mă numesc Ivan. Narcis Ivan. Dar cunoştinţele îmi spun El Presidente, am adăugat pe un ton clar autoironic.
A chicotit din nou.
- Măcar eşti hazos, mi-a aruncat, ca şi cum per total aş fi fost un buboi sau ceva. Apoi a adăugat strângându-mi uşor mâna: Catarina. Catarina Caran.
Rotiţele din creiar au început să mi se învârtă la viteză maximă. Auzisem de ea, dar niciodată nu mi-aş fi închipuit că o s-o cunosc. Era fata lui Victor Caran, supranumit şi Șobolanu’, un individ despre care se spunea că conduce toată lumea interlopă din Bucureşti.
- Care va să zică, tu eşti celebra fată a lui Victor Caran, am spus. Cea despre care se zice că l-ar fi adus pe băiatul ministrului... cum l-o fi chemând, în pragul disperării.
- Sunt, pur şi simplu, Catarina, mi-a spus plină de o graţe... seducătoare. Deşi, aşa, scrisă, replica asta e una prostuţă, dar live, a fost altceva.
Am zâmbit cu zâmbetul meu de jigodie şi mi-am muşcat buza de jos. Am privit-o adânc în ochii ei verzi cu privirea mea despre care multe gagici mi-au spus că au simţit-o până-n chiloţi. A clipit.
- Ai ceva din iad în priviri, Catarina, am spus într-o clipă.
- Hai să plecăm de aici, mi-a răspuns. E prea mult zgomot şi eu nu prea bat cu cluburile.
„ Dacă intrii între cracii lu’ asta eşti profesor, Ivan!” mi-am strigat în gând.
- Gata şefa. Hai! am zis.
- Ai un tupeu jegos... dar se pare că-mi place asta la tine, mi-a spus în drum spre maşina ei, că eu pe-atunci eram cel mai bun profesor de mers pe jos.
- Și încă n-ai văzut nimic, am glumit eu. Unde vrei să mă duci?
- Unde ţi-ar plăcea?
- Unde vrei, dar să ştii că nu o să te las să profiţi de trupul meu, i-am aplicat replica mea de top.
- Ai vrea tu, mi-a aruncat râzând.
Am mers la o cafenea de pe Dorobanţi, o stradă de altfel prea scumpă pentru mărunţişul de prin buzunarele blugilor mei de-atunci. Ne-am aşezat la o masă şi-am început să vorbim vrute şi nevrute.
Am aflat că avea 20 de ani, că era studentă la drept, ca şi mine, că nu era ţigancă decât pe jumate şi că vroia un bărbat, diferit de cei cu care era obişnuită, să-l poată iubi. De asemenea, am mai aflat şi că nu avea importanţă din ce familie provenea respectivul bărbat, câţi sau dacă avea bani – ceea ce m-a umplut de bucurie fiindcă eu eram cam pârlit – că tot ce conta era să fie deştept, şarmant, încrezător în sine şi curajos – cum dealtfel eram chiar eu ;)
A aflat că aveam 23 de ani, că eram student la drept, că n-aveam bani mai deloc, că eram sătul de curve şi că-mi doream o femeie pe care s-o iubesc şi care să mă iubească. Cu alte cuvinte ne potriveam, după cum era şi cazul:)

A se lua la cunostinta

Nu ştiu câte zile

Scriu de câteva luni la un romănel cu titlul de mai sus şi m-am gândit să postez o dată pe săptămână câte un fragment, începând de azi. Nu prea le am eu cu proza momentan, dar o să învăţ şi eu cu timpul. De aceea aştept sugestii. Şi nu mă mai înjuraţi că mi se rupe. Primul fragment e cel de dedesubt.

Ăsta-i mottoul romanului:

„Într-o societate închisă, în care fiecare e vinovat, singura crima e să fii prins. Într-o lume de hoţi, singurul păcat suprem e prostia.”

Hunter S. Thompson


1.

Mi se acrise de viaţa de parvenit pe care o duceam, de vreo doi ani, alături de logodnica mea, o mulatră cu o frumuseţe dusă la extrem, amplificată de o inteligenţă malefică şi de o foarte mare avere, aşa că, în dimineaţa de 25 aprilie a anului 2008, mi-am făcut bagajele şi am tăiat-o spre oraşul natal. Evident, nu înainte de a-i lăsa viitoarei mele neveste, un bilet în care îi scriam că mă întorc curând şi că am nevoie de câteva zile de singurătate.
După un drum de aproape trei ore cu Mercedesul meu SL 500 am coborât în centrul oraşului din care lipsisem vreo patru ani. Maşina mea de culoarea cerului senin atrăgea toate privirile.
Nici eu nu arătam prea rău în costumul pe care îl purtam, cu ochelarii de soare pe nas şi cu o atitudine de macho de Ferentari, deci e posibil ca o foarte mică parte din populaţia care umplea străzile să fi fost interesată şi de mine. Dar nu asta contează. Îmi fusese dor de tot ce însemna „acasă” şi o senzaţie de melancolie mă cuprinsese instantaneu sub soarele fierbinte al prânzului. Era melancolia aceea care te cuprinde în locurile cu amintiri îngălbenite de trecerea anilor.
Am poposit în pizzeria Adolescenţa, acum devenită bar-cazinou. O grămadă de puşti de liceu băteu cu palmele în automatele de poker, iar pe la mese, altă grămadă sorbeu băuturi de diferite culori. Nu era nimeni cunoscut prin jur aşa că m-am aşezat pe unul dintre scaunele de la bar. Mi-am comandat o bere mexicană şi-am început să privesc cu interes gesturile tinerilor din local. Toţi erau îmbrăcaţi la fel, cu haine house contrafăcute şi toţi aveau aceeaşi tunsoare „cu creastă”. Nici fetele nu aveau un aer mai puţin ieftin, sub machiajul strident şi sub părul aranjat cu şuviţă roz, roşcat sau blond, peste ochiul drept ori stâng. Mă priveau întrebători, cu o oarecare teamă.
Am început o conversaţie cu baiatul de la bar, un oarecare Dudu dintr-un sat vecin. L-am întrebat ce mai e prin zonă, cu ce se mai ocupă lumea, cine mai e şmecher, etcaetera şi-am aflat că majoritatea vechilor mei prieteni erau plecaţi din ţară, că ceilalţi erau prin puşcării şi că mulţi dintre fraierii pe vremuri acum conduceau diferite afaceri în oraş şi prosperau. De altfel şi localul în care mă aflam aparţinea unuia dintre ei.
Nici nu-mi venea să cred ce auzeam din gura lui Dudu. Totul era atât de pe dos în poveştile lui, încât o clipă m-a trecut un sentiment de ciudă. Am plătit berea şi am ieşit.
Am luat-o pas cu pas până la blocul în care crescusem. Balconul fostului meu apartament era înţesat cu flori, cum niciodată nu fusese pe vremea când îl locuiam cu ai mei şi mi-am amintit cum stăteam cu mama vara, la o ţigară, sau cum le aruncam de-acolo fise ieşite din uz cerşetorilor din stradă ca s-o impresionez pe o fată care stătuse un timp dedesubt. Am zăbovit pe trotuar cuprins de un dor nespus de părinţi şi m-am decis că e mai bine să mă întorc la maşină şi să plec dracu’ înapoi la Bucureşti.
M-am întors. Am urcat în maşină, am făcut două ture prin centru şi mi s-a făcut foame. Mi-am amintit că văzusem un motel-restaurant la intrarea în oraş, fix în dreptul pancartei pe care scria: „Bine aţi venit în Comăneşti”.
Da, eram chiar în oraşul Comăneşti şi mă simţeam la fel ca atunci când locuiam acolo: în curul lumii. Uram cum nu se poate mai mult locul acela, dar mă legau atâtea amintiri, chiar dacă dureroase, pe care nu puteam să mi le şterg. De-aceea mă şi întorsesem.
Am ajuns la locul cu pricina. M-am aşezat la o masă. Mi-am aprins o ţigară. Am început să privesc pe geam, în gol. Să fi fost vreo trei după-amiaza când m-am aşezat în patul din unul dintre apartamentele motelului, pentru că nu am putut rezista să nu rămân măcar câteva zile – şi-am adormit. Vreo două ore dus am fost. Abia când m-am trezit am observat că mă aflam într-un apartament destul de drăguţ, cu un televizor stricat şi c-un veceu plin de fire negre de păr, într-o vineri pe care unii o numeau Vinerea Mare, şi-am dedus: „ De aia m-a privit ospătăreasa cu uimire şi milă, când am comandat mai de vreme o bucată de ceafă de porc la grătar cu cartofi prăjiţi şi conopidă murată!”. În acea zi toată lumea trebuia să postească – fără carne, lapte şi ouă, iar dacă era posibil chiar să nu mănânce nimic... Sanchi!
Mi-am făcut un duş, m-am îmbrăcat foarte shukar-elegant, am coborât spre maşină, iar în parcare ghici peste cine am dat!?... Chiar peste Ramona: dragostea vieţii mele de mai de mult. Povestea noastră era una clasică: am cunoscut-o, ne-am îndrăgostit, am fost împreună vreun an jumate, după care m-a părăsit pentru băiatul primarului, un tânăr pe cât de bogat, pe-atât de sărac cu duhul, cu care crezusem că s-a măritat. Am constatat dintr-o privire că Ramona pe care mi-o imaginam eu, nu avea nimic în comun cu cea pironită la mine-n privire, îmbrăcată într-o salopetă şi într-o pereche de cizme de cauciuc, pe care le purtau toţi lucrătorii din spălătoriile de maşini. Mai mult, femeia aceea, destul de adorabilă la un momentdat, care mai că mi-a dărâmat sufletul când m-a pus pe liber, parcă fusese formatată, pentru că în locul ei, acum sălăşluia o ţărăncuţă învinsă, cu trăsături aspre.
Mi-am amintit ultima noastră scenă:
- Ce dreacu vezi la păcăliciul ăsta, mă? E urât cu crengi. E e prost. E lipsit de personalitate. E un păcălici în pula mea.
- Nu îl cunoşti cum îl cunosc eu, mi-a replicat Ramonica. E drăguţ, mă respectă, îmi vorbeşte frumos...
- Pişa-m-aş pe el de sclav imperial! Ia uite dom’le, eu nu mai sunt drăguţ, eu nu te mai respect, eu nu îţi mai vorbesc frumos, eu nu nimic, nu?
- Narcis! mi-a zis ea pe un ton calm dar plin de siguranţă şi-a continuat cu o propoziţie care m-a distrus psihic un timp: NU EȘTI CEEA CE VREAU!
- Ramona, am rostit cu-o voce aspră după o tăcere de câteva secunde, să nu uiţi niciodată... timpul e de partea mea. Ai grijă de tine! Ceau...
De-atunci nu am mai văzut-o.
Brusc m-a buşit dorinţa de răzbunare, pentru că răzbunarea e prăjitura mea preferată. M-am apropiat. Mi-am luat zâmbetul de jigodie şi-am dat s-o abordez. M-am răzgândit brusc. Trebuia s-o fac s-o doară.
M-am urcat în maşină şi am intrat în unul dintre compartimentele libere ale spălătoriei, deşi Merţanul meu lucea de curat. Am coborât.
- Vreau şi eu un spălat exterior, am aruncat spre Ramona.
M-a privit cu ochi trişti şi mi s-a făcut milă. A luat supusă ustensilele şi-a început să-şi facă treaba. Probabil că avea îndoieli că aş fi eu cel de mai de mult. M-am îndepărtat ca nu cumva să mă stropesc, cu multe injurii la adresa ei în gând, pentru că-n sinea mea îmi părea rău că gâsca ajunsese aşa. Ba chiar mă ofticam, cu toate că simţeam şi-o oarecare satisfacţie. Că altfel nu o mai lăsam să facă ce făcea, nu?
După un timp mi s-a adresat scurt:
- E gata.
Vocea i-a sunat atât de trist încat parcă mi s-au înlăcrimat ochii. Noroc că purtam ochelarii de soare.
Am băgat mâna în buzunar şi-am scos motoaşca de bani pe care o aveam la mine. Pe-atunci purtam al de zeci de mii de euro prin buzunare, deşi ştiam că e urât ce fac şi chiar periculos, mai ales că sărăcia începuse să lucească pe străzi. Dar, cu buzunarele pline, aveam sentimentul că lumea e printre picioarele mele.
Am rupt de-acolo zece hârtii de 500 de euro şi i le-am băgat în unul dintre buzunarele salopetei. I-am zis scurt:
- Du-te şi-ncepe o viaţă ca lumea! şi-apoi cât să aud numai eu: Gâsco!
M-am urcat în maşină, am demarat şi-am ajuns înapoi în oraş. Ceasul bătea spre şase. Pe trotuare era un adevărat dute-vino. Zeci de tineri şi tinere îşi plimbau trupurile prin lumina apusului şi mi-am clătit şi eu ochii pe fesele unor puştoaice destul de frumuşele, dar îmbrăcate prost.
Am pentru puştoaicele de liceu o mare slăbiciune. Mă topeşte total aerul lor semi-inocent, zâmbetul pe sub mustăţi când le arunci câte-o vorbă cu aluzie la sex, dar cel mai mult mă atrage virginitatea lor, deşi în ultima vreme aşa ceva e rarisim. S-a instaurat prin creierele lor molatice ideea că nu e cool să intrii la liceu virgină şi de printr-a şaptea, a opta, când nurii nu le sunt încă destul de copţi, tam-nisam, îşi înfig cocoşelul în păsărică. Dar să revin.
Am început să dau ture la viteză destul de mică pe stradelele îngrămădite. Ascultam penetrat o operă de Puccini şi din când în când mai opream la câte-o trecere de pietoni să le las pe micuţele domnişoare să treacă în siguranţă. Mă priveau cu zâmbete largi, atrase, bineînţeles, de gândul că le-aş putea lua la o plimbare până la capătul nopţii.
În România acelor zile, puteai să fii urât cu crengi şi să nu poţi lega două vorbe, că rupeai curu’ în tot ce mişca, dacă şofai o maşină Audi, Mercedes sau BMW şi te îmbrăcai de la D&G, Armani, Versace ori Cavalli. Briz-brizurile astea te făceau un bărbat fermecător în ochii a 99% dintre femei, îţi dădeau trăsături supraomeneşti, te idealizau. Dar, cum mie nu prea-mi place să mă bucur de pradă fără o vânătoare pe cinste, nu le-am putut încurca nici pe consătenele mele.
Deodată mi-a sărit în ochi, în faţa barului Adolescenţa, vechiul meu prieten Viorel Năstruţ, un adevărat mentor pentru puştiul care fusesem odată.
Năstruţ ăsta, în adolescenţa mea, conducea toată şmecheria în Comăneşti. Se mutase cu maică-sa şi cu surorile lui prin 2001 în mica noastră urbe, după ce terminase de executat vreo doi ani de puşcărie pentru proxenetism. Era ţigan pur sânge, dar trăsăturile sale erau de arab. Era stilat, manierat, destul de citit şi mai purta şi ochelari de vedere. Pentru cine nu-l cunoştea, trecea uşor drept student sau turist. Dar, în arhivele poliţiei, cazierul său era la loc de cinste, pentru că însuma o serie lungă de infracţiuni, iar proxenetismul era ceva de vară.
Îşi câştigase respectul uşor, într-o noapte când a bătut, şi nu exagerez, vreo 30 de voinici. A trecut prin ei ca prin lobodă, deşi fizicul său nu semăna deloc cu cel al bătăuşilor de carieră. În schimb, se mişca foarte repede şi fiecare lovitură de pumn pe care o expedia, nimerea doar bărbia. Ori se ştie că un pumn în bărbie trimite pe oricine în lumea viselor.
De la el am dobândit un număr vast de cunoştinţe despre bagabonţeală, foarte folosioare de-a lungul timpului dacă stau să mă gândesc. Însă, cum o femeie poate ridica un bărbat la nivelul de zeu, tot o femeie îl poate coborî şi la nivelul de nimeni. Şi, ca idee, Viorică a avut o soartă de genul ăsta. Când am plecat eu la Bucureşti deja îi săriseră minţile.
M-am luminat la faţă când l-am văzut. Eram foarte curios să ştiu ce mai e de capul lui. Am oprit lângă el. Purta o pereche de blugi tociţi, un tricou cu anchior şi butona foarte atent tastele unul telefon mobil.
- Alo, domnu’! am strigat. Scuzaţi-mă, îl caut şi eu pe Viorel Năstruţ.
M-a privit întrebător. Apoi şi-a dat seama că sunt El Presidente de la Republyca Socyalysta Romany.
El Presidente e porecla mea din studenţie. I-am spus unei pizde că vreau să mă fac preşedintele României şi după ce ne-am certat s-a combinat cu-n fraier care nu mă halea deloc. Ăla mi-a pus porecla asta, care, sincer să fiu, mi se potriveşte de minune, chiar daca e cam cocalarească.
- Aaa... Ce faci, mă, Narcis? mi-a spus bucuros îndesându-şi telefonul în buzunar.
- Ce dreacu’? pe-acas’, i-am răspuns întinzându-i mâna.
- Băăă, de când nu te-am mai văzut... araţi bine. Ia uite şi ce maşină ţi-ai luat. Ţi-a mers, nu glumă.
- Aşea la mişto. Hai în bar să bem ceva şi să mai stăm la vrăjeală.
- Nu merg, că-s certat cu bulangiu’ ăsta.
- Păi ce i-ai făcut? Bănuiesc că i-ai făcut tu, nu?
A râs.
- Ei... I-am pus barba-n sârme, acu’ vreo doi ani şi...
- Dă-l, mă, în slobozi de păcălici! Hai înăuntru că nu mârâie nic, am zis.
- Eee... nu mai e păcăliciu’ care era. Acu’ e giocăr. Are lovele de moare lumea...
- Hai, mă, Viorică. Tu ziceai doar: odată ce eşti fraier, fraier esti pe veci! Și oricum, în caz de ceva complicaţii, am trancanu’ la mine, m-am lăudat oarecum eu. Deci, hai!
Am intrat şi ne-am aşezat la o masă. Aceleaşi feţe de mai devreme umpleau perimetrul şi-am început:
- Mamă, frate, puştii ăştia n-au treabă acasă?
- ??? a spus Viorică.
- Păi şi azi la amiază, când am ajuns eu, erau tot aici.
- Ce ai, mă? mi-a zis, parcă tu nu erai tot asa. Ori ai uitat că frecai menta cu zilele numai în crâşma asta? La care am tăiat cu:
- În fine...
Ma privit cu ochiul drept, de altfel pe celălalt îl avea de sticlă şi m-a întrebat:
- Ce-ai făcut? Ai terminat facultatea? Sau ai terminat cu facultatea?
Am râs.
- Păi cum dracu’, băi Viorică? Sunt ditamai avocatu’. Da’ profesez rar că nu prea am chef.
- Bă, tu mă-nebuneşti! făcu el surprins.
- Pe bune, ce dreacu’. Păi tu crezi că eu am dormit în toţi anii ăştia?
- Ştiu şi eu... a zis zâmbind.
- Nu. Dar tu văd că ţi-ai revenit, am început să-l înţep. Că erai cu creierii pe crengi când ne-am văzut ultima oară. Apoi râzând: Vroiai să-i omori pe toţi. Erai teror.
- Ha-ha, eram, dă-mă-n slobozi... dar mi-am revenit. Am stat vreo două luni la Socola şi mi-a venit mintea la cap.
- :)
- Ce mi-a făcut jigodia aia... a făcut cu ciudă.
Jigodia aia era una pe care le-o dădeam eu prietenilor lu’ tata s-o fută. Pe bani, of course.
- Aaa! am interjectat. Chiar! Ai mai vorbit cu ea?
M-a privit cu ochiu cât cepapa, apoi mi-a răspuns fără nicio părere de rău:
- Păi a luat liftu’, mă.
- Băi tu mă-nebuneşti! am făcut.
- Daaa, de vreo trei ani, mi-a zis. Păi eu când am aflat vestea asta mi-am revenit, a continuat şi s-a oprit să râdă. Că dacă nu mierlea ea, o mierleam eu, dă-o dracu’ de zdreamţă! a încheiat aspru.
- Mdea, am zis flegmatic.
- Păi, mă, dacă nu profesezi, de unde ai tu maşina asta? şi ţoale... a schimbat el tacticos subiectul.
- Ei. M-am măritat şi eu, am zis. Dealtfel, asta fac toţi părliţii care se însoară din interes, zic acum.
- Păi şi vergheta?
- N-am făcut încă nunta. Şi oricum n-aş purta verghetă.
- Care va să zică ai luat jackpotu’.
- De coaie, nu aşea.
- Băbăciune?
- Nu. Femeie de moare lumea, mă. Frumoasă, deşteaptă şi cu bani. Dac-o vezi, îţi sar minţiele iar, am gumit eu.
- Bravo, bă. Păi şi cum de nu eşti cu ea?
- E mai complicat... sincer, m-am cam plictisit. Totul e neobişnuit de perfect. Am tot ce vreau, când vreau, cum vreau. Ea e frumoasă... dar toate astea mă... nu ştiu... toată viaţa mi-am dorit ce am acum. Dar acum când am ce mi-am dorit, parcă nu mai am scop, aşa... sunt... nu ştiu cum...
- ... Evident că Viorică nu mă înţelegea.
- ...şi-am zis să dau o fugă până aici...
- Păi unde stai?
- La motelul ăla de la intrarea-n oraş. Nici nu ştiu cum se cheamă...
- La Casa Georgescu. Stai că mă sună nepotă-miu...
A vorbit cu nepotă-su şi-a trebuit să plece. Am schimbat numerele de telefon şi pa.

Institutul Blecher cu mine si Mugur Grosu

Duminica, 22 noiembrie 2009 orele 14:30 in clubul Darma de pe str. Blanari din Bucuresti, subsemnatul Stoian G. Bogdan allias SGB va citi impreuna cu Mugur Grosu ceva proza, ca de citit poezie s-a tot plictisit. Asa ca, cine vrea sa auda, sa vina, ca e de auzit. Va astept!

Dupa Sibiu

Asa cum spuneam mai de mult, premiul "Iustin Panta" l-am luat io. Prilej cu care am fost invitat weekendul trecut la Sibiu, sa mi se decerneze. Am mare slabiciune pentru Sibiu, asa ca m-am dus, desi n-aveam niciun chef sa ies din casa. Vroiam sa termin niste chestii de scris. Am atatea de scris... Ajuns acolo, m-am intalnit cu Andrei Terian, despre care aveam impresia ca e un tip antipatic si ma gandeam ca-l bat daca ma supara cu ceva. Dar, Andrei s-a dovedit un baiat foarte simpatic si foarte destept. I-am dat cartea, mi-a citit-o si bineinteles ca i-a placut. O sa mi-o rada din cate mi-a zis ca sa fie in contra unor critici. Nu-i bai :) Merit si eu o radere la cartea asta. Spre seara, spre surprinderea mea, m-am intalnit cu Muresan, care, desi nu era pe lista invitatilor a venit cules de presedintele juriului care mi-a acordat premiul: dl. Vulturescu. L-am gasit pe Muri asa cum l-am lasat in urma cu cateva luni: zambitor, sharmant si beat. Ne-am imbratisat si ne-am pus pe baut impreuna cu domnii Vulturescu, Chioaru, Radu Andriescu si inca niste oameni. Palinca de la poetul A Lu Gheorghe. A, responsabil cu palinca era Ion Moldovan, soferul si fotograful. In fine, am baut cat am baut si dupa un schimb de mesaje cu Rita Chirian, am zis ca ma duc pe la ea. Iesind pe usa localului in care ma aflam, fix dedesubtul camerei in care eram cazat, m-a abordat femeia care se ocupa cu curatenia pensiunii. Era o tigancusa de vreo 30 de ani. M-a intrebat ce fac, detalii despre ce caut acolo, etc si am ajuns cu ea in camera. Cum la bautura sunt foarte libidinos, m-am gandit ca ar fi bine sa ii trag o carja. Femeia nu a vrut decat pe bani. Cum n-aveam bani, i-am explicat ca-i fac plata maine, cand urma sa primesc banii de premiu samd. A zis ca ea nu face asa ceva decat pe bani, si ca ea nu ma crede ca n-am etc. I-am aratat buzunarele. Aveam 10 lei. I-am dat pe aia ca avans. Dar nu i-am patruns in pasarica. Mi-a facut o papacioaca. Am ajuns in cele din urma la Rita. Rita a ramas la fel de simpatica cum mi-o aminteam. Am stat cu ea, cu fostul ei sot, cu actualul prieten si ca inca doi si-am mai baut putin. La un momentdat mi s-a facut rau. Noroc de Rita care mi-a dat o ciorba cum n-am mancat in viata mea. Cand mi-a dat cartea sa i-o semnez, i-am scris in dedicatie ceva de genul: Pt. Rita, dar mai ales pentru ciorba ei... Am plecat pe la 4 dimineata cu un taxi. Ajuns in camera observ ca eram cazat cu Muri. M-am pus in pat. N-am reusit sa adorm. Muri sforaie ca un tractor. S-a facut in cele din urma ceasul 8 diminata. Muri s-a trezit si eu n-am mai reusit sa adorm. Am mers la masa. Ne-am intalnit cu Simona Popescu si ion Bogdan Lefter, si ei invitati acolo. Am stat la discutii, nu stiu ce-am mai facut si seara mi s-a decernat premiul.
M-am plictisit sa scriu. revin mai incolo daca mai am chef. Desi ce s-a intamplat mai incolo e foarte interesant. O las pt o povestire mai bine.
:D