Nu ştiu câte zile 6

Am luat de la Sandra câteva lumânări şi mi-am făcut loc prin mulţime până la cavoul familiei mele. Chiar toată familia mea era îngropată acolo: mama, tata, mamaia, bunicu, buni, tataia. Să le fie ţărâna uşoară!
E cel mai de căcat sentiment să stai deasupra unui mormânt în care zac cele mai importante persoane din viaţa ta. Eu am fost crescut cu ideea că familia e pe primul loc în viaţa asta, indiferent ce şi cum, iar atunci, când familia mea era undeva la doi metri sub mine, simţeam că mai mult de jumătate din sufletul meu e mort.
Am aprins lumânările şi m-am întors la amicii mei. Hristos înviase de câteva minute dacă era să mă iau după poveştile popilor care cântau pe o scenă amplasată în curtea bisericii.
- Hai de-aici! am făcut.
- Hai, a zis Viorică, dar unde?
- În vreun club, ceva, am zis.
- Hai la „69”, a zis Ştiuca.
- Ce mai e şi asta? am întrabat.
- Ei, e un clubuleţ lângă parc. Draguţel aşa... mi-a răspuns Sandra.
- Păi hai, că am chef să mă cinstesc! zise eu.
„69” ăsta era club în weekend şi de sărbători, iar în cursul săptămânii era cafenea. Încaperea avea vreo douăzeci de metri pătraţi care cuprindeau şi barul şi toaleta. Nu arăta rău. Dar era cam întunecată şi cam înghesuită.
Ne-am aşezat cu toţii la o masă împrejmuită de o canapea, de un fotoliu şi de câţiva tabureţi. Am comandat două sticle de whisky şi-am început să mă cinstesc. Atmosfera era cât se poate de plăcută. Lumea dansa, bea, fuma, cocheta, etcaetera. Muzica nu te lăsa să stai locului, nici fetele, cu fesele lor bombate şi decolteurile extrem de generoase. Dar eu aveam alte planuri în cap. Mi se pusese rău pata pe fata aia...
La un momentdat, ea şi prietenul ei Brando, împreună cu suita de ciori, au pătruns în local. I-am urmărit cu interes maxim. Mergeau în baschiuri, cum se spune la noi în gară, adică plini de băşini cum se spune la Bucureşti, adică infatuaţi ca şi când ar fi fost cine ştie ce supervedete. Lumea le făcea loc respectuasă, salutându-i iar fetele le aruncau zâmbete lascive.
- Ptu, am scuipat plin de uimire şi m-am plesnit cu palma pe frunte. Ce-i mă cu răpănoşii ăştia frate? am făcut spre Năstruţ care îi privea discret, adică cu şustă.
Sper să nu fiu înţeles greşit, n-am nimic cu persoanlele de etnie rromă. De altfel, am şi eu prin vene câteva picături de sânge ţigănesc, dar ciorile alea mă scoteau din sărite. De ce? Pentru că una dintre ele era la braţ cu fata care-mi plăcea şi pentru că puştimea şi nu numai, din crâşma aia îi tratau ca pe nişte vipuri.
- Nu-i băga mă în seamă, mi-a zis Năstruţ. Sunt ciori inculte. Eu abia aştept să-mi calce strâmb. Mă piş şi pe ei şi pe lovelele lu’ tac’su.
Au trecut pe lângă masa noastră şi i-am aruncat o privire cu subînţelesuri adânci fetei ăleia. S-au oprit în colţul opus şi-au ridicat de la o masă câţiva puşti care îşi văzuseră liniştiţi de distracţia lor până atunci. Puştii s-au conformat, şi-au luat băuturile şi s-au mutat la bar.
- Extraordinar! am exclamat şi mi-am aprins o ţigară. I-o zic să le scoatem băşinile din cap, frate, că deja mi s-au pus pe inimă.
- Stai cuminte că n-avem motiv, m-a sfătuit Năstruţ.
Adevărul e că nu puteam să ne ducem peste ei fără un motiv bun. Erau nişte reguli nescrise care nu puteau fi încălcate, iar dacă le încălcam, lăsam loc de interpretări proaste. Una dintre ele ar fi fost că suntem invidioşi pe bieţii puşti. Ceea ce era fals, dar gurile rele invocau asta tot timpul. Aşa că trebuia creată o situaţie care să ne permită să-i batem.
- Ok. Găsesc eu şi motivul, am zis şi i-am zâmbit fetei care-mi plăcea în timp ce a trecut prin faţa noastră spre baie.
- Du-te şi aplică-i un ştou frumos, mi-a zis Năstruţ zâmbind.
Am luat o sticlă de bere de pe masă, m¬¬-am ridicat şi-am păşit spre baie după ea.
Baia era o încăpere cu două chiuvete şi două cămăruţe în care se găseau veceurile. Fata mea stătea şi aştepta în dreptul uşii celei pentru femei. Mi-am luat zâmbetul de milioane, am privit-o în ochi şi m-am apropiat. Când am fost destul de aproape de ea i-am aplicat un ştou clasic, dar care nu dă greş niciodată:
- Pariu pe-o bere că te sărut fără să-ţi dai seama? i-am zis şi-am sărutat-o fără să mai aştept vreun răspuns. Am simţit-o cum se taie ca maioneza. Mi-am desprins buzele şi i-am zis: Ah, ţi-ai dat seama. Poftim berea.
I-am dat berea şi m-am întors să ies. La uşă am întrebat-o cum o cheamă. Se mai dezmeticise aşa că mi-a răspuns:
- Ligia...
- Narcis. Încântat.
M-am întors la masă.
- Ei? a întrebat Năstruţ.
- E bine. Fii pe fază. În câteva minute o să avem un motiv.
- Bine mă. Dar fetişoara ce zice?
- E topită. Stai să vezi.
Am aşteptat-o în picioare până când a ieşit de la baie. Am lăsat-o să-mi intre în raza de acţiune. Era vizibil tulburată. Îţi dai seama că niciunul dintre fraierii ăia nu-i mai făcuse o abordare ca aia. Iar dacă te întrebi de ce era tulburată îţi spune tot mandea. Petru că în ciuda faptului că umbla cu cioara aia avea spirit în ea. Și o asemenea abordare, nesimţită dar totodată plină de şarmec, le face şi pe cele mai lemnoase femele să se aprindă. De ce? Pentru că femeile sunt conduse de partea afectivă, de emoţii şi instincte.
M-am apropiat, am prins-o uşor de talie şi i-am vorbit la ureche:
- Ligia, dragoste, cred că ar trebui să-mi cer scuze pentru gestul de mai devreme. Mă ierţi dacă te mai sărut odată? Şi-am sărutat-o din nou. De data asta cu limba, pentru că mi-a răspuns şi ea. Mamă ce buze avea!
I-am simţit pe prietenii ei cum se smolesc în spatele meu la vederea celor de mai sus. Când m-am întors, Năstruţ al meu deja îl pocnise pe unul, pentru că nebunul venise împreună cu alţi şapte să se ia de bunul tău priten Narcis.
- Du-te, te rog, înapoi la baie şi stai acolo până când vin să te iau, i-am spus calm Ligiei şi am intrat şi eu în ei. Cocostârcul, Știuca, Spârlea, Cherdan şi ţărănuşul simpatic cărau la rândul lor pumni pe unde apucau. Îşi mai luau şi ei, îmi mai luam şi eu, cum se întâmplă de obicei când te baţi la grămadă, dar în cele din urmă am şters cu ciorile pe jos. La un bilanţ pot spune că eu mă alesesem cu o julitură pe unul dintre monturile mâinii stângi, cu care i-am şi spart un dinte lui Brando, Năstruţ era ca nou, Știuca avea un ochi vânat, Spârlea la fel, Cherdan îşi sclintise o mână, iar ţărănuşul simpatic avea cămaşa ruptă. În tabăra cealaltă, fracturile, plăgile, maxilarele rupte, capetele sparte, erau ca la ele acasă.
Cum era de aşteptat, a venit şi poliţia. Ciorile au plecat, nu înainte de a le urla cu fum ieşindu-mi din nări:
- Dacă vă mai prind prin oraşul ăsta vă scot ochii, pizdelor, aţi înţeles?!
Am luat-o pe Ligia de la baie, i-am luat numărul de telefon şi am trimis-o acasă cu un taxi, pentru că eu a trebuit să mai stau la declaraţii. Am declarat că a fost legitimă apărare, le-am băgat şi caraliilor câteva sute de euro în buzunar pentru deranj şi cam asta a fost.
Mai târziu, undeva în jurul orei 4 dimineaţa, am apelat numărul Ligiei. Mi se cam aprinseseră călcâiele după ea. Avea chestia aia rară, intraductibilă prin cuvinte, care te face să o doreşti... ceva ce emana din interiorul ei, ceva... să-mi bag pula dacă ştiu ce. Mi-a răspuns:
- Alo, cu vocea ei care suna într-un fel aparte.
- Ce faci, dragoste? am luat-o eu tare.
- Bine, tu? zise ea pe un ton îngrijorat.
- Ce dreacu? Mi s-a făcut dor de tine şi-am zis să te stresez puţin... dormeai?
- Nu. Bănuiam c-ai să suni...
- Bravo, eşti o fetiţă deşteaptă. Care va să zică te gândeai la iubiţelul tău Narcis, este?
- Narcis nu e iubiţelul meu... nici măcar nu-l cunosc. Ce-i drept e că avea dreptate.
- Nu e încă, dar are toate şansele să fie, nu crezi?
- Nu ştiu, mă mai gândesc...
- Sau ai pe altcineva? am forţat eu nota, iar ea ca o fetiţă deşteaptă ce era mi-a răspuns:
- De parcă ar avea vreo importanţă...
- Ha-ha... ai şi tu dreptate. Eşti bine?
- Da. Sunt puţin tulburată... dar...
- Îţi va trece, stai liniştită. Prietenul tău te-a sunat?
- Da.
- Și ce zice? e bine?
- Nu prea e bine. Zice că o să vă omoare.
- Ha-ha. Şi tu l-ai crezut?
- Nu ştiu ce să zic... are mulţi bani şi multe relaţii...
- Dă-mi, te rog, numărul lui, s¬ă-l sun să-i spun că v-ati despărţit începând cu ziua de azi.
Iniţial n-a vrut să mi-l dea. M-a luat cu vrăjeli subţiri, dar până l-a urmă evident că mi l-a dat, pentru că sunt posesorul a ceea ce eu numesc: Vrăjeala supremă. I-am spus printre altele că sunt avocat şi că am nişte relaţii de moare lumea (lucru, de altfel, real), că am bani mai mulţi decât o să aibă şi el şi tot neamul lui de ciori vreodată (lucru, de asemenea, real), că sunt singur (asta era minciună dar nu se pune) şi că din prima clipă când am văzut-o am simţit că ea e fata pe care mi-am dorit-o întotdeauna (am exagerat puţin dar nici asta nu se pune;)
- Stai liniştită, dragoste. Dacă nu-l iubeşti, n-are rost să te mai complici cu el. Și dacă aţi ieşit de câteva ori, asta nu înseamna că eşti proprietatea lui. Şi nu-ţi fă griji, după ce o să vorbesc eu cu el, n-o să te mai deranjeze niciodată. Crede-mă.
- ...
- În fine... povesteşte-mi despre tine... câţi ani ai, eşti la liceu, în ce clasă, profilul, unde stai, etcaetera...
Ligia mea era elevă în clasa a 12-a la liceul din oraş. Avea 18 ani şi era născută în zodia peşti, (lucru bun, fiindcă eu sunt născut în zodia scorpionului, iar scorpionul şi peştii fac un cuplu perfect din câte am citit prin zodiac şi am simţit pe propria-mi piele). Experienţa ei de viaţă era destul de precară, întrucât tatăl ei până în urmă cu două luni când plecase la muncă în Spania, nu o prea lăsase prin oraş decât duminica, de sărbători şi în vacanţe cu prgram până la 9 seara, iar de când dispăruse el din peisaj ieşise la club în cinci sâmbete. Brando fusese primul bărbat cu care ieşise iar eu eram primul care o sărutase. Adică, fraieu’, deşi umbla cu ea de vreo săptămână, nu făcuse nimic ca să-i pătrundă la un momentdat în chiloţei. Cu alte cuvinte Ligia mea era destul de foarte virgină, ha! Pe maică-sa o cunoşteam de când umblam prin barul Cezar unde fusese bărmăniţă, (ceea ce era nasol fiindcă îi cam vorbisem destul de urât), iar pe taică-su, Semaca (aşa-l poreclea), îl ştiam dintr-o conjunctură de care n-am chef să vorbesc acum. Dar era un ţărănuş simpatic şi el.
I-am povestit la rândul meu despre mine, am introdus şi puţină ficţiune în caracterizarea pe care mi-am făcut-o, fiindcă, îţi dai seama că nu puteam să-i spun că eram măritat.
A rămas s-o sun eu a doua zi ca să ne vedem. Apoi l-am sunat pe Brando:
- Ce faci, Brando? l-am întrebat, fără nicio introducere.
- Care eşti, mă?
- Sunt Narcis. Narcis Ivan. Cel care a măturat cu tine pe jos mai devreme.
A început să înjure şi să ameninţe, dar l-am calmat:
- Brando, prietene, poate nu ştii cum să faci să mă aduci prin casa ta. Poate îţi doreşti mult să vin şi să-ţi fac cunoştinţă cu pistolul meu Costel. Nu te mai lua gură-n pulă cu mine, fraierule! Fii atent ce-ţi zic! Dacă te mai prind pe-aici prin oraş cât timp stau eu acasă, îţi scot un ochi. Asta-i valabil şi pentru fraţii sau amicii tăi. Ne-am înţeles?
- ...
- Și încă ceva. Vezi că Ligia e prietena mea de azi înainte. Să nu aud c-o mai suni sau c-o mai stresezi. Nu vrei să ne supărăm şi mai rău, nu-i aşa?
- ...
- Bă, nu-i aşa? am întrebat eu şi a intrat taică-su pe fir. Aceleaşi ameninţări proaste şi pe el. Că-mi face şi-mi drege şi că o fi şi-o păţi. I-am închis gura rapid:
- De Victor Caran de la Bucureşti ai auzit? Eu sunt ginerele lui, puriule. Nu cred că vrei să ne supărăm.
Evident c-a muţit pentru că, după cum spuneam, socră-miu era un mare interlop. Am continuat: Cred c-ar trebui să-ţi educi puştii, că deranjează lumea cu figurile lor, şi n-ai vrea să rămâi fără ei. Aşa că, te rog să-i ţii departe de Comăneşti cât stau eu pe-aici. Și să nu te gândeşti la vreo revanşă că te gândeşti prost.
A început s-o de-a la mangleală, cum se zice la noi în gară, adică i s-a înmuiat tupeul. Zicea că el nu caută să aibă probleme şi tot felul de ştouri de astea.
- Ok. O seară plăcută vă urez. Am închis şi m-am culcat.

deci Komartin

Am fost intrebat des in ultimele zile despre ce s-a intamplat intre mine si claudiu komartin, ca eram prieteni etc. ei bine, dupa cum le-am spus si lor, nu s-a intamplat nimic. pur si simplu, mai nou, avem idei diferite care ne fac personalitatile sa se respinga. sigur, avand in vedere ca am fost prieten cu claudiu vreo 4 ani si in acest timp am petrecut impreuna multe momente frumoase, nu am resentimente fata de el. Il apreciez in continuare, tin in felul meu la el, dar cel putin momentan, prietenia dintre noi se afla pe un taram indepartat si plin de primejdii :D. probabil, cu timpul, vom pleca in cautarea ei ;)

Nu ştiu câte zile 5.

Era vreo 12 când am apăsat clanţa de la întrarea în apartamentul meu. Am scos cheia din yală şi m-am gândit că ai mei sunt acasă, din moment ce uşa nu era încuiată. Am intrat. Era linişte. Uşa sufrageriei, din capătul holului, era închisă. Am păşit pe hol. Am privit în dreapta, în bucătărie. Nu era nimeni. Am privit în stânga, în camera mea, unde îi plăcea mamei să stea şi să fumeze. Nu era nimeni. Am intrat în holul ce despărţea camera mea, dormitorul, o debara şi baia de restul casei. Am păşit înainte, spre baie, că-mi venea să mă piş. Am privit în dormitor. Nu era nimeni. În timp ce mă uşuram, m-am gândit că ai mei sigur uitaseră să încuie uşa când au plecat la Bacău. Dar stai, tata nu lăsa niciodată uşa descuiată. Tot timpul o încuia de două ori. „Înseamnă că mama e la vreo vecină”, m-am gândit, ştiind că mai are obiceiul să lase uşa descuiată când iese după ţigări la magazinul de jos, sau când se mai duce la o cafea la vecina de la unu. „Şi tata?”
Am luat receptorul din furcă şi am format 091220000, numărul tatei. Am aşteptat două secunde să se conecteze, timp în care am scris cuvântul „CATAPETEASMĂ” într-o integramă de-a mamei. Telefonul tatei a început să sune. Suna şi-n receptor şi undeva în casă. Am lăsat receptorul din mână şi am fugit spre sufragerie. M-am oprit în dreptul uşii. Am văzut prin glasvantul maroniu lumina telefonului tatei, pe măsuţa din faţa canapelei.
Inima a început să-mi bată din ce în ce mai repede, atât de repede încât am început să tremur. Ceva ca o bilă fierbinte îmi apăsa pieptul. Inspiram din ce în ce mai greu. Îmi ţâuiau urechile. La un momentdat n-am mai auzit nimic. Am apăsat clanţa şi-am deschis uşa. Într-o fracţiune de secundă toată sufrageria s-a închegat şi mi-a izbit retinele. Aveam senzaţia că cineva mi-a aruncat creierul într-o maşină de tocat, că visez, că...
Ai mei erau morţi. Împuşcaţi de câteva ori şi morţi între scaunele din sufragerie...

Cronica de Doris Mironescu

La paginile 10-11 din revista Suplimentul de cultura.

http://www.ziaruldeiasi.ro/files/fstore/z_is/staticpages/sdc/sdc257.pdf

Si interviu cu mine in revista Observator cultural in numarul de saptamana asta care a aparut azi.

Nu ştiu câte zile /4

4.

A trecut cum a trecut şi noaptea aia. Am dormit zdruncinat de tot felul de vise. Pe la şapte şi un sfert m-am trezit. Era vremea să merg la şcoală. Sincer nu-mi amintesc starea mea psihică, dar nu cred c-o luasem razna.
La masă m-am tot gândit cum să-i spun mamaiei situaţia şi riscurile. Am renunţat. Era prea bine dispusă şi nu puteam să-i stric ziua. Ţineam mult la ea. Era o femeie trecută prin multe greutăţi. Prea multe... şapte operaţii, zeci de internări în spitale, probleme cu bunicu’, fiindcă nici el n-a fost vreun sfânt, cu mama, cu mine... Pe-atunci avea 71 de ani. În ciuda tuturor necazurilor părea mai tânără. Era vioaie, uneori veselă şi muncea toată ziua.
Ea m-a crescut în casa aia de la 2 luni până la aproape 7 ani, când m-au dat ai mei la şcoală. Atunci a trebuit să mă mut la bloc pentru că era necesar să fiu supravegheat îndeaproape, din moment ce eram elev. Dar weekendurile mi le petreceam tot acolo. Asta până printr-a 6-a când m-am împrietenit cu al de Creţu, Spârlea, Stiuca, şi alţii lipsiţi de relevanţă în povestea asta. Cu ei am început să colind barurile şi discoteca din Zăvoi. Dar şi-aşa, cu programul ăla aglomerat, treceam des pe la bunici. Din obişnuinţă, ca să cer bani şi nu în ultimul rând, să-i văd.
Am discutat lucruri banale. Am mâncat şi-am plecat la şcoală cu gândul să-i spun totul la întoarcere. Până atunci vorbeau şi ai mei cu dl. Mălinescu iar lucrurile deveneau clare.
Era o dimineaţă intunecată. Bătea uşor vântul şi era foarte frig. Îmi amintesc că uram cel mai mult strada care ducea la liceu. Era plină de un praf gros pe care-l ridicau maşinile şi asta mă chiora deabinelea. Nu mai spun că găurile care o presărau îmi distrugeau pantofii mai devreme decât se cădea. Am ajuns în vreo 6 minute.
Liceul era o clădire cu un etaj, în forma literei U, nu prea mare, înconjurată de blocuri, de un parc, de fostul cinematograf în care acum se afla discoteca, de un orfelinat şi de şcoala generală nr. 2, pe care-o terminasem şi eu. Între cele două aripi avea o curte cu un teren mixt de sport, cu o parcare şi cu un chioşc.
Am intrat prin spate, pe uşa elevilor. M-au întâmpinat câţiva colegi care-şi fumau ţigara de dimineaţă, sorbind cafea din pahare de plastic. I-am salutat şi-am înaintat pe culoar. Nu se sunase. Uşile claselor erau încă deschise. Mi-am etalat dinţii abia spălaţi într-un zâmbet destul de hidos, menit să creieze reacţii diverse printre „şoarecii”, cum îi numeam eu pe tovarăşii de liceu, ce mă priveau ca pe cine ştie ce mare scofală.
Ce-i drept, eram un fel de mare scofală. Întreg liceul mă respecta dintr-o frică alimentată cu tot felul de poveşti şi fapte, care mai de care mai exagerate. Concret era faptul că eram unul dintre băieţii de la „colţ”, adică din zona din centrul oraşului unde se adunau majoritatea bagabonţilor, a puşcăriaşilor şi-a curvelor, ce cuprindea printre altele trotuarul dintre BCR şi Marochinărie, barul Cezar şi pizzeria Adolescenţa. Şi tot la fel de concret era şi faptul că-i rupsesem unui coleg maxilarul, în prima mea zi de şcoală dintr-a 9-a, când ghiduşul de el n-a ştiut ce face şi m-a pocnit cu o mapă în cap, la „botezul”, adică bătaia de bun venit ce li se aplica elevilor nou intraţi.
Am străbătut culoarul, am urcat scările, am mai străbătut încă un culoar şi-n cele din urmă am intrat în clasa unde învăţam. Am salutat fetele, politicos cum îmi stătea în fire, am dat noroc cu băieţii, am schimbat câteva vorbe, apoi m-am aşezat în locul meu din prima bancă, lăngă Matei, premiantul clasei şi nu în ultimul rând prietenul meu.
Matei ăsta era un adolescent scund, cu ochelari şi cu plete, care, poet fiind a zis la un momentdat că: „Dacă mi-aş strânge lacrimile din copilărie/ aş scoate o antologie de poezie în ediţie de lux”, sau ceva de genu’, fiindcă el îşi petrecuse cam toată copilăria cu ochii în cărţi.
- Ce faci băăăi? m-a întrebat zâmbitor.
- Nu aşa bine ca tine... i-am replicat cu un zâmbet vădit fals.
- Bănuiesc că nu ai făcut efortul să-ţi scrii? Nu?
- Bănuieşti excelent, ca de obicei.
- Îţi dau?
- Nu-mi da, că n-am niciun chef. Ce-avem, mate?
- Ăhă. Io zic să-ţi scrii, că iar te trezeşti cu vreo lebăduţă, vorba profei de română.
- Neah, că nu stau. Mă duc la cabinet, la domnişoara psiholoagă, beau o cafea.
- Hai mă, stai! Ce tot faci acolo?
- Beau o cafea, că-s cam şui. Vorbim la pauză. Pa!
- Pa, na!
M-am ridicat şi-am ieşit. Cabinetul psihologic era vizavi. Am ciocănit şi-am intrat. Încaperea în care se afla, fusese pe vremuri biroul directoral, aşa că era destul de primitoare, cu mobilier clasic, cu ferestre mari, cu o toaletă foarte curată.
Flori, psiholoaga, era singură. Citea nu ştiu ce revistă şi fuma. Se plictisea cum făcea de altfel toată ziua şi lua bani pentru asta, fiindcă singura persoană care o frecventa eram chiar eu. Evident că Conducerea ştia asta, dar se conforma pentru că recent se promulgase un act normativ care obliga fiecare liceu să aibă o chestiuţă ca ea. Lucru care mie îmi convenea de minune, pentru că aveam tot timpul scuză pentru eventualele chiuluri şi nu numai. Întreg liceul însă, avea stupida impresie cum că dacă te duci la psiholog eşti nebun. Eu unu zic că nu eram nebun, dar despre minunata Flori mă tem că nu pot afirma decât contrariul. Ha!
Ca femeie era foarte mişto. Avea un trup cum numai în vitrinele din Red Light am mai întâlnit, deşi privit prin hainele ei bătrânicioase nu prea valora doi bani. Numai cât mă gândesc mi se ridică părul de pe mine. La faţă nu era cine ştie ce. Avea nas, obraji, sprâncene, dar gura şi mai ales ochii aveau ceva care o făcea adorabilă. Cât despre coafură, pot să spun că nici bunică-mea n-ar mai fi purtat-o. Totuşi oricât de ironic aş descrie-o, nu pot să nu recunosc că era să mă îndrăgostesc de ea. Manevrele ei psihologice!
Fusesem primul elev care intrase în cabinetul ei şi probabil şi ultimul. N-aveam ce face odată, aşa că m-am gîndit că n-ar fi rău dacă m-aş duce acolo, cel puţin de dragul diversităţii. M-am dus. Am vorbit cu ea vreo trei ore. Am râs. Am glumit. Am observat că dracu nu era chiar atât de negru pe cât se credea, ba din contră, bătea spre roz. De-atunci am început să merg aproape zilnic.
Iniţial relaţia noastră se baza pe convenienţe. Eu vroiam de la ea o scuză pentru chiuluri şi câteva tehnici de manipulare, iar ea vroia pe cineva cu care să-şi mai omoare plictiseala, după cum ne-am mărturisit ulterior, la o ţigară, după ce tocmai o lăsasem să profite de trupul meu, fragil, de adolescent. Pentru că dintr-una-n alta am ajuns şi la cea ce Codul Penal numeşte: Act sexual cu un minor.
- Ce faci pisicuţo? am întrebat-o pe un ton alintat, pe care dimineaţa aia îl făcea de-a dreptul mieunat.
- Citeam ceva. Cică premierul a...
N-am să mai ştiu niciodată ce a fost cu premierul pentru că sunetul ce anunţa începutul orelor a intrerupt-o pe biata Flori. Şi nici nu mă interesa ce a făcut căcatu ăla de premier corupt, ipocrit şi pederast.
- Fă-mi, te rog, o cafeauă, că-s cam buimac! i-am strigat.
- Da, să trăiţi! a zis ea teatral, ca mai apoi să adauge: Fă-ţi, că nici eu nu-s prea lucidă...
- Dacă nu eram atât de bine educat ţi-aş fi spus: prea lucidă n-ai fost niciodată. Dar aşa, prefer să-mi fac cafeaua.
Am luat din expresor vasul cu cafea şi mi-am turnat într-o ceaşcă mare. Mi-am pus două linguriţe de zahăr, am început să mestec, m-am aşezat comod pe un fotoliu.
- Na că n-a fost greu! a zis surâzând.
- Deah! am behăit privind vârtejul din ceaşca în care tot mestecam.
Au trecut câteva minute. În timpul ăsta niciunul dintre noi n-a mai zis nimic. Eu am tot sorbit şi ea a tot citit. Din când în când ne mai aruncam câte-o ochiadă.
- E ceva ne în regulă cu tine... a făcut ea la un moment dat.
- Da? am spus mirat.
- Da. Ce?
- Nimic. Ce-ar putea fi?
- Vezi tu, Narciso, a zis ea pedantă, eu sunt cea care te-a învăţat să minţi fără să te dai de gol, dar problema e, ca, nu te-am învăţat să mă! minţi, fără să te dai de gol! Nu mă subestima, a continat ea sub privirile mele piezişe, că te citesc mai uşor decât îmi citesc revistele!
- Evident! Dar numai în braille...
- Ha, ha, ha! În lipsă de carne mai mănânc şi bureţi...
- Vezi să nu te otrăveşti! i-am tăiat-o. Taci să-ţi spun! Că mai mult de asta am venit la tine... oricum n-aveam niciun chef să te zăresc.
- Zise Narcisa.
- Deah!
I-am povestit cele petrecute cu lux de amănunt. Părea afectată. Într-un târziu m-a întrebat:
- Şi acum ce faceţi?
- Ce dracu să facem? Aşteptăm. O să am nevoie să dau un telefon pe la nouă. Pân’ atunci nu ştiu ce pot face.
- Păiii...
- Ce? Nu-mi dai să dau un telefon?
- Ei, draci! Mă gândeam cum aş putea să te ajut...
- N-ai cum. Chiar n-ai...
Am mai discutat una-alta încă vreo oră, apoi l-am sunat de pe telefonul ei pe tata. Cum tata nu mi-a răspuns i-am zis Florii că intru la a doua oră şi că revin după.
Profa de mate, întâmplător şi directoarea liceului, nu mă înghiţea deloc şi-nclin să cred că avea dreptate pentru că, ghiduşul de mine, în una dintre primele zile din clasa a noua, văzând-o pe unul dintre culoarele liceului într-o fustă scurtă, s-a apropiat de ea, a luat-o de gât şi i-a spus: Mamă gagico, eşti un şarm total, nici nu ştii ce senzaţii tari îmi provoci...
M-a întrebat de temă şi cum nu mă sinchisisem să o scriu, m-a onorat cu o „lebăduţă”. Era abia a treia, dintr-o serie de cinci, aşa că i-am zâmbit radiant toată ora. Ştiam că o să mă lase corgent pe semestrul ăla, dar mă obişnuisem încă dintr-a noua cu glume de astea, când am fost singurul „boboc” corigent pe vară. Oricum, pentru toate astea avea să îi pară foarte rău la vreun an după, fiindcă aveam să o scap pe proasta de fiică-sa de la viol.
M-am întors la pauză în cabinetul psihologic. L-am sunat din nou pe tata însă nu mi-a răspuns. Pe la unşpe jumate mi-am luat mapa şi m-am întors acasă la mamaia. Am mâncat, l-am mai sunat de câteva ori pe tata care tot nu mi-a răspuns şi am plecat în oraş.

Deci am luat premiul Eminescu

Tocmai m-am intors. A fost o experienta placuta sa revad Botosaniu dupa ce, acum vreo trei ani am avut alta experienta placuta cand l-am vazut pentru prima oara, cu un prilej tot literar. Atunci mi-a venit in gand ca n-ar fi rau sa iau si eu Premiul Eminescu. Ieri pe la sase l-am luat pe scena teatrului Eminescu. Da, la Botosani totul e Eminescu. Teatrul, Premiul:) Am revazut cativa prieteni scriitori, am cunoscut altii... spre exemplu l-am cunoscut pe Dorin Tudoran, laureatul Premiului pentru Opera Omnia. Cu domnia sa am venit adineauri cu trenul. Si-am stat de vorba impreuna cu poetul si editorul Nicolae Tone toate cele opt ore. A fost o discutie savuroasa, cu cateva momente memorabile. Am aflat lucruri cutremuratoare despre perioada comunista fiindca domnul Tudoran e un fost disident. Omul a facut greva foamei in vremurile alea timp de 45 de zile. Omul era urmarit, ascultat, parasit de prieteni, vandut, oprimat. Am aflat cum a procedat Securitatea cu dumnealui, campania pentru discreditarea sa. Omul a fost arestat aiurea pe Calea Victoriei si pozat impreuna cu un ofiter de Securitate. Poza le-a fost aratata altor scriitori si asa discreditarea.
A fost o experienta placuta. Am vorbit si cu poetul Dan Sociu cu care eram certat. Si-am vorbit interesant, aproape ca doi vechi prieteni :) vineri, dupa decernarea premiilor.
Cuantumul in lei al premiului e de 2100 lei. De fapt el e de 2500 doar ca mie mi s-a oprit si impozit pe venit. Ceea ce, bineinteles, mi se pare de cacat. Da' nu-i vina lor. E vina legilor jecmanitoare din tara asta cu politicieni de carton. Care politicieni de carton habar n-au cum sa ridice nivelul de trai din tara. Sunt praf. Si romanii sunt saraci si multi. E criza si nu mai intra bani in tara de la romanii plecati la munca in strainatate. Stau si-acolo treburile prost. Asa ca tara e intr-un mare cacat fiindca noi, Romania, ca tara, nu producem nimic. Nu producem bani. Si daca nu-s bani nu-i papa, nu-i distractie, nu-i viata. Asa ca politicienii sunt praf. Nu au solutii. Importurile sunt mai mari decat exporturile, in Supermarcheturi nu-i nimic romanesc. Rosiile, pana si vara sunt importante. Si alea nu-s rosii, alea-s apa chioara in forma de rosie.
Cred ca solutia, in momentul de fata ar fi legalizarea prostitutiei si a drogurilor usoare: marojuana, hasis. Pentru ca daca legalizezi prostitutia si drogurile usoare creezi turism. Vin strainii sa fumeze iarba la noi si sa futa. Faci bani si creste nivelul de trai. In plus, o faci si-n scop terapeutic, cu drogurile, fiindca tineretul intre 14 si 30 de ani de la noi e pe MAGIC si pe buruienile alea legale. Si cacaturile astea de Caffe SHop, Happy, cacat, iti mamanca neuronii. Si astfel se prajeste viitorul societatii romanesti. Se fumeaza pe trenuri, prin cluburi, prin case, pe strada, peste tot. Alcoolul e din ce in ce mai dezagreat, mai nimeni. Si se prizeaza la fel. Romania e pe MAGIC. MAGIC cocaina contrafacuta. Toxicitate.
Deci sa legalizeze domnii politicieni iarba, sa interzica cacaturile care acum sunt "legale", sa legalizeze prostitutia- ca ne e foame si Olanda n-are concurenta pe piata. Oricum tara e plina de zdremtze. Sa le dam luam impozit ca nu platesc taxe.
Deci am luat premiul Eminescu.

Nu ştiu câte zile # 3

3.

Era o după-amiază geroasă şi cenuşie. Stăteam la căldură, împreună cu câţiva prieteni, pe bancheta roasă a unui separeu, în barul Cezar, unde-mi pierdeam prin liceu majoritatea timpului şi-a banilor. Ascultam destul de absent istorisiri despre noaptea care trecuse, petrecută din plin de către însoţitorii mei în aventuri sexuale, bătăi, băute şi-aşa mai departe... Discuţia ar fi fost cât se poate de interesantă, dar fiindca de vreo două zeci de ore mă trecea o stare inexplicabilă de nelinişte, amestecată cu un soi de curenţi stomacali, nu prea eram atent. Şi pe deasupra nici nu dormisem prea bine.
De două luni împlinisem şapteşpe ani. Pot spune, deşi exagerez, că eram un tânăr în formă, educat ca un soldat rus şi totodată ca un diplomat, în aşa fel încât să mă descurc şi în cele mai aspre împrejurări. Ştiam de pe-atunci câteva articole din Codul penal. Ba o înşelăciune, ba un furt, ba un viol inocent. Însă nu existau probe care să-i infirme nevinovăţia. Altfel eram ok, înalt, bine făcut, cu trăsături frumoase, cu ochi, nas, gură, urechi, păr... toate la locul lor, toate aşezate astfel încât să pot zice că eram un tânăr atrăgător. Aveam şi privirea care încă de pe-atunci făcea ravagii şi zâmbetul cam pe aceeaşi lungime de undă. Purtam haine scumpe, simple, închise la culoare şi doi cercei finuţi în urechea dreaptă.
Surprins, l-am văzut pe tata intrând prin uşa tip western din capătul barului, unde-mi pierdusem privirea. Spun „surpins” pentru că tata nu venea niciodată să mă caute fără vreun motiv extraordinar, iar între noi era un pact nescris¬¬¬ – „în crâşmele în care intru eu, nu intri tu, şi vice-versa!” – care îmi convenea de minune.
L-am privit scurt. Purta o şapcă neagră, simplă, cu cozorocul făcut arc, haine maron, pantofi sport, negri. Era neras ca de obicei iar expresia feţei lui trăda ceva ce mă neliniştea. M-a văzut. Mi-a făcut un semn scurt cu mâna. A ieşit.
Am aruncat nişte bani pe masă, pentru consumaţie şi-am ieşit după el. Afară se însera.
- Da' ci faci? l-am întrebat.
- Rău... mi-a răspuns printre dinţi.
- Da' care-i treaba?
După o tăcere lungă de câţiva zeci de paşi, mi s-a răspuns pe un ton cât se poate de trist:
- Mi-am luat o muie mai mare ca mine... şi sângele mi s-a răcit instantaneu.
Cu greu am reuşit să-mi păstrez calmul. Îmi treceau prin cap tot felul de scenarii, tot felul de întrebări la care nu găseam răspuns. Îmi aminteam ce-mi spusese în urmă cu câteva zile despre o maşină foarte scumpă pe care o văzusem într-o revistă, de discuţiile lui cu mama, cum că ar fi bine să ne mutăm din oraşul ăla, undeva oriunde, spre exemplu într-o casă la Bucureşti... şi cine ştie ce alte rahaturi care îmi conturau în minte un film groaznic. Lipsise două zile şi acum se întorcea terminat, cum nu-l mai vazusem niciodată, cum numai când te împresoară un dezastru eşti.
Mergeam înspre casă şi tăcerea devenea din ce în ce mai sufocantă. Dar pentru că simţeam că e bine să tac, tăceam. Începuse să fulguie. Strada era pustie.
Ne-am oprit în dreptul magazinului Complex, un pietroi închis de ani de zile, proptit cât se poate de prost în centrul orasului, la un telefon public.
- Stai două secunde, mi-a zis.
A intrat în cabină. A ridicat receptorul. A format un număr. A aşteptat un timp să i se răspundă şi-a vorbit:
- Mersi Marius... dar ne mai întâlnim noi, într-un fel sau altul... nu-ţi fă nicio grijă!
A închis. A mai sunat-o pe mama şi-a chemat-o urgent acasa. Abia când am ajuns în scara blocului am realizat în ce căcat eram, pentru că m-a trimis înainte, să vad dacă nu e vreun poliţist prin preajmă.
M-am uitat atent. Nu era nimic suspect. Am urcat, am intrat în casă, am aprins lumina, Am deschis uşa sufrageriei şi ne-am aşezat la masa unde luam prânzul duminica, sau sărbatoream cine ştie ce.
- Vin de la Piatra Neamţ, mi-a spus după ce a ajuns pe la jumătatea unei ţigări. S-ar putea să mă duc la puşcărie... am crezut c-o pun, dar se pare că n-a fost aşa. M-a privit o clipă şi-a zis cu ciudă: Prost mare am mai fost! prost!
- Da’ ce s-a-ntâmplat? am întrebat revoltat.
M-a privit de parcă l-ar fi întrebat câţi ani am. A înclinat din cap aprobator, apoi a început să vorbească:
- Boris, rusu’, a adus nişte containere cu uraniu şi plutoniu de la Cernobîl... să le vindem undeva. Bineînţeles c-a venit la mine, că eu sunt tata răilor. Asta se întâmpla acum vreo două luni... Ei, şi m-am tot învârtit, m-am tot dat peste cap eu, până când l-am sunat pe Marius de la Baia Mare. Îl ştii, nu? Ăla cu care am stat eu pe arest în ’94, când m-au turant la Cluj cu dolarii şi cu mercurul... pe care l-am ajutat să nu cadă la puşcărie, futu-l în gât!
- Da, da, ştiu. Şi?
- Marius a zis că se interesează. Şi s-a tot interesat până când a găsit un client. Client care nu era altul decât garda, după cum ai înţeles şi tu. Ei, şi m-am tot dus eu la Piatra, la hotelul Neamţ, să perfectez afacerea. M-am tot întâlnit cu oamenii, care nu arătau a gabori de nicio culoare... cercei în rât, freze, figuri... trăgeau băieţii coca... erau plini de kalashnikoave şi alte fiare... până când am halit-o. Şi aseară ne-am dus cu containerele să facem tranzacţia, să-mi iau banu’ şi să vin acasă. Totul a mers perfect, aparent. Marius şi-a luat de ochii noştrii vreo cinci sute de mii de coco, pentru intermediere şi-a rămas ca-n dimineaţa asta să facem schimbul.
- Da’ cu cine mai erai?
- Păi eram eu, rusu’, Tătuca, un director de la Piatra, expert în chimie, care a ţinut marfa în condiţiile necesare, ca să nu ne iradiem şi alte căcaturi... şi încă cineva, tot de la Piatra, are o şcoală de bodyguarzi... urma să verifice dolarii. Ei, şi azi dimineaţă am avut o presimţire nasoală, pe care-am pus-o în cârca faptului c-o să mă îmbogăţesc. Totuşi, nu m-am dus în hotel să fac eu schimbul, ci pretinzând că mi-e greaţă, i-am trimis pe ei. Am rămas într-o crâşmă în aşteptare. A trecut o oră, au trecut două... Niciun semn. I-am sunat să văd care-i treaba. Pula răspuns. Toţi aveau telefoanele închise. Atunci mi-am dat seama că lucrurile nu sunt în regulă. M-am dus la maşină în parcarea hotelului. Ce crezi că am văzut? Roţile erau împuşcate, şi un Audi din care coborâseră unul dintre aşa numiţii cumpărători, se tot învârtea pe-acolo. Probabil că se uitau după mine. Aşa că am plecat rapid cu o ocazie până la Bacău şi de la Bacău cu altă ocazie până la Comăneşti, unde am trecut la Cezar, să te iau, că bănuiam eu că acolo vei fi.
- Dar despre câti bani era vorba? am întrebat curios.
- Mulţi, tată, mulţi... cinci milioane de dolari.
Am fluierat gândindu-mă despre cât bănet era vorba şi cam ce fel de viaţă puteam avea dacă lucrurile mergeau calumea. Familia noastră n-o ducea rău din punct de vedere financiar, dar întotdeauna e loc de mai bine. Şi ştii cum e: banii n-aduc fericirea, o cumpără cu totul.
- Şi-acum ce faci? că poate nu te-au dat ăştia-mprimire.
- Pula, Narcis! m-au dat tare. Ăstia dau acum kilometri de declaraţii. Au spus şi de mine, fii sigur.
Brusc, s-a auzit descuindu-se uşa de la intrare. Am tresărit amandoi ca arşi. Ne-am uitat să vedem ce-i şi-am răsuflat uşuraţi. Era doar mama. Venise.
- Ce-i bre? ce s-a-ntâmplat? a zis ea intrând.
- Încuie uşa, i-a răspuns tata.
Vădit curioasă, mama s-a conformat. A lăsat nişte sacoşe din mână, a intrat în sufragerie şi s-a aşezat lângă noi.
- Deci, ce-i? a întrebat trăgându-şi sufletul.
- Narcis, du-te şi ia nişte pâine, că n-am mâncat nimic azi, până vorbesc eu cu mă-ta! mi-a ordonat tata întinzându-mi nişte bani.
- Ochei, mă duc.
M-am ridicat şi-am iesit. Am încuiat uşa. Am coborât scările. Am mers prin gang la magazinul Briceanu de unde am cumpărat două pâini. Am ieşit. M-am întâlnit cu Ştiuca, am stat de vorbă câteva minute, apoi m-am întors înapoi spre casă.
Am intrat în scară şi când să pun piciorul pe prima treaptă era să leşin. Pentru un moment mi s-a întunecat în faţa ochilor. Mai sus cu câteva trepte urcau, cred că nu exagerez, vreo nouă caralii. Mi-am luat inima-n dinţi şi-am urcat după ei. În dreptul uşii mele i-am ajuns. Erau foarte tăcuţi. Aproape că merseseră pâş-pâş.
- Bunăseara! i-am salutat foarte respectos, muşcând dintr-un colţ de pâine, ca să nu se observe cât eram de agitat.
- Salut! mi-au răspuns ei aproape în cor.
- Stai că nu ştiu care-i uşa, le-a spus unul dintre ei celorlalţi, după care m-a întrebat pe mine:
- Auzi, Ivan Ivan, la care uşă stă?
Cum uşa apartamentului meu era situată lângă alte două uşi, niciuna dintre ele neavând inscripţionat vreun număr, pe semne că caraliu’ s-a simţit dezorientat.
M¬-am prefăcut foarte uimit şi i-am răspuns destul de convingător:
- Nu ştiu niciun Ivan Ivan pe scara asta... parcă stă unu pe cealaltă scară, la B.
I-am mai privit câteva secunde, am străbătut palierul, apoi am urcat lent scările, până la ultimul etaj.
Minciuna mea nu a avut niciun efect pentru că simpatiucul caraliu, cu numele Cocheş, mai fusese să-l aresteze odată pe tata, în ’95, după cum am aflat ulterior de la mama.
Au nimerit uşa pâna la urmă, au ciocănit şi li s-a deschis, că altfel o spărgeau, îţi dai seama.
- Sărut mâna! a spus domnul Cocheş. S-a prezentat şi-a interogat pe un ton deranjant pentru timpanul meu fragil de-atunci: Aici locuieşte Ivan Ivan?
- Bunăziua! le-a răspuns politicoasă mama. Da, da, intraţi vă rog!
Au intrat cu toţii. Am auzit uşa închizându-se. M-am aşezat pe o treaptă şi-am aşteptat. Aveam un şut cât toată Italia-n cur. Am mâncat de emoţie cele două pâini în câteva minute. Am mai zăbovit puţin, apoi am coborât până în faţa uşii mele. Am dat să ascult dar nu se auzea nimic. M-am gândit să merg la cel mai apropiat telefon public ca să sun pe numărul de-acasă. Pe-atunci mobilele erau încă un lux pe la noi prin oraş, deşi eram la sfârşitul anului 2000. Totuşi, tata şi alte câteva persoane aveau unul, dar semnalul era mai mult decât strecurat: ori nu te-auzeai cum trebuie, ori nu te-auzeai deloc. Aşa că am mers la cel mai apropiat telefon public şi-am sunat pe numărul de-acasă. A răspuns mama. Mi-a zis că au plecat caraliii, că să aduc odată pâinile alea că îi e foame tatei.
Am mai cumpărat două pâini şi m-am dus repede acasă. Am intrat. Ai mei stăteau pe aceleaşi locuri pe care-i lăsasem. Vorbeau. Am încuiat uşa şi m-am dus lângă ei. Părea că faza ce tocmai se petrecuse era pură fantezie. Dar evident că nu era aşa, cel puţin nu de data asta.
- Ce-i? ce s-a întâmplat? am întrebat derutat.
- Nimic, mi-a răspuns mama, au fost poliţiştii ăia să-l aresteze pe tac-tu şi nu l-au găsit.
- Ă? cum nu l-au găsit? da’ ce? plecaseşi?
- Nu. Dar nu m-au văzut, sau nu au vrut să mă vadă, a răspuns tata foarte confuz.
- Dar unde te-ai ascuns?
- Sub pat, în dormitor. Dar eram băgat doar cu o mână şi cu-n picior. Şi ăla s-a uitat la mine, în ochii mei şi nu m-a văzut...
M-am uitat neîncrezător la mama care a confirmat la fel de confuză:
- Da, Narcis. Tac-tu era mai mult de jumate la vedere şi ăla s-a uitat la el, mai avea puţin şi îl călca pe picior... Nu pot să-mi dau seama ce-a fost în capul lui. Ori a intervenit dracu, ori n-a vrut să-l vadă, ca să îl bage la alte căcaturi... Nu ştiu.
- Las’ că-i bine, am exclamat zâmbind. Şi ce-au zis?
- Ei, ce să zică? dacă ştiu unde e, când l-am văzut ultima oară, de astea.
- Mandat?
- Aveau, dă-i dracu!
- Aha. Şi-acuma ce-i de făcut? Cum scapi? Scapi? am aruncat spre tata.
- Azi e duminică. O să-l sun mâine pe Mălinescu, la Bacău şi-o să vâd cât e ceasu’. Oricum nu mă pot ascunde, pentru că or să creadă nişte persoane că am dat eu împrimire şi atunci am fi în pericol cu toţii. Îţi dai seama ce se interpretează dacă ăia sunt arestaţi şi eu sunt liber. Vedem mâine ce zice şi ăsta.
Domnul Mălinescu era pe vremea aia căpitanul poliţiei din Bacău. Pe lângă asta, era şi foarte bun prieten cu tata. Până prin ’98 fusese căpitan la noi, în Comăneşti şi ne mai ajutase în multe situaţii nasoale.
- Acum ar fi bine să mergi acasă, că mâine ai şcoală, mi-a recomandat mama destul de autoritară.
Am privit-o lung. Era încă tânără, încă frumoasă, deşi avea aproape 42 de ani. Avea părul negru, prins în coadă, ochi mari, căprui şi-un nas pe care i-l distrusesem eu la un an-doi, când tot jucându-mă cu un melesteu am lovit-o de-a văzut stele verzi.
Am mai zăbovit un timp, mi-am luat rămas bun şi-am coborât. La ieşirea din scară am luat un foc de la un bărbat îmbrăcat foarte elegant, cu un palton negru despre care i-am şi spus că-mi place mult şi-am plecat spre casă.
De când murise bunicu, în ’98, locuiam cu mamaia la 10 minute distanţă în aşa zisul cartier Zăvoi. Îmi plăcea casa mamaiei din multe privinţe. Era aproape de liceu, era linişte şi nici nu mă freca nimeni la cap. În plus, mamaiei îi era urât singură şi nu puteam s-o las.
Pe drum m-am gândit la povestea pe care trebuia să i-o spun, în legătură cu cele întâmplate, dar în cele din urmă am decis să-mi ţin gura. Era cardiacă şi ultimul lucru pe care mi-l doream de la ea era un infarct. Am ajuns pe la nouă şi ceva. M-am comportat normal ca să nu bănuiască nimic. Ba chiar am glumit de câteva ori la un film.