marți, 21 decembrie 2010

Sarbatori fericite

Avand vedere ca vin sarbatorile si ca voi pleca intr-o zona fara internet va urez

Craciun fericit, un an nou cu bucurii si-asa mai departe

Dar hai sa va pun totusi, incaodata poemul acesta pe care stiu ca-l simtiti:

Poemul care fute-n gură politicianul român



Eu stau şi scriu poemul care fute-n gură.
Eu stau şi scriu şi uite că te fut în gură.
Eu stau şi mă gândesc că ştii că meriţi să te fut în gură,
că dacă ştiai că nu meriţi
nu mai citeai poemul care fute-n gură politicianul român...
Nu-i aşa? Nu?

Fac parte din generaţia de sacrificiu, Politicianule!
Ştiu limbi străine, Politicianule, pot să te fut în gură în orice grai!
Ştiu istorie, geografie, fizică, chimie, literatură, drept,
şi mai presus de toate, ştiu Sărăcie! căci am făcut facultate
sperând că viaţa mea va fi un lux
şi m-am şters la cur cu diploma. Am muncit pe doi lei. Am crezut
în adevăr, în dreptate, în cinste, în onoare
şi-n celelalte căcaturi pe care le-ai băgat la înaintare.
Am trăit în întuneric sub soare. Am votat oamenii de paie ca tine,
să-mi reprezinte interesele şi mi-am luat-o-n gură
ca-n poemul care te fute-n gură.

Eu te cunosc, Politicianule...
Ştiu cum îţi întră-n timpane cuvintele astea
şi-ţi terfelesc creierii. Dar îţi vorbeşte sărăcia, Politicianule!
Sărăcia pe care-o trăiesc românii care te-au votat,
pe tine şi pe partidul tău de căcat!
Îţi vorbeşte, aşa că citeşte, aşa că ascultă!

Iată-mă, deci, cum te fut în continuare-n gură Politicianule
şi iată-mă cum îţi vorbesc ca un om cu mintea pe crengi
sau mai bine ca un golan care după mintea ta de comunist ar trebui exclus
din societate. Dar tu şi şleahta ta de politicieni, procurori, judecători, corupţi, avocaţi, caralii, ilieşti, bombonei, prostănaci, inculţi în funcţii, securişti, lingăi, sppişti, pupincurişti, aveţi mai multe şanse să-mi beliţi pula decât să mă excludeţi!
Căci prin gura mea vorbesc 22 de milioane de români!
Şi mi-ar plăcea să fiu exclus din societatea de căcat,
condusă de oamnei de căcat
ca tine, care gândesc căcat zilnic, din scaunele pe care românii le plătesc!
Dar societatea s-a împuţit de la cap, de la capetele voastre
de politicieni de căcat, Politicianule!
Aşa că societatea trebuie să-şi rupă capul!


Păi tu cand lumea moare de foame scazi pensiile, salariile şi bursele studenţilor
Prostule!
Păi tu când lumea moare de foame măreşti taxele şi impozitele
Prostule!

De ce nu legalizezi prostituţia şi marijuana ca-n Olanda?
Ai scoate ţara din foame, ai crea turism şi-ar curge miliardele
de euro în ţară... Mă doare-n pulă de ideile tale de comunist,
de morala ta de comunist vopsit în capitalist!
Mă piş pe funcţiile pe care ţi-e frică să nu le pierzi, Politicianule!

Închei contracte secrete pe bani din buzunarele românilor!
Plăteşti preţuri de zeci de ori mai mari pentru servicii, autostrăzi, maşini, cladiri, din buzunarele românilor!
Plăteşti şi nici măcar nu primeşti!
Vinzi avutul românilor pe doi lei şi-ţi iei şpăgi pentru asta!
Umbli îmbrăcat în milioane de euro în timp ce-ngropi românii-n sărăcie!
Futu-te-n gură de cacat înşirat în funcţii publice ce eşti!

Unde vrei să ne duci mă muie? Vrei să ne iei şi pieile de pe noi?
Vrei să ne transformi în sclavi mă muie?

Ce-o să faci când românii vor sparge
televizorul
calculatorul
radioul
ziarul
prin care tragi în capetele lor minciuni
şi vor ieşi în stradă după capul tău? Ce-o să faci când o să ţi-l crape cu paru’
mă muie?

O să chemi armata să tragă ca la Timişoara?
O s-o sugi!
O să te-ascunzi sub rochiţa lui beşitului de Iliescu?
O s-o sugeţi!

Ţi s-a urcat la cap că eşti conducător şi că românii sunt oi, mă muie?
Românii n-au nevoie de conducători şi cu-atât mai puţin
de conducători la sărăcie, mă muie!
Te-am pus în funcţii ca să ne reprezinţi, mă muie!
Te-am pus în funcţii că să ne ridici nivelul de trai, mă muie!
Te-am pus în funţii să munceşti pentru noi, mă muie!
Căci România nu-i tarlaua mă-tii! Mă muie!

Românii nu te mai suportă Politicianule!
Nu mai suportă Sistemul-epavă pe care nu eşti în stare să-l aduci la zi, Politicianule!
Românii or să-ţi crape capu’ Politicianule!

Şi Dumnezeu îi va ajuta!

luni, 20 decembrie 2010

Goldiș 2

Scriind despre cartea Alcool a lui Ion Muresan, ca orice ardelean care se respecta, elogios si in conformitate cu ideile regiunii, idei de altfel depasite de mult de vremuri, criticul cacanar Alex Goldis nu rateaza ocazia sa ma mai muste putin de posterior, cum deja s-a obisnuit de ceva vreme. Ii transmit pe aceasta cale sa mai schimbe zona si sa incerce sa ma muste putin si de sub vintre, poate-asa va avea parte de o infuzie cu idei de ultima ora, idei de altfel utile pentru cariera lui in plina ascensiune :D

duminică, 19 decembrie 2010

poemul de luni 37

Radu Stanca – Corydon

Sunt cel mai frumos din orasul acesta,
Pe strazile pline cand ies n-am pereche,
Atat de gratios port inelu-n ureche
Si-atat de-nflorite cravata si vesta.
Sunt cel mai frumos din orasul acesta.

Nascut din incestul luminii cu-amurgul,
Privirile mele dezmiarda genunea,
De mine vorbeste-n oras toata lumea,
De mine se teme in taina tot burgul.
Sunt Printul penumbrelor, eu sunt amurgul…

Nu-i chip sa ma scap de priviri patimase,
Prin parul meu vanat, subtiri trec ca ata,
Si toti ma intreaba: sunt moartea, sunt viata ?
De ce-am ciorapi verzi, pentru ce fes de pase ?
Si nu-i chip sa scap nici pe strazi marginase…

Panglici, cordelute, nimicuri m-acopar,
Cand calc, parca trec pe pamant de pe-un soclu.
Un ochi (pe cel roz) il ascund sub monoclu
Si-ntregul picior cand pasesc il descopar,
Dar iute-l acopar, ca iar sa-l descopar…

Celalalt ochi (cel galben) il las sa s-amuze
Privind cum se tin toti ca scaiul de mine.
Ha ! Ha ! Dac-ati sti cat va sade de bine
Sarind, topaind dupa negrele-mi buze.
Cellalt ochi s-amuza si-l las sa s-amuze

C-un tainic creion imi sporesc frumusetea,
Fac baie in cidru de trei ori pe noapte
Si-n loc de scuipat am ceva ca un lapte,
Pantofi cu bareta-mi ajuta zveltetea
Si-un drog scos din sange de scroafa, nobletea.

Toti dintii din gura pudrati mi-s cu aur,
Mijlocul mi-e supt in coreset sub camase,
Fumez numai pipe de opiu uriase,
Pe bratul meu drept tatuat-am un taur
Si fruntea mi-e-ncinsa cu frunze de laur.

Prin lungile, tainice, unghii vopsite,
Umbrela cu cap de pisica ranjeste
Si nu stiu de ce, cand plimbarea-mi prieste,
Cand sunt multumit c-am starnit noi ispite,
Din mine ies limbi si naparci otravite.

Din mine cresc crengi ca pe pomi, matasoase,
Si insasi natura atotstiutoare
Ea insasi nu stie ce sunt: om sau floare ?
Sau numai un turn ratacit printre case,
Un turn de pe care cad pietre pretioase ?

Sunt cel mai frumos din orasul acesta,
Pe strazile pline cand ies n-am pereche,
Atat de gratios port inelu-n ureche
Si-atat de-nflorite cravata si vesta.
Sunt cel mai frumos din orasul acesta.

vineri, 17 decembrie 2010

miercuri, 15 decembrie 2010

Concurs

Stand si analizand si observand ca multa lume ma injura sub protectia anonimatului in subsolul textelor de pe acest blog, m-am gandit sa dau acest post. Va propun urmatorul concurs: Cine ma injura cel mai poetic, deci poetic, asa cum injur eu, primeste ca premiu volumul meu de poezii si romanul. Semnati-va cumva ca sa pot numi castigatorul. Premiul va va fi trimis prin posta la adresa pe care mi-o veti mentiona ulterilor ;)

luni, 13 decembrie 2010

poemul de luni 36

precum un condamnat


pentru vrăjitorie fierb în dragoste
şi-n vene-mi înfloresc crini violet
ca ochii tăi când mă priveşti şi te faci dragoste
de parc-ai vrea ca să te simt încet încet
dar eu te simt ca pe-un parfum în nară
dar eu te simt şi nu mai ştiu ce fac
ca şi când am fi înrămaţi în seară
ca şi când aş fi dumnezeu nu drac
şi tot simţindu-te mă simt dragostea ta
şi tot simţindu-te sunt doar dragostea ta

duminică, 12 decembrie 2010

Tanarul Andrei Ruse

Dupa ce a debutat prost in 2005 la editura "Vinea" cu volumul de poezii "Black Job", Andrei Ruse a debutat din nou prost, de data asta in proza, cu romanul "Soni", la editura Tritonic, in 2007. In urma secundului debut, tanarul scriitor s-a ales cu cativa simpatizanti din randul blogerilor si elevilor de liceu, cu vreo 2000 de ex vandute si cu cateva raderi de toata frumusetea din partea criticilor literari. Fara studii superioare, cu lecturi putine dar sigure, cu o cultura generala prea genereala, tanarul autor nu s-a lasat intimidat de reactiile criticilor, cum de altfel mi se pare normal, si a mai scos din palarie un roman, "MDMA 16" pana acum cateva zile, sau "Dealer pentru o zi" incepand de acum cateva zile cand editura Polirom i-a acceptat spre publicare manuscrisul, facandu-l pe tanarul autor sa aiba impresia ca l-a prins pe dumnezeu de piciorul dintre picioare. Or sa publici la Polirom nu e nicio smecherie caci aceasta editura nu numai ca promoveaza in bloc autorii, ca pe niste frati de pastaie, dar se mai si chitroseste sa le plateasca drepturi de autor (o stiu din proprie experienta caci mie mi s-a razuit din contract cu lama, procentul care mi se cuvenea din vanzarile Chipurilor), de parca Legea drepturilor de autor n-ar fi ratificata, de parca autorii ar fi niste sclavi, de parca cine stie ce mare serviciu le-ar face publicandu-i. Dupa cum se stie, in Romania, daca nu esti Cartarescu sau alti 2-3, nu-i nicio afacere sa publici carti. Nu faci bani, vinzi, daca ai noroc, 1000-doua de carti, esti nominalizat pe la niste premii tot daca ai noroc, caci e o chestiune de noroc si cu premiile, le iei, tot daca ai noroc, daca nu, nu. Oricum, faptul de a fi publicat la ed Cartea Romaneasca sau la ed Polirom, te apropie mai mult de premiile literare, decat faptul de a fi publicat la alte edituri, dintr-un motiv simplu: Cartea Romaneasca, desi in prezent este in buzunarul editurii Polirom, este si a fost editura de casa a Uniunii Scriitorilor din Romania, iar majoritatea domnilor din jurii sunt autori Cartea Romaneasca-Polirom. Ceea ce spun e usor de observat, daca te uiti numai la premiile USR din ultimii 5 ani.
Revenind la tanarul Andrei Ruse, tin sa mentionez ca domnia sa, imbatat de succesul de a-i fi admis manuscrisul de Polirom, s-a gandit sa posteze un articol pe site-ul boomlit, in care spunea ca trailerul romanului meu e penibil. O fi, n-o fi, eu oricum ii multumesc pt reclama si acum nu fac decat sa ma revansez, dar stau si ma-ntreb, ce il legitimeaza pe acest tanar sa dea el masura penibilului in privinta traileleror? Ca dupa cum spuneam, studii superioare n-are, doua carti proaste are, prea cultivat nu e si nici prea inteligent. Aaaaaaaaaaaaaaaaaa, acum m-am prins! Dreptul la opinie! Hea!

sâmbătă, 11 decembrie 2010

escort

Am inceput un nou roman de ceva vreme, escort se cheama, am scris vreo 5 capitole si cum nu am aratat nimanui niciun rand, m-am gandit sa pun aici un capitol, capitolul

trei


Tiruri, mașini mici, dubițe, motoare, mărci peste mărci, claxoane, blitzuri, oglinzi retrovizoare, semnalizări, frâne, accelerație, marfă și tot felul de șoferi din toate colțurile Europei. Drumul european taie în două bucăți mai mici câmpul sterp. La un kilometru de cabrioleta care tocmai a trecut pe lângă ochii tăi, cu frumusețea aia de fată la volan și cu atitudinea ei de un miliard de euro, e Orașul Copiilor sau mai bine zis Orașul Orfelinat. Patru blocuri gri deschis pe fiecare latură a pătratului împărțit în trei terenuri – de fotbal, baschet, handbal. Copiii care locuiesc în dormitoarele cu vedere spre câmp sunt mai triști. Ei văd în fiecare zi o mare de nimic pe care uneori răsare și apune soarele. Cei cu vedere-n incintă sunt și mai triști, deși pe fețele lor nu rar apar zâmbete. Cantine, magazii, birouri, sală de festivități, pivnițe, garaj. 6211 copii abandonați, orfani, cu părinți aflați în imposibilitatea de a-i întreține și de a-i educa. 32 de paliere. Copii cu vârste între 7 și 21 de ani. Două băi pe fiecare palier, una pentru F și cealaltă pentru B. Bătăi, violuri, iubiri, alcool, boli venerice, SIDA, prietenii și uite-l și pe Albastru la 16 ani. Chip angelic, cum îi place să-și zică, ochi turbați, tulburi, reci, albaștri, zâmbet promițător, trup zvelt, binefăcut și pumnii strânși, unul după altul în capul – cui crezi? Ghici!
În capul unuia care l-a violat pe unul dintre puștii din dormitorul lui. La dușuri. Azi dimineață. Genunchi în gură, șuturi în coaste, volum pe voce:
- Îți mai trebe cur mă muistule! Na!
Pete de sânge. Faianță. Oglinzi. Aburi. Chiuvete – și robinetul uneia e deschis. Închide-l.
Coaste rupte, dinți, față spartă, arcade, nas – i-ajunge. Sau mai vrei să-i dea? Imaginează-ți dacă zici dea.
Poartă un tricou roșu pe care scrie cu alb SALE, blugi până la genunchi și adidași. S-a spălat pe mâini și a închis el robinetul. Acum își privește monturile. Îl dor. Unul e julit. Arătătorul și degetul mic sunt scrântite. A ieșit pe palier. Uși. Camere. A deschis o ușă și a intrat în a lui. Puștiul violat e pe un pat. Îl privește timid. Albastru e agitat. Își recapătă respirația.
- L-ai bătut? întreabă puștiul.
- L-am rupt.
O masă, trei scaune, trei dulapuri încuiate cu lacăt, mochetă roasă, pătată, ruptă, perdea cenușie și pe fereastră se văd în depărtare, ca niște reflexii ale stelelor, luminile orașului. În noapte. Eu sunt în oraș acum și aici voi rămâne mereu. Joc ping-pong cu ochii tăi și cu respect te salut, bună seara.
- Hai și suge-mi-o și mie un pic, a zis Albastru rugător, descheindu-și prohabul și scoțându-și la interval cariciu’.
- Da, i-a răspuns puștiul și s-a așezat în fund pe muchia patului. Dar te rog să nu-ți dai drumu-n gura mea.
- Nu. Îți spun când îmi vine.
Puștiul e efeminat rău – gesturi femeiești, voce, inflexiuni, sprâncene, păr, mers, altitudine – și apucă în mână mădularul lui Albastru. Îl freacă. Îl întărește. Îl sărută, îl linge cu vârful limbii și-l ia între fălci. Îl suge cu o poftă despre care nu-mi dau seama daca-i jucată sau nu. Albastru îl ține de cap. Juisează.
Derulez înainte că nu-mi place secvența asta. Cât derulez permite-mi să-ți spun cum a ajuns Albastru în Orașul Orfanilor.
fix în momentul ăsta citești un vers fără sens și împrejurul tău lumea se învârte după cum are chef universul și universul e versul poetului SGB. care zice:
- Autocarul a intrat în oraș și a oprit în fața clădirii Primăriei. Curg apele de pe el. A alergat din Istanbul până-n dreptul ochilor tăi. I-a adus pe Albastru și pe frumoasa lui mamă, Violeta.
Violeta are douășopt de ani, este necăsătorită, poartă îmbrăcăminte și trăsături care o fac să arate ca sora fiului ei în ochii bărbaților. Fiul ei are 13 ani. Ea arată de 19, are formele pline, tenul limpede, curbe pe care te poți prelinge. Este expertă-n felație și înghite sămânța fiecărui bărbat pe care-l lucrează oral. Sperma îi menține trăsăturile tinere. Cunoaște acest secret și nu poate trăi fără ea. În meseria ei tinerețea e asul din mânecă. E prostituată. Practică de când se știe.
Sunt 13 ani de când n-a mai fost aici în oraș, în orașul în care s-a născut, a copilărit și-așa mai departe. Pe Albastru habar n-are cu cine l-a făcut. Avea 15 ani când i l-a însămânțat un autor necunoscut în pântec și era destul de foarte copilă. Nu ca acum când, deși arată ca o studentă la teologie, e dracu gol. Poartă ochelarii de soare în păr, două clame și-și ține fiul de mână. Au fiecare câte-un trolăr cu haine, papuci etc. Șoferul le înmânează sedus.
- Poftiți, domnișoară.
- Mersi.
- Poftiți, domnule.
- Mulțumesc.
S-au urcat într-un taxi. Taximetristul îi privește prin oglinda pe care-o are deasupra frunții. E în lăv. Violeta arată de zici c-a coborât de pe coperta revistei Elle. Sânii ei îi aruncă în aer imaginația.
- În Nord, vă rog, zice Albastru.
Taximetristul pornește taximetrul. Albastru s-a uitat în mintea lui prin oglindă și-a văzut tot orașul. E slab ca un poem de Claudiu Komartin. Taximetrul a pus o melodie la casetofon. A pus Macarena. Se vede că-i tânăr. Acum așteaptă reacții din partea clienților care îl ignoră total. Dar mai dă-l în pula mea.
Violeta privește străzile și amintirile trecutului o năpădesc. Acolo, în părculețul cu băncuțe drăguțe, stătea cu colegele ei de gimnaziu. Pe trotuarul din fața Sex Shopului se plimba de mână cu primul ei iubit, pe când era o nimfetă de 12 ani. Pe trecerea asta de pietoni pe care acum traversează un melc cotobelc pe rotile, a mers buimacă după un viol, și aici, la semafor, n-a stat niciodată. E un semafor mai recent care acum e roșu.
- E urât rău orașul ăsta, măi mamă.
- E frumos, dar trebuie să-l vezi mergând pe jos
- Oare?
Albastru s-a născut și-a crescut în Istanbul. A mai fost în România, pe litoral și în București însă orașul ăsta, totuși, îl face să se simtă ciudat.
- Uite, aici era cinematograful... Acu’ văd că-s birouri... Și-n spate bazinul de înot... Mai este baziunul de înot acolo, face spre taximetrist Violeta, cu genele ca semnele de-ntrebare.
- Da, mai este, dar nu merge nimeni...
- Mergem noi mâine, Albastru, mamă.
- E copilul dumneavostră? Păreți atât de tânără...
- Da, i-al meu, l-am născut când aveam 15 ani... Am fost precoce, hihi. Taximetristul nu crede. Violeta radiază tinerețe, primăvară, și-mprejurul lor totul înverzește, înmugurește, până și trandafirul alb căruia i-am rupt toate petalele și le-am aruncat în foc, până și literele care construiesc numele Albastru.
În dreapta e Casa de cultură a studenților, cu grădina ei splendidă și cu porțile din fier forjat; în spate e Piața Nordului, în stânga un bloc dărăpănat și-nainte, semaforul e verde, deci avem undă verde.
Intrăm în intersecție și: Buff!!! Ne-a izbit o mașină de ne-a zguduit inimile și taximetristul a pierdut controlul volanului. A venit din senin, condusă de-o praostă! Dar chiar acum mașina noastră trece pe contra-sens. Pac!!! Ne-a mai izbit una, o dubiță, alta, buff!!! Ne rostogolim, bla bla, mașina noastră-i cu roțile-n sus, așteaptă un tractor, o salvare, poliția. Taximetristul are picioarele strivite, capul spart și e inconștient. Violeta e moartă mangă. Când ne-am rostogolit a dat cu capul de plafon și osul coloanei vertebrale i-a străpuns creierul. Albastru e lucid. Are ambele mâini rupte. Una din umăr și cealaltă din antebraț. Urlă. Eu sunt teafăr, nevătămat și relaxat, că, vorba aia,-s autorul, ha. Tu cum ești?
Am derulat până când Albastru a ejaculat pe mochetă. S-a șters cu prosopul de față al celuilalt coleg de cameră și fumează la geam o țigară Kent blue. M-au plătit domnii de la Kent să le fac reclamă ;)
Puștiul violat s-a dus la baie. Albastru face cerculețe cu fumul și-ncet încet afară se întunecă. Are visele cât Casa Poporului, creierul lui compune viitorul, are ochii deschiși spre ziua de mâine și brusc se face mâine. E dimineață, Albastru e-n costumația lui foarte shuki de puști de 16 ani, pe care te las să ți-o imaginezi. Ține în mână o mapă haioasă din piele de șarpe și se urcă în autobuzul care ridică copiii ca el și-i transportă în oraș - la școală, la muncă, la furat, la ce pică. El merge la liceul din centru. E elev în clasa a 10-a, profilul mate-info, premiant, deși nu-l vezi niciodată c-o carte-n mână. E un mic geniu sau un mare escroc? Nu știm, dar îl putem studia acum, căci tocmai a intrat în sala de clasă. Zice:
- Salut - și i se răspunde:
- Salut, bună, Albastru etc.
Dă noroc cu colegii, vorbește cu colegele și se așează la locul lui din ultima bancă. Scoate din mapă un caiet, mâzgâlește ceva și-apare Olimpiu, Olimpiu Popânzac, doamnelor și domnilor, în aplauzele dumneavoastră. Închide cartea și-aplaudă-l și tu. Sau lasă.
Vine de unde vine, de-acasă. A venit pe jos, stă aproape. Poartă o pereche de funduri de șampanie pe nas, o pereche de adidași albi, simpli, blugi, plovăr, mâinile în buzunare. Părinții lui sunt ingineri și el e un inginer al geniului. De fapt el îl ajută pe Albastru să fie premiant. El îi scrie temele. El îi face tezele, testele și lucrările de control. Practic, imită perfect scrisul lui Albastru iar când dau teste scrie și foile lui. La fel cu temele.
Albastru învață totul pe de rost. Are o memorie de dumnezeu și asta-l scoate. Altfel degeaba îi scria Olimpiu tot. Și are și-o retorică versată ca o damă de companie.
Cei doi tocmai își strâng mâinile. Se pupă ca doi din mafia siciliană și se uită spre tine. Îți văd ochii aprinși ca două paie de chibrit cum urmăresc rândurile mele și-ți zic:
- I pup u, cititorule!
Sala se liniștește, vocile se transformă în șoapte căci în curând va veni domnul profesor. Tocmai se aude sunetul care anunță începutul orelor. Elevii stau în bănci ca boabele-n păstăi, vorba unui poet.
- Azi ne predă escort de Stoian G. Bogdan, zice Olimpiu.
- Hai să chiulim, propune nesimțitu’ Albastru.
- Că bine zici  Hai! o dă Olimpiu și se ridică. Ies pe ușă pe culoarul pustiu. Se grăbesc ca nu cumva să dea nas în nas cu profesorul. E un sever profesorul, dar predă bine. Coboară scările, privesc pereții albi, pe ferestre și ajung la ieșirea din liceu. Coboară alte scări. Sunt pe trotuar. Ce faceți, domnilor?
- Mergem la o cafea.
Unde?
- În Milk&Chocolate Caffe.
Ce-i asta?
- I-o cafenea mișto. Ajungem acu’.
Bine. Intrăm pe strada ZZZ. Pe la mijlocul ei se vede cafeneaua asta, care-i un iris prin care nu privește nimeni. Intrăm. E mișto. Ca o tablă de șah 3D. Nu e aglomerat. Sunt doar câțiva pioni, un barman și o regină. Să fie unul dintre noi nebunul? Albastru, Olimpiu, tu sau eu? Uite o pătrățică liberă. Ne așezăm la masă. Pe pereți sunt oglinzi defecte, care deformează realitatea, tablouri semnate de SGB cu mercur, două sirene de care m-am îndrăgostit, într-un acvariu prin care zburdă 25000 de pești piranha.
- E frumos aici, fac.
- Da, zice Olimpiu. Că doar e în imaginația ta totul.
Da! Albastru îi face ochi dulci blondei. Îi trimite un vis în subconștient. Ea se ridică și se așează la masa noastră. E fosta lui colegă de generală, Denisa.
- Ce faci Albastrule, de când nu te-am mai văzut...
- Ce bine arăți, o complimentează Albastru, vino să te sărut că mi-a fost dor de tine...
A așezat-o pe genunchiul lui. Îi mănâncă parfumul fin. Zâmbește.
Olimpiu se ridică. Privește cu ochii lui mari pianina, mă roagă să-i fac loc, îi fac, și se îndreaptă spre ea glonț. Își potrivește sub posterior scaunul, își pocnește degetele și le așează ca pe niște petale pe clape. Brusc, jazzul se scurge pe marmură, se întinde pe sub mese, ne prinde pe toți de picioare și ni se urcă pe coapse. I-a descheiat sutienul Denisei și-a mușcat-o de sfârc. Albrastru soarbe dintr-o țigară Kent blue. Surâde. Porii lui absorb ca pe-un balsam muzica. Barmanul jonglează cu paharele pline, cu whisky, cola, piniacolada, techila, blue night. Și fiecare strop curge cu încetinitorul iar barmanul nu lasă niciunul să ajungă până jos. În acvariu peștii piranha au mâceput să muște din cele două sirene. Încet încet se transformă în sirenimfete. Oglinzile sunt limpezi, te reflectă citind escort. Ești cu noi la masă, doar că ești junk și te crezi în altă realitate, beibi.
Degetele lui Olimpiu ne fac să ne simțim ca-n Olimp. Însuși Zeus e cu noi la masă, bea o ciocolată caldă, doar că tu nu îl vezi. Îl privește pe pianist și plânge. Olimpiu a depășit jazzul, acum cântă dumnezeu. Aranjează sunetele încât în aer încep să apară culori vii. Sentimente. Spirite. Alte realități. Lângă masa noastră s-a așezat un cavaler al mesei rotunde. Vizavi de el curge un pârău de cristal. O femeie dezbrăcată stă întinsă la soare. Părul ei e roșu ca sângele. Lângă ea e un coșuleț cu merinde pentru bunica. Vrei să fii tu lupul cel rău? Sau vrei să fii ciuperca în care se așează Scufița Roșie?
Eu sunt cu Albacazăpada pe nas. Albastru e cu Denisa la toaletă. Olimpiu ne face păpușile muzicii lui. Dar e frumos! E al naibi de frumos! Nimic nu e realitate! E excelent!
Vreau o soprană să-mi cânte arii de Puccini în timp ce-o fut. Și nu apare niciuna. Să-l rog pe Olimpiu să apese clapele:
- Maestre, fă-mi plăcerea și întoarce timpul până în vremea când Maria Callas avea 25 de ani, întrucât am enormă nevoie de balsamul glasului ei pe corason. Trei clape și uite-o! Cu ochii ei negri ca niște limuzine sobre, apropiindu-se cu farurile stinse. Uite-o! Cu buzele în forma arcului unui Cupidon, cu zâmbetul ei exasperant de încântător și trupul, ca un nud modelat de un sculptor divin. Te las acum. Uit-o!

duminică, 5 decembrie 2010

uite un recenzent

al romanului meu care vorbeste corect pana la un punct, dupa care, cazut in una dintre capcane, zice ca m-am bagat si pe mine in roman, ceea ce-i adevarat dar nu asa cum crede el :)

poemul de luni 34

Azi pun unul dintre poemele mele de inalta calitate in varianta finala:


Poem pentru pian şi-o altă seară


Fuma cu sete
fuma ca şi cum
fiecare fum o ducea mai departe de mine
o-mbălsăma ca pe o nefertiti a localurilor roşii
în care se dansa tango

Fuma lângă mine şi-o simţeam

în alt loc

în alt timp

sau în altă viaţă

undeva în braţele unui amant
ale unui părinte
sau la o altă masă dintr-un alt local

Purta o rochie de cenuşă, părul în coc, cercei
şi decolteul larg ca un zâmbet amar
Avea sânii rotunzi, bărbia înaltă
puţină noapte pe pometele stâng
şi ochi fără capăt

Ce trist e şi tangoul ăsta... Să dansăm

mi-a zis
strivind ţigara

Te rog

am şoptit
luându-i mâna rece ca şi seara
în care îi scriam

ce-o să fac oare când o să ne întâlnim şi
bătăile inimii tale or să-mi spargă faţa?
o să cad? sau o să-ţi spun
bună
cu gura plină de sânge?

Ne-am întâlnit târziu
şi peste golul lăsat de atâtea absenţe
a început să-mi crească o crustă
şi lumea aceea cu seri mărunte
tangouri uitate atingeri sfârşite în ...

Atunci a spart un craniu în asfalt
un craniu de copil vopsit în culorile apusului
a păşit peste el şi m-a sărutat

Nu simt niciun gust de sânge

mi-a zis
cu vorbele rujate ca în altă seară
când într-o baltă de sânge-am dansat. Oraşul
devenise o mâzgâlitură
o pisică mi-a fugit din umbră şi
din galop a oprit doi cai
în smoala blănii ei. doi cai cu scheletele prelungite într-o caleaşcă
în care ne-am urcat surâzând
şi-am coborât
acolo
în acea seară
când am luat-o de mână şi-am aruncat-o-n tango

Rochia i-a lăsat în aer o dâră
sânii îi păreau mai rotunzi, pielea mai rece
şi gândurile cumva mai aproape
de buzunarul meu de la piept

Știi... după tangoul ăsta n-o să mai dansăm niciodată

mi-a zis
şi mi-am retras genunchiul dintre coapsele ei

Te sinucizi

am întrebat
forţând distanţa

Nu.
Punem .

param
pam
pam

E ultima seară

clavirul – a murit. Şi vioara?
cu-n țipăt scurt culorile s-au şters
şi seara
nu a mai mers

n-a mai fost ca-n tangoul albastru
mov, violet – când chiar eu
începusem s-o stărut pe sub piele
pe sub noaptea ce creștea pe obrazul ei stâng
pe –

nu era dragoste. era poezie

de parcă între noi era poemul
pentru pian
şi-o altă seară

A fost frumos cu tine

i-am murmurat

fiindcă a fost


pe trotuar, sub o lumină roşie de felinar

Să scrii ceva despre noi, într-o seară

mi-a zis

şi s-a făcut noapte

sâmbătă, 4 decembrie 2010

Topul tinerilor scriitori romani

Prietenul meu Gelu Vlasin a scornit o noua modalitate de promovare pe net. Topul asta. Care ma deranjeaza foarte mult intrucat nu stiu ce cauta numele meu intre atatia scriitori de mana a doua si-a treia. E ca si cum ai pune o limuzina langa cateva trabanturi si-un olcit si-ai intreba poporul care-i pe primul loc in top :D Dar nu asta conteaza. Relevanta unui astfel de top nu exista. Ce poate demonstra? Ca mai multe persoane au votat un scriitor si mai putine altul. Si? Ce rezulta de-aici? P...ula.

joi, 2 decembrie 2010

Cronika de Mihai Vakulovski

Ştiu ce-ai făcut în viaţa asta

După un super debut cu un volum de poezie, „Chipurile”, Stoian G. Bogdan vine cu o interesantă carte de proză, intitulată „Nu-ştiu-cîte-zile”. „Nu-ştiu-cîte-zile” este un roman original, scris cu mult nerv şi pasiune, plin de viaţă şi de sînge şi la propriu, şi la figurat, o naraţiune alertă care ţine cititorul încordat pînă la „SFÎRŞIT”, ultimul cuvînt al textului care cuprinde nu ştiu cîte zile din prezent şi nu ştiu cîte amintiri din trecut. Romanul are trei planuri pe care le adună împreună un personaj cu o poveste mişto. Acţiunea primului plan are loc în 2008, iar al II-lea plan se petrece în copilăria şi adolescenţa personajului homodiegetic, Narcis, poreclit El Presidente. Al treilea... Naratorului i se acreşte cu prea-binele şi se întoarce aşa, pur şi simplu, în orăşelul natal, Comăneşti. Fiind un tînăr avocat de succes, logodit cu fiica unui interlop celebru, mare om de afaceri - cum altfel? - isteaţă, frumoasă foc, bogată şi care-l iubeşte, Narcis e atras brusc de trecutul-miraj care aduce în palmele cititorului viaţa lui Narcis dinainte de-a se muta la Bucureşti. Băiatul avea nişte părinţi care n-o duceau rău deloc, doar că într-o seară a rămas orfan. Vinde apartamentul şi se mută la Bucureşti, unde intrase la universitate, la Facultatea de Drept. Aici îşi face două feluri de prieteni – scriitori şi golani, astfel SGB-ul reuşind să împletească-n „Nu-ştiu-cîte-zile” două lumi cu totul diferite, paralele chiar, dacă nu opuse. Narcis e un student care – datorită banilor luaţi pe apartamentul părinţilor, dar şi anturajului – are altfel de viaţă studenţească decît ne-au obişnuit pînă acum scriitorii. El e destul de snob şi nu prea simpatic, destul de tipicar, destul de şmecher, destul de misogin şi la limita dintre intelectualii rasaţi şi cocalarii agresivi, vocabularul şi vrăjeala personajului central fiind o altă caracteristică inedită a romanului. În fine, băiatul pentru care între timp „iarba era perechea de ochelari prin care privea realitatea” s-a întîlnit cu Catarina, fata marelui interlop, chiar ea fiind logodnica lui din planul principal, din prezent. De aici toate s-au schimbat pentru El, chiar dacă „uneori am senzaţia că viaţa e de fapt o mare băşină. Te târăşti toată tinereţea să atingi un scop, de obicei scopul e să ajungi cineva important, şi fix când mai eşti la o stradă să-l atingi, dă moartea cu roţile peste tine. Mă întristează oamenii care mor fără să fi trăit ceva senzaţional, oamenii fără biografie, oamenii a căror viaţă poţi s-o rezumi într-un rând. Cred că viaţa fiecărui om ar trebui să fie la un moment dat un best-seller. Cred că şi dacă eşti sărac, şi dacă nu eşti, trebuie să ai o poveste mişto. Mie îmi plac poveştile mişto. Nu contează că personajul e cerşetorul de la metrou sau preşedintele, nu contează că e tragedie, comedie sau dramă – povestea să fie mişto” – „E mult imprevizibil în viaţa asta. Uneori parcă ai trăi un film. Unul prost. Al cărui final, oricât te-ai strofoca, tot nu-l poţi prevedea”. Un roman despre vrăjeala de doi lei şi despre corupţia la cel mai înalt nivel, despre lumea scriitoricească şi lumea borfaşilor (ordinari, mafioţi sau „oameni de stat”), despre statul român şi politicienii lui corupţi, paginile despre statul român, care „trebuie rescris în favoarea cetăţenilor” şi cetăţenii lui prevestind în SGB un analist politic bătăios sau un politician de cea mai înaltă clasă („Statul Român, chiar şi azi, în 2010, când eu scriu rândul ăsta, e o epavă care încă mai consumă combustibil. El nu întreprinde nimic. Face afaceri numai în dauna cetăţenilor, dar în favoarea politicienilor. Cu bani luaţi de la gura cetăţenilor. La câte o sută de mii de săraci există un multimilionar. Şi sunt milioane de săraci. Statul român trebuie rescris în favoarea cetăţenilor. Ălora mulţi şi pârliţi. Pentru că Statul Român e un aparat care funcţionează ca un storcător. Iar cei storşi sunt chiar cetăţenii care îl populează. Sistemul său trebuie reconfigurat. Clasa politică actuală, cu comuniştii de mâna a doua, cu securiştii şi copiii securiştilor, cu tot neamul lor de la maimuţă la cimpanzeu, n-o să reconfigureze sistemul ăsta, pentru că e-n detrimentul lor. Pierd puterea de a tăia şi spânzura după cum le poftesc inimile. Trebuie să vină cineva să-i tragă de cravată şi să-i întrebe: Băăă, unde-s banii? În ’90, când aţi pus mâna pe hăţuri, căruţa avea două miliarde de dolari pe plus şi alte nu ştiu câte sub formă de creanţe. Bani de primit de la alte State. După 20 de ani, are o sută douăzeci de miliarde pe minus. Bani de dat. Unde-s banii? Aţi vândut tot. Unde-s banii? Poporul e pârlit, te plimbi prin Piaţa Unirii şi vezi oameni care dorm pe cartoane. Unde-s banii? Cineva care să se întrebe: Cum o să dea românii banii ăştia dacă sunt conduşi de băşinoşii ăştia şi de copiii lor făcuţi cu dosu’ pulii? Cineva care să le spună oamenilor să fie mai puţin atenţi la circul de pe scena politică şi să îşi fixeze atenţia pe întreg teatrul. Că teatrul se dărâmă”). Un roman cu foarte multă acţiune. Da, e şi sex, şi viol, şi bătăi, şi crime, şi urmăriri ca-n filme, şi întîmplări neverosimile, şi execuţii la comandă, şi răzbunări calculate sau norocoase, şi furturi de maşini, şi răpiri (pentru rinichi), şi droguri, şi prostituţie, şi peşti, şi fete de bani gata, şi scriitori de tot felul, unii dintre ei uşor recognoscibili. Un roman care se termină într-o noapte „ca o bilă de biliard umplută cu universul”, în ritmurile inimii personajului central, care bate „ca o maşină de cusut frică”. „Nu-ştiu-cîte-zile” este o carte care la început pare de consum, dar care, de fapt, e o dramă actuală foarte bine ilustrată de Stoian G. Bogdan, care sînt sigur că acum doar a debutat în proză şi are tot viitorul în faţă.

Tiuk! nr. 29