Adrian Jicu despre Nu-stiu-cate-zile

Puterea scrisului


După succesul înregistrat cu Chipurile, Stoian G. Bogdan îşi încearcă acum norocul pe terenul prozei, publicând „un superRoman” (cum scrie pe pagina de gardă) intitulat Nu-ştiu-câte-zile (Bucureşti, Editura „Trei”, 2010). Alcătuită după o reţetă de succes, cartea are ingredientele necesare: formă grafică atractivă, o prezentare voit tare, făcută de Mihai Vakulovski, şi îndemnuri la lectură, pe coperta a patra, unde iată ce găsim: „V-aţi săturat de literatura cu majusculă? Vreţi să citiţi un roman tare? Un roman fără cearcăne, fără riduri? Cu mult haz, multă adrenalină şi multă dramă? Vreţi suspans şi lacrimi, sânge şi alte fluide, limbaj viu şi o poveste incredibilă? Vreţi un roman despre realitatea de lângă voi? Atunci întoarceţi cartea, deschideţi-o şi apucaţi-vă imediat de citit!” O listă lungă de promisiuni, semn că editura şi-a însuşit destul de bine tehnicile de marketing occidentale, pe care încearcă să le aplice publicului de la noi. Nu-mi pot da seama cât de eficiente vor fi aceste îndemnuri, dar pot spune că pentru mine efectul a fost mai degrabă unul invers.

Povestea în sine este relativ simplă şi o găsim rezumată pe aceeaşi coperta a patra: „Nu-ştiu-câte-zile e filmul alert al parvenirii lui Narcis Ivan, avocat cu veleităţi scriitoriceşti, într-o lume în care doar cel mai deştept şi mai rapid face regula. Adică, cel mai şmecher. O carte despre cei din jurul nostru, deveniţi personaje ale unei realităţi kitsch. Un fel de roman al vieţii fără fard.” Aşadar, un scenariu de film american, cu aventuri aproape senzaţionale, în care protagonistul se întoarce superbogat în Comăneştiul natal, unde, alături de tovarăşii din adolescenţă, bate nişte ţigani care puseseră stăpânire pe oraş, unde stârneşte invidie, dar şi admiraţia fetelor şi nevestelor, dar se şi aprinde după o anume Livia, pe care o prosteşte să îl însoţească în Italia, unde interlopul Victor Caran, influentul său viitor socru din Bucureşti, îl trimite cu o misiune extrem de importantă. La Torino îl descoperă chiar pe cel care comandase uciderea părinţilor săi, Rustem, pe care îl împuşcă după ce află cine a săvârşit crima. Întors în ţară, îl caută pe ucigaşul devenit om de afaceri la Baia Mare şi, evident, îl împuşcă, răzbunându-se. Între timp, Catarina, logodnica sa bucureşteană, trimite la Comăneşti un gealat, Dragoş, care află de aventura lui Narcis cu Livia, o găseşte pe aceasta şi o violează. Epilogul ne readuce la convenţia brutală din începutul romanului, unde naratorul ţine morţiş să-şi impună o poziţie dominantă în relaţia cu cititorul: „Să stabilim din start: eu sunt autorul şi asta-i cartea mea. Faptul că tu citeşti rândul ăsta e pură întâmplare. Faptul că eu scriu rândul ăsta nu e. În momentul în care ai ales să citeşti, ai căzut în mâna mea. Dar nu-ţi fă (sic!) probleme, o să înveţi multe şi toate îţi vor folosi la un moment dat. Deci, dă pagina.”

Cu un subiect mai degrabă neconvingător, de film american, romanul s-ar putea salva doar din perspectivă parodică, Stoian G. Bogdan refuzând ostentativ, în maniera-i caracteristică, modul convenţional de a scrie proză şi încercând să impună alt mod de a crea. Aerul avangardist şi poza sunt, de fapt, principalele atuuri ale unei cărţi greu definibilă. Reuşitele ei (puţine câte sunt) ţin de lipsa de inhibiţii şi de respingerea unor convenţii romaneşti. Nu-ştiu-câte-zile izbeşte prin paradox: pe un subiect comercial, autorul construieşte un roman care se dezice de convenţiile romanului comercial. Altfel spus, el încearcă să prindă doi iepuri, succesul de piaţă şi valoarea, însă reuşita e îndoielnică.

Pentru unul care a citit Chipurile şi e familiarizat cu felul de a scrie al autorului, Nu-ştiu-câte-zile e o supă reîncălzită sau, dacă vreţi, un roman în care SGB alunecă în manierism. Chiar dacă sub o altă formă (epică), substanţa cărţii e, în definitiv, aceeaşi. Dacă în poezie ea însemna ceva nou, atât la nivelul limbajului, cât mai ales al atitudinii, al unui alt ton, care lipsea în lirica ultimilor ani, acum am avut o acută senzaţie de construct artificial al cărui scop este vânzarea. Ceea ce nu e neapărat rău, dar nici suficient pentru un roman de valoare.

Din revista Ateneu

-------------------------------------------------------------------------------------


Comentariu:


Adraian Jicu, este dupa parerea mea unul dintre cei mai inteligenti critici literari romani ai momentului. Pe langa asta, nici nu e sub egida vreunei edituri, asa ca verdictele sale sunt, pana la proba contrarie, de buna credinta. Problema acestei recenzii este una pe care am intalnit-o in mai toate recenziile care s-au scris despre roman, anume: recenzentul nu vorbeste despre cartea mea ci despre ceea ce gresit a intales el din cartea mea. Pentru ca, in superRomanul meu Nu-stiu-cate-zile, protagonistul Narcis Ivan nu se intalneste la Torino cu cel care comandase uciderea parintilor sai. Iar la Baia Mare nu se intalneste cu ucigasul, asa cum povesteste criticul. Si aici intervine intrebarea, daca recenzentii povestesc in recenzii alte carti decat cea pe care am scris-o eu, oare nu au citit, asa cum mai obisnuiesc, cartea fara un minim de concentrare? Tind sa cred ca da. Si am si explicatia. Exista unii critici cu care eu nu sunt in relatii cordiale. Acestia mi-au muscat de cur romanul in varii ocazii. Stii cum e, e mai usor sa crezi decat sa gandesti. Unii daca altii le zic ca cerul e verde cred. Asa e sunt si criticii. Zic: ce faci ba, ai citit cutare? da, ba, e prost, e naspa. aha, asa credeam si eu. Criticul cacanar Alex Goldis, de altfel, a scris un text rau voitor pentru revista Cultura inainte ca romanul meu sa iasa pe piata. Faza e ca textul era despre romanul in care el nu aruncase niciun ochi. Dupa aia i l-am trimis. Altfel, criticul bacauan intuieste ceva ce altii nu au intuit, ceea ce imi confirma ca noi astia din Bacau suntem mai destepti, si anume ca, romanul este unul avangardist si deci, criteriile dupa care il judeca criticii din prezent sunt obosite. Pana la urma o sa ma enervez si-o sa m-apuc de scris o noua teorie literara, caci teoriile deja existente nu pot constitui mijloace de interpretare ale literaturii mele. De ce? Pentru ca toate filosofiile literare sunt niste elucubratii. Ele pornesc de la idei gresite. Cum asa? Pai uite-asa. Cei care le-au creat erau sub invluenta a ceea ce Marx numea opium pentru popor, adica a religiei. Or orice om care sufera de molima religiei este un idiot si deci, tot ce iese din gura lui e idiotenie. Criticul mai afirma si ca romanul nu are valoare. Asta nu inteleg criticii, ca cultura pe care o fac eu, fute minciuna in care cred ei si deci, ceea ce inteleg ei prin valoare e stupid. Ma intreb si eu: cum plm n-are valoare daca costa 25 de lei si se vinde?