Poemul de luni 4

uite un poem de Geo Dumitrescu de prin anii '40.



Libertatea de a trage cu puşca



În groapa neagră, poate chiar într-un cimitir,
oamenii, prietenii mei înarmaţi, îşi ascultau propriile şoapte -
toţi erau murdari, slabi şi patetici ca în Shakespeare,
îşi numărau gloanţele şi zilele şi nădăjduiau un atac peste noapte...

Atunci, a ieşit luna, fără cască, de undeva din bezna ghimpată -
dar oamenii n-au căzut cu feţele la pământ,
ci au aprins ţigările discutând despre libertatea de a trage cu puşca
rezemaţi comod în groapa neagră sau poate chiar pe câte-o piatră de mormânt.

Sunt sigur că unul din ei eram eu -
de altfel, astăzi mi-am găsit în sertar, printre manuscrisele fel de fel,
pistolul meu ghintuit, cu douăzeci şi patru de focuri,
cu care am participat la asediul Trebizondei, dacă nu mă-nşel.

Doamne, ce de isprăvi am mai făcut şi-atunci!...
Ca un erou din Sadoveanu, eram viteaz şi crud:
ţin minte să fi ucis trei sute şaizeci de duşmani într-un singur asalt -
ah, răcnetele mele de mânie şi triumf şi-acuma mi le mai aud!...

La Waterloo, eram cu bietul Bonaparte cabotinul,
rostandizând pe pragul unui veac;
viteaz şi inutil şi graseiat la culme,
luptam şi-atuncea - ce era să fac?


Degetele strângeau o ţigară fumată demult.
În groapa neagră, ca nişte pietre, cădeau ultimele cuvinte.
Prietenii mei înarmaţi şi patetici mă ascultau uluiţi,
rezemaţi comod de pietrele de la morminte.

Paralel cu noi, dedesubt, oameni îşi dormeau veşnicia -
şi ei discutau despre libertatea de a trage cu puşca, după fiecare măcel!...
Dar, pe pistolul meu cu douăzeci şi patru de gloanţe! luna mi se pare aceeaşi
Cu care am participat la asediul Trebizondei, dacă nu mă-nşel!...