uite un critic :)

Am citit mai acu' o vreme aceasta cronica pe mailul prietenului meu Claudiu Komartin. I-am zis, ma frate dar asta se apuca sa-mi povesteasca poemele, dar asta ma rade programat, se simte. La care Claudiu mi-a zis ca, stai ma linistit ca eu i-am cerut asta, ca n-aveai nicio radere si batea la ochi. Aha, am zis, bine. Cronica trebuia sa apara intr-o revista care se auzea ca apare: Poesis International, sub bagheta lui Claudiu. In fine, iata cronica in revista Cultura:


Citind Chipurile te intrebi daca Stoian G. Bogdan n-are cumva dreptate cand afirma ca, mai degraba decat un poet, el este un poem: identitate cu cap si pajura, intrucat asumarea empirismului artistic inculca metonimic echivalenta dintre subiectivitate (autorul), existenta (individul) si interfata dintre cele doua (poemul). Iar cine pleaca urechea la zvonistica lumii literare sau arunca o privire pe blogurile unde semneaza SGB are toate motivele sa-l creada: omul seamana cu personajele sale. Caci biografia, iar nu auctorialitatea, pare a fi proiectul tanarului scriitor („Scriu pentru ca traiesc.”). Pulsul trairii, nu impulsul scriiturii. Dar crezul tine pret de un vers, caci, o stie oricine, viata nu e inca literatura si, daca n-ar fi poetul – ce „ridica insumare de harfe rasfirate”, pentru a istovi cantecul realitatii –, nici nu s-ar preface vreodata („desi aceasta scurta biografie nu e un poem, totusi eu am simtit nevoia sa-l fac sa fie” – Scurta biografie). Sperand sa i se piarda urma in viata, SGB vrea deopotriva sa i se recunoasca pecetea in scris. Doua miscari contrapunctate – una de atenuare a literaritatii si, concomitent, alta de propulsare a figurii creatoare. Suspendata intre program si retorica, poezia din Chipurile cauta sa le satisfaca pe ambele. Cand tranzitivitatea devine prea tranzitiva e degraba indulcita de o metafora, iar cand autoreferentialitatea discursiva irumpe se taie la montaj, pentru a se introduce vreo replica fara pretentii culturale.

SGB scrie despre marginalitate chiar din interiorul ei: cersetori, interlopi, prostituate – exponentii unei umanitati decazute, vietuind intr-un marasm existential/moral fara soteriologie viabila: „aici prietene ar fi fost bine sa nu intri/ asta-i orasul comanesti. aici m-am nascut eu/ aici te asteapta disperarea in rochie de mireasa/ si moartea daca ai noroc” (Halucinatie in drum spre orasul natal). Complementara radiografiei sordide a provinciei, investigarea autoscopica a propriei depresii (Poemul din ultima camera, Astazi implinesc 25 de ani, Ciotlosharada, acasa) face trecerea spre ciclul traumatic al „poemelor de familie” (Riki, General Gusa, nr.3, Sanatoriu). Organizat dupa logica alternantei, volumul mizeaza – dupa cum s-a observat – pe echilibristica dintre doua registre ce, in aparenta, se exclud. Astfel, SGB trece drept un „cinic sentimental” (Al. Cistelecan), un „dur cu suflet bun” (Paul Cernat), animat de o „brutalitate ingenua [dar si de] un patetism secret”. Haladuind prin „niste locuri rele” – bordeluri, puscarii, mahalale –, personajul Chipurilor trebuie sa joace la dublu, caci el e martor atat al ascensiunii sociale/financiare, cat si al decaderii umane dramatice, starnita de „soarta [care] face misto uneori”. Supravietuirea cu orice pret reclama pragmatism/cinism, iar prabusirea stoarce lacrimi. Numai ca, aceasta dualitate atitudinal-psihologica are nevoie de spatii intermediare, de nuante, de rupturi, de prelungiri pentru a sustine o viziune poetica cu adevarat complexa. Din pacate, insa, propulsat de un schematism compasional-afectiv, SGB interpreteaza in alb si negru destinul contorsionat al chipurilor sale. Odata deprinsa mecanica sensibilitatii, suspinele vin de la sine. Nu-i vorba aici de artificialitatea unei trairi induse – dimpotriva, poetul e cat se poate de natural –, ci de o autenticitate plata. Intrucat, conform lui SGB, toata dinamica umanitatii provinciale/universale se consuma agonic intre medievalul ubi sunt! si perifericul oof, viata lor!. Dincolo de memoria gloriei nu se gaseste decat mizeria umilintei. Intre ele, nici macar o nuanta. Dupa ce a dezertat din orfelinat, Jairica „a crescut din buzunarele calatorilor”, apoi, in urma mariajului soldat cu o crima, „a fugit la cehi. In cativa/ ani a ajuns/ milionara”. Pe cand afacerile cu carduri false prosperau, au turnat-o partenerii, iar oamenii legii i-au administrat batai crunte la nivelul capului: „de-atunci [...] o data la cinspe minute isi pierde mintile”. Rememorand atingerile ei, naratorul (poetic?) evoca si punctul terminus al precaritatii femeii: „Cat sunt eu de canibal/ era sa-mi scape o lacrima/ cand am vazut-o izbindu-si capul/ in geamurile unei saormerii/ de parca-n locul pieptului de pui/ s-ar fi perpelit un inger” (Jairica). „Victima a datoriei parintesti de a fi dus la curve de timpuriu” (prima data cand am fost intr-un club de striptease), protagonistul a cunoscut-o pe Andreea, de care – marturiseste el – „evident ca m-am indragostit in noaptea aceea/ si-n seara urmatoare, cu bani furati de-acasa am consultat-o din nou/”. Afland de pasiunea junelui, tatal, om cu state vechi in bransa, „a exilat-o”, intrerupand initierea erotica a fiului. Tarziu, „dupa atatia ani”, barbatul o zareste intamplator. Fosta cocota nu-l mai seduce, capatase in tot acest interval insemnele maternitatii maltratate: „statea pe o banca-n copou, alaptandu-si fetita./ avea un ochi vanat, o buza sparta, nicio verigheta pe deget”. De altfel, cam toate femeile de care se inamoreaza avatarul poetic al lui SGB „ajung rau”. Nici fostilor colegi, ori amicilor interlopi soarta nu le-a rezervat mai putine surprize neplacute, pe care descriptia poetica le reduce la factualitate senzationalista. Tanarul „de familie buna,/ cu nume/ cu avere/ cu respect,/ cu parinti intelepti” (Tipul d), care manca in liceu „numai sandviciuri cu salam de sibiu”, se iubea „cu cele mai frumoase fete”, avea masina, haine de firma si „bani cati nu putea cheltui” ajunge, dupa o vreme, din nou, fata in fata cu portretistul degradarii: „Te-a jerpelit rau timpul care a trecut. Arati ca si cum ai/ dormi/ pe strada. Nu ma recunosti si-mi spui:/ – Sefu imi dai te rog o tigara?/ Incep sa cred ca-mi joaca feste memoria”. Tovarasul de banca Super devenise inca de timpuriu un model intr-ale manariilor, convingandu-i pe toti ca „dupa ce ai banii, ai puterea. Dupa ce obtii puterea, obtii/ femeile.” (Super). Numai ca, vulnerabilitatea profesiei (vanzator de ierburi) i-a adus condamnarea fatala: „la puscarie, l-au dat gata vreo patruj’ de cutite/ din cate mi-au zis niste curve din oras, foarte atinse de/ altfel…”. Canciioc facuse movile de bani „fluturand treimea aia/ de cauciuc/ in ochii nauciti ai Occidentului” (celebra alba-neagra), dar „viata neagra in cerul gurii” l-a nenorocit, trimitand doi mesageri „abia liberati din puscarie” care, pentru o datorie mai veche, aveau de platit o polita: „intr-un veceu plin de fecale urina si sange/ rupt in bataie/ Canciioc imi murea in brate” (Sunt zile). In fine, Oliviu fusese un rasfatat cu parinti divortati, dar „nimic nu l-a-ntors din drumul sau catre/ duba”, dupa ce ucisese din culpa o biata copila: „a aruncat o piatra de la douazeci de metri/ si bucata aia enorma,/ care avea sa fie inlocuita de un/ termopan/ s-a prabusit peste o fata// s-a spart/ si unul dintre cioburi i s-a infipt in vena jugulara” (Oliviu).

Privita in detaliu, lumea din Chipurile dezvaluie o interioritate rarefiata. Peste complexitatea vietii, SGB suprapune grila unui psihologism binar, pe care-l imbraca in straiele abrazive/teribiliste ale tranzitivitatii. La moda si ele, nu-i vorba, numai ca luptandu-se sa fie direct – nu cumva interpretarile sa-i deturneze mesajul! – poetul livreaza uneori banalitati pe sleau. Ferindu-se de ambiguitati, se impiedica in denotatie, poezia ramanand in urma. Si oricat de experimentaliste ar fi aceste accidente, pe SGB il scot din impas tot coana metafora ori metresa comparatie. Caci abia cand renunta la schematismul compasional ori la utopia referentialitatii nemediate, tanarului poet ii ies versuri onorabile: „Costumul meu s-a pricopsit cu nantele pamantului/ el este sufletul care n-a putut sa fuga prea departe de/ mine/ el imi acopera fiinta rece// n-am altul/ si asta ma face sa ma simt deja mort/ iar costumul meu e atat de carpit/ ca fiecare cusatua ascunde alta/ ca intr-o lume de carpa ar trebuisa poarte masca” (Costumul) sau „e ca si cum as pluti decojit de trup/ atras de ecoul cuvintelor mamei/ […] o gasesc stransa-n camasa de forta/ cum se clatina ca o pendula stricata/ din lumea mea in lumea ei” (Sanatoriu).

Departe de cecul in alb al vizionarismului (pe care deja Al. Cistelecan i l-a si semnat), SGB are sansa de a deveni poet in descendenta difuza a lui Cristian Popescu ori Ioan Es. Pop. Daca va urma aceasta cale – pe care Costumul si Sanatoriu o ilustreaza din plin – Stoian G. Bogdan va ajunge macar la calibrul unor poeti ca T.S. Khasis sau Teodor Duna. Dar pana acolo, drumul nu-i tocmai scurt.

Claudiu Turcus

Poemul de luni 11

Ioan Es. Pop:


sunt un bărbat singur


sunt un bărbat singur. nu-i nici o mândrie în asta. doar sunt
hoarde de nefericiţi care umblă şi caută
alţi nefericiţi — numai că între nefericiţi şi nefericiţi
sunt mari praguri de nefericire,

unii au bani mulţi, alţii au speranţe
deşarte — nu există doar nefericiţi
de-un singur fel.

iar când, totuşi, se unesc,
nefericiţii fac revoluţii, după care
li se ia totul.

Poemul de luni 10

uite un poem cu care cuceream gagici in liceu, de nichita stanescu:

Acum vom sta



Acum vom sta înlauntrul unui ochi
vazuti din toate partile.
Sfera ne va-nconjura glorios
deodata cu hartile.
Copaci cu vârfurile întoarse spre noi,
munti, orase, catedrale…
Ca pe un zid al mortii masinile
înegresc, albe spirale.
Te tin de umar. Tu-nclini tâmpla
rece ca-ntotdeauna.
Suntem doi si singuri
si-n loc de inima ne bate luna.

Premiul revistei Tiuk!

dupa acum m-am obisnuit l-am luat eu. cu moni stanila. pt. debut.
e misto sa iau premiul acestei reviste pentru ca, mai de mult, pe cand aveam 20 de ani si nu venisem inca in bucuresti, am trimis acolo cele mai obscene texte pe care le scrisesem in liceu si mi-au fost publicate. niste sgbiografice.
le multumesc vakulovskilor!!!

Poemul de luni 9

poemul de lunea asta e scris de mine chiar lunea asta. iata-l:

track

pentru oana


oricâte perle ţi-ar ieşi dintre buze
oricum ai fi de dispusă
oricât te-ai îmbrăca
indiferent că e noapte sau zi
eşti o expresie

felul în care te mişti
felul în care-ţi colorezi stilul sau
felul de-a fi
zâmbetul tău de milioane
eşti în filmul meu

în spatele irişilor caramel
nimeni nu-ţi poate citi gândurile
gândurile tale murdare
gândurile tale barbare
gândurile tale de succes

eşti singura care visează ca tine
singura care trăieşte ca tine
singura

spun succes şi e tot ce-ţi doreşti
ai mai mult decât îţi doreşti
aproape că şi pe mine
ai parte numai de aventură

acum fumezi un kent 8
dar adineauri ai fumat un kent infinit
şi-mi vorbeşti despre tine

poate că felul în care se unduie pisicuţa mea te provoacă
poate că farurile ca doi ochi ai nopţii
sau poate vocea care se scurge de pe CD
şi te undă

nu-mi spune că nu sânt genul tău că intrăm în parapeţi
nu-mi spune că sânt genul rău că frânez

ce-ar fi dacă m-aş îndrăgosti de tine

dă mânuţa ca să dai şi boticul sau trec pe contrasens
trec prin tirul ăsta care vine spre noi ca un lup al imaginaţiei
dar lasă-mă mai întâi să-ţi spun că ăsta e
eu
eu sunt băiatu’ lu’ dracu’
şi sunt mai tare ca tata
bun venit în cântecul meu
enchantè

Premiul Uniunii Scriitorilor din Romania

l-am luat io! cu Andrei Terian la Sectiunea Debut. Ceea ce-i bine, ha ha! Sau cel putin asa am auzit pe-acolo, de la niste persoane care se vor si snut, cat de cat, importante. ca dom'le l-a luat si Coman si ai vazut ca si Musina, care astazi a luat la sectiunea poezie (la care, evident, ca luam eu daca volumasul meu nu era unul de "debut"). in fine, e un premiu obisnuit, dar acolo am zis: Am mai luat premii pentru aceasta carte, dar parca numai am presimtit emotia pe care-o traiesc acum.
Vrajeala maxima ce-am spus, dar sub un astfel de ambalaj era un mesaj de bine. in fine, nu ma intereseaza ca l-a luat si cartarescu si cosovei si mariana marin si ce? e un premiul ca toate premiile. eu tot eu sunt si apropo, am scris un poem ieri noapte pe care o sa-l postez acum, ca practic il dau bunus:

Cei care nu vor să muncească

se fac artişti
cei care nu ştiu să fie artişti
se fac critici de artă
e un joc de fapt
la fel ca şi rândul ăsta în care-ţi propun
să accepţi ideea că adevăraţii artişti ai lumii ăsteia sunt scriitorii

pentru că lumea asta şi creierele ei sunt construite de cuvinte

de fapt întotdeauna a fost cuvântul

şi în mâna scriitorului cuvântul e dumnezeu

deci eu te-am luat cu vrăjeala asta
ţi-am spus ce vrei să auzi
şi te-am adus până aici. dar ca să mă înţelegi mai bine
află că acum suntem la metrou. eu mă ţin de-un pachet de ţigări lungi
care sper să-mi ajungă până când vei clipi
şi tu te ţii de mine. ne reflectăm în oglinda de la capătul imaginaţiei
în pantaloni scurţi
pe peron. e destul de aglomerat dar noi mergem apăsat
sfidător şi ne învârtim într-un cerc pe care ni-l delimitează
siluetele
ce ne privesc ca pe maniaci

mai sunt trei minute până vine metroul
şi metroul e un vers genial

uite
ca să nu ne plictisim îţi zic să nu te gândeşti la metrou

la ce te gândeşti?

se apropie un tren
ne dăm la o parte
e un tren care merge fără pasageri
siluetele se apropie de marginea peronului
noi ne îndepărtăm şi trenul trece pe lângă ele
nu opreşte

n-a fost metroul
n-a fost nimic genial

mai sunt două minute până când va trece metroul nostru
să discutăm despre critici
criticii n-o să meargă niciodată cu metroul nostru
dar o să scrie despre el poveşti şi impresii
pe care le vor numi recenzii studii critice cronici literare istorii etc

o secundă

abia acum am intrat în ultimul minut

la capătul lui va veni metroul

şi metroul e un vers genial

siluetele nu mai au răbdare
înjură cu spume la gură
hai să-n jurăm şi noi. ştii să înjuri?

băga-mi-aş pula-n el de vers genial
zi şi tu
băga-mi-aş pula-n el de vers genial

0
_____________________________ 0

prin două zerouri ca astea de mai sus va trece
şi noi odată cu el

scriitorii sunt nişte escroci
criticii sunt avocaţii procurorii şi judecătorii lor
tu eşti fraierul sau fraiera
şi-a mai trecut puţină viaţă

îţi dai seama cât de lame e?

hai că vine metroul
5

4

3

2

1
ţeapă!

Poemul de luni 8

uite un poet cu care m-am intalnit zilele trecute, un poet pe care il apreciez cel mai mult dintre poetii anilor '80 pentru ca se reinventeaza de la o carte la alta. Alexandru Musina:


Senzaţie de iarnă


Scoate-mi un ochi. E prea frumos astă seară
Şi trupul meu e o javră de lux.
Zdrobeşte+mi falangele de prima casă
Şi lasă sângele să curgă în zăpezi.

E un moment al adormirii
Îngerilor în rădăcinile putrede.
E un moment al retragerii sezonului
Din rana imaginii.

E ca o limpede toropeală. O injecţie
pipăind drumul prin artere. Cerul negru şi calm.
Scoate-mi un ochi. E frumos astă seară.

ATENTIUNE NATIUNE

Maine, adica joi 3 iunie, de la ora 19 vor citi 5 minunati poeti la Muzeul Literaturii Romane in Sala Rotonda. Este vorba despre numitii:

Radu Vancu
Constantin Acosmei
Stefan Manasia
Claudiu Komartin
Marin Malaicu Hondrari
Stoian G. Bogdan

Nu ratati ca-i belea

Poemul de luni 7

am uitat sa postez ieri poemul de luni, dar nu vad care-i problema daca-l postez marti. am ales ceva de Matei Visniec, un poem celebru pe care nu-l stiu prea multi:



Corabia

Corabia se scufunda încet noi ziceam
şi ce dacă se scufundă corabia şi mai
ziceam orice corabie se scufundă
într-o zi şi ne strîngeam mîinile
ne luam rămas bun

dar corabia se scufunda atît de încet
încît după zece zile noi cei care
ne-am dat mîinile încă ne priveam
ruşinaţi şi ziceam nu-i nimic asta-i
o corabie care se scufundă mai încet
dar pînă la urmă se scufundă iat-o

dar corabia se scufunda atît de încet
încît după un an încă ne era ruşine
nouă celor care ne-am dat mîinile şi
în fiecare dimineaţă ieşeam unul cîte unul
măsuram apa hm nu mai e mult se
scufundă încet dar sigur

dar corabia se scufunda atît de încet
încît după o viaţă de om încă
mai ieşeam unul cîte unul şi priveam
cerul şi măsuram apa şi scrîşneam din dinţi
şi spuneam asta nu e o corabie
aste e o...
asta e o...