Cronica de Daniel Cristea Enache

Stoian G. Bogdan, Chipurile


Daca, in cateva randuri, m-a nemultumit receptivitatea zero a cronicarilor nostri la aparitii editoriale de prim ordin, corect e sa spun ca in cazul volumului de debut al lui Stoian G. Bogdan critica de intampinare si-a dovedit functionalitatea. Un val de cronici, majoritatea entuziaste, escorteaza „Chipurile” tanarului autor, confirmand publicului ca e vorba de un poet veritabil, si nu de „un golan oarecare”, un mardeias de cartier. Iar ultima reduta cade acum…

Prospetimea, naturaletea, autenticitatea textelor marcate SGB sunt imediat sesizabile. Aceasta constituie in sine o performanta, atat pentru lectorul blazat de cate revolutii si autenticisme artistice a consumat, cat si pentru autorul care poate – uite – sa genereze efecte deliteraturizate, insa reconvertibile literar. Siguranta acestui liric cu figura de brigand (ca sa nu spun „infractor” si sa se sesizeze, din oficiu, organele autoritatii) este, apoi, surprinzatoare. Fiindca e destul de dificil pentru un tanar scriitor sa patrunda, in forta, pe o piata a expresivitatilor contondente liberalizata complet dupa 1989. La aproape zece ani de la „Manifest anarhist si alte fracturi” al lui Marius Ianus si la vreo patruzeci (!) de la „Invocatie nimanui” de Mircea Dinescu, fondul de provocari si retorica de rebeliune, laolalta cu sentimentalismul difuz si cu sangele zvacnind in arterele tinere, intra in asteptarile criticului care mereu vrea si pretinde altceva.

Talentul diferentiaza oricum, dar nu suficient. Poetul, ca un jucator, trebuie sa fie constient de atuurile pe care le are si sa le foloseasca in consecinta. Pentru prima data, dupa stiinta mea, Sistemul post-revolutionar contestat cu voluptate anarhica, avangardista, de catre poetii ultimei generatii se vede acum acceptat, ca un context dat, de un autor si mai tanar. In „Chipurile” nu vom gasi, asadar, figuri oribile de securisti reciclati in capitalisti, caricaturi de activisti care ne-au furat copilaria si politruci mafioti actuali, pe care sa-i uram sincer, cu buzunarele noastre goale de tineri adulti. Nici mizeria nu mai e ce-a fost: nu mai are conotatii ideologice si motivatii istorice. Poezia unei generatii si a unui timp dezamagitor se scurge inspre istoria literara. Resorbirea anarhismului in expresionism, adica interiorizarea gesticulatiei protestatare si topirea eului exhibitionist intr-un sine convulsiv, nu mai opereaza, in nici un fel, in aceste versuri ale unui personaj care isi accepta si lumea, si propriul rol in ea.

In aceasta noua ecuatie, starile lui SGB sunt exclusiv ale lui, fara valente de generalitate si reprezentativitate; si ele nu spun mai mult decat spun, nu ascund, nu simbolizeaza. Traseul biografic este recompus realist ori inventat plauzibil, cu diferite momente de suferinta si episoade de sordid, dar cu un calm de autor neimplicat in grozaviile expuse. De aici si diferenta dintre textierii hip-hop, care se dau de ceasul mortii sa ne comunice lucruri extraordinar de importante, vitale pentru ei si pentru toti barbatii „adevarati” – si acest poet intru totul linistit, relaxat pe intervalul si in tonalitatile performarii.

Textele lui inscriindu-se in doua clase. Una a poemelor de mai mica intindere si de mai mare efort literaturizant, o lirica a starilor, a afectelor, a „atmosferei” interioare surprinsa prin notatie rapida. Versurile nu sunt foarte rele, dar nici prea bune, semnalizand limitele autoscopiei si contrastand, de cealalta parte, cu piesele de rezistenta. Dupa cum vom vedea, Stoian G. Bogdan e un poet de confesiune, nu unul de explorare si desfoliere launtrica:

„toate femeile de care ma indragostesc// ajung rau// e-o ceata groasa ca mustarul/ si-o imbulzeala despre care as putea scrie pagini intregi/ si creierul meu se invarte dintr-o parte in alta ma/ sprijin intr-o rana de zidul bisericii/ si parca-s cazut/ dintr-un vis/ chipul tau mi se adanceste in ochi ca o galera/ raluca/ genele tale inca imi mai inteapa inima/ te privesc cum te misti in ritmul razelor lunii/ la brat cu tatal tau beat/ si gandul ca ai cancer/ gandul ca ai orbit/ gandul ca e posibil sa mori in/ fiecare clipa/ e de fapt un vierme necrofor” („toate femeile de care ma indragostesc”).

Intreaga masura si-o da autorul in a doua clasa de texte, in cealalta fata a „Chipurilor”. Lirica se umple deodata: nu atat de portrete ale declasatilor ce au intersectat firul biografic (hoti, betivi, batausi, curve, dementi, nefericiti), cat de scene definitorii in care aceste personaje pulseaza inca in memoria protagonistului. Deviantii sociali sunt, asa zicand, scosi din inchisorile scanate de un Arghezi si un Geo Bogza si „reintegrati”, aici, in societatea care n-a apucat inca sa-i penalizeze. Ceea ce in „Poemul invectiva” era intemnitat si condensat, monstruos prin fiecare perversitate si socant prin reunirea viciilor intr-un spatiu comprimat e in „Chipurile” desfasurat in mod natural si narativizat in cateva poeme absolut remarcabile.

Stoian G. Bogdan exceleaza, in ele, nu doar prin pitoresc banditesc. Picanteriile caracterologice si episodice, violenta abrupta a unor scene si consistenta fiecarei „felii de viata” nu intra in paginile volumului la intamplare, intr-un exces de „culoare”. Ma impresioneaza la acest debutant felul in care isi controleaza textul, aparent, atat de liber; regia inteligenta, montajul impecabil. In doua dintre cele mai puternice bucati din volum („A girl to remember” si „prima data cand am fost intr-un club de striptease”), Stoian G. Bogdan vine cu acelasi tip de pendulare intre un trecut intens, insa de anonim, si un prezent mai realizat si mai fad, de ins care deja a castigat socialmente. Pe cand in faza intai sentimentele explodau si initiau lumea personala a adolescentului indragostit, acum ele capata un sens rememorativ si o nuanta de mila afectuoasa pentru noile chipuri ale vechilor iubite. In „prima data…”, distanta si balansul ce incearca s-o acopere sunt atat de mari, incat aproape ingrozesc. In „A girl…”, tristetea pierderii acelei orbitoare lumini juvenile e o tristete „medie”, o pierdere in firea lucrurilor si in logica de consum a vietii:

„tu ai fost cu mine in perioada de colaps/ tu mi-ai iubit egoul fara briz-brizuri/ tu m-ai placut/ cu toate gaurile pe care le-aveam/ cand nimeni nu-si dadea nici mucii pe mine// adormit pe banci in parcuri sau in gara/ fugeam din somn cand simteam politistii/ ma ascundeam in tomberoane sleit de puteri/ si vomitam cu ciuda de miros de frica/ dar ei tot ma gaseau cu cainii lor/ dar ei tot ii asmuteau sa ma muste/ dar ei tot ma pocneau cu pulane si cu bocanci/ pana cand ma lasau inconstient printre gunoaie/ apoi se pisau pe mine si ei si cainii/ sa-mi vin in fire ca sa ma mai bata// tu ma cautai disperata nopti intregi/ pana cand se goleau tomberoanele/ abia atunci ma gaseai pe trotuar/ bazait de muste distrus/ imi sarutai mainile zdrobite/ imi spalai sangele-nchegat cu parul tau/ si-ti pasa numai de mine// chiar daca te curtau smecherii din masini scumpe/ chiar daca eram ratat pana-n maduva/ chiar daca n-aveam nimic bun de iubit// ne-mbratisam de parca doream sa ne stoarcem/ si ultimele lacrimi/ ne-mbratisam ca intr-o piatra funerara de Brancusi// nu conta ca mancam paine goala toata ziua/ nu contam decat noi// acum tu canti ragusita un cantec trist/ sub tag-urile noastre ramase pe zid/ asa slaba palida imi dai senzatia c-ai fugit din sicriu/ si ochii tai privesc undeva in gol// Cum iti mai merge”.

Poetul care vorbeste si in numele personajului central, si-n cel al cuceririlor lui trecute, prezente si viitoare ruleaza rapid varste in fond foarte apropiate, practic nedesprinse una de alta. SGB are nevoie de o distanta care sa stimuleze, in acelasi timp, rememorarea si confesiunea, ambele intreprinse de un subiect nostalgic ce se vede, nostalgic, in vechile haine si gesturi. „Golanul” si sentimentalul (fara ghilimele) se sprijina unul pe altul. Primul vine cu forta de soc a impunerii, cu cutitul scos sau cu pumnul gol. Al doilea masoara drumul parcurs si ofteaza dupa pierduta prima tinerete. „Golania” isi face loc intr-o lume aglomerata la baza (si stratificata piramidal), privind cu manie in jur si inainte. Sentimentalismul recupereaza si lacrimeaza, uitandu-se cel mai adesea inapoi. Iata un „acasa” care incheie excelent – si intr-un mod definitoriu – volumul lui Stoian G. Bogdan:

„cobori din masina pe tarana in care ti s-a terfelit copilaria/ acum esti om in toata firea nu ca atunci cand ai plecat/ jumate tu jumate hainele lu’ tac-tu/ trantesti portiera in urma tragi din tigara fum dupa fum/ iti faci curaj desi-nauntru nu te mai asteapta nimeni/ o gasca de ani ti-a pangarit casa/ dar carul mare e tot intre nuci limpede/ nu e monica sa ti se gudure la picioare/ nici Riki sa-ti sara in brate/ pasesti pe poteca si iti lipsesc din maini galetile cu apa/ insa mamaia s-a retras de mult dintre oale/ te cheama scandurile din ferestre/ auzi printre zabrele cuvintele alor tai/ acul de patefon sorbindu-le din riduri muzica/ susurul vinului curgand in pahare/ deschizi pumnii si mangai cu varfurile degetelor zidurile/ aici dadeai cu capul cand te simteai/ prost prost/ aici a busit traian pisica ta hoata/ aici era usa/ intri/ aici te-ai blocat/ si parca simti lesinul apropiindu-se din camerele goale/ cu poze arse cu paienjenisuri si mii de sobolani/ te ghemuiesti intr-un colt al salonului/ si-ai vrea sa plangi dar parca futi finalul”.

Final din registrul celalalt, golanesc? N-as zice. Sa-l completez totusi printr-unul mai „subtire”: in materie de poezie, „Chipurile” este fara indoiala debutul anului.


Revista Cultura 31 mai 2010

Am placerea

de-a avea placerea sa va invit duminica 30 mai orele 15:20 la lectura si lansarea volumului meu "Chipurile" in cadrul Targului Alternativ de Carte ce se va desfasura in casa Uniunii Scriitorilor din Romania in zilele de 28-29-30 mai 2010. Voi citi ce n-a vazut Parisu'
De asemeni, pe 3 iunie 2010 orele 19 la Muzeul Literaturii Romanie de pe bd. Dacia voi avea alta lectura impreuna cu poetii Radu Vancu, Stefan Manasia, Constantin Acosmei, Marin Malaicu Hondrari, Claudiu Komartin, in cadrul "targului de poezie" care se va desfasura in perioada ulterioara targului alternativ.
marturisesc ca la prima lectura voi citi poeme din carte, si la a doua poeme noi, din ultmiul an.

Poemul de luni 6

Cristi Popescu este unul dintre poetii romani aflati intr-un mare con de umbra. Daca vrei sa-i citesti poezia, pe alocuri genialoida, n-ai de unde. Cartile sale n-au avut parte de reeditari desi s-a promis asta expres de zeci de ori. In fine. Iata un poem:


Telefonul din colţul străzii


Noaptea,dacă introduci în telefonul din colţul străzii o scoică în loc de monedă, o scoică mică, albă, neciobită,culeasă vara , pe plajă, în loc de ton vei auzi minunatul sunet al valurilor. Apoi poţi forma orice număr şi-ţi va răspunde , te va chema în glas de sirenă.
Noaptea, dacă introduci în telefonul din colţ o petală de trandafir în loc de monedă, în loc să auzi tonul vei simţi minunatul miros de fân cosit şi liliac înflorit. Formând orice număr o voce blândă de bătrână îţi va explica liniştit cum se face cea mai grozavă dulceaţă de trandafiri.
Noaptea , dacă sufli în telefonul din colţ fum de ţigară în loc să introduci o monedă, în loc de ton din receptor va izvorî ceaţa , ceaţa caldă care te va cuprinde întreg, va umple încet strada, casele, se va agăţa de crengi ca pânzele de păianjen.
Noaptea, dacă introduci în telefonul din colţul străzii o monedă de un leu , trebuie câteodata să baţi cu pumnii în telefon până iţi vine tonul şi formând numărul de acasă îţi va răspunde nevasta : că unde umbli până la ora aia, că ea nu-ţi mai încălzeşte mâncarea, că ea te lasă.

Poemul care fute-n gură politicianul român

Poemul care fute-n gură politicianul român


Eu stau şi scriu poemul care fute-n gură.
Eu stau şi scriu şi uite că te fut în gură.
Eu stau şi mă gândesc că ştii că meriţi să te fut în gură,
că dacă ştiai că nu meriţi
nu mai citeai poemul care fute-n gură politicianul român...
Nu-i aşa? Nu?

Fac parte din generaţia de sacrificiu, Politicianule!
Ştiu limbi străine, Politicianule, pot să te fut în gură în orice grai!
Ştiu istorie, geografie, fizică, chimie, literatură, drept,
şi mai presus de toate, ştiu Sărăcie! căci am făcut facultate
sperând că viaţa mea va fi un lux
şi m-am şters la cur cu diploma. Am muncit pe doi lei. Am crezut
în adevăr, în dreptate, în cinste, în onoare
şi-n celelalte căcaturi pe care le-ai băgat la înaintare.
Am trăit în întuneric sub soare. Am votat oamenii de paie ca tine,
să-mi reprezinte interesele şi mi-am luat-o-n gură
ca-n poemul care te fute-n gură.

Eu te cunosc, Politicianule...
Ştiu cum îţi întră-n timpane cuvintele astea
şi-ţi terfelesc creierii. Dar îţi vorbeşte sărăcia, Politicianule!
Sărăcia pe care-o trăiesc românii care te-au votat,
pe tine şi pe partidul tău de căcat!
Îţi vorbeşte, aşa că citeşte, aşa că ascultă!

Iată-mă, deci, cum te fut în continuare-n gură Politicianule
şi iată-mă cum îţi vorbesc ca un om cu mintea pe crengi
sau mai bine ca un golan care după mintea ta de comunist ar trebui exclus
din societate. Dar tu şi şleahta ta de politicieni, procurori, judecători, corupţi, avocaţi, caralii, ilieşti, bombonei, prostănaci, inculţi în funcţii, securişti, lingăi, sppişti, pupincurişti, aveţi mai multe şanse să-mi beliţi pula decât să mă excludeţi!
Căci prin gura mea vorbesc 22 de milioane de români!
Şi mi-ar plăcea să fiu exclus din societatea de căcat,
condusă de oamnei de căcat
ca tine, care gândesc căcat zilnic, din scaunele pe care românii le plătesc!
Dar societatea s-a împuţit de la cap, de la capetele voastre
de politicieni de căcat, Politicianule!
Aşa că societatea trebuie să-şi rupă capul!


Păi tu cand lumea moare de foame scazi pensiile, salariile şi bursele studenţilor
Prostule!
Păi tu când lumea moare de foame măreşti taxele şi impozitele
Prostule!

De ce nu legalizezi prostituţia şi marijuana ca-n Olanda?
Ai scoate ţara din foame, ai crea turism şi-ar curge miliardele
de euro în ţară... Mă doare-n pulă de ideile tale de comunist,
de morala ta de comunist vopsit în capitalist!
Mă piş pe funcţiile pe care ţi-e frică să nu le pierzi, Politicianule!

Închei contracte secrete pe bani din buzunarele românilor!
Plăteşti preţuri de zeci de ori mai mari pentru servicii, autostrăzi, maşini, cladiri, din buzunarele românilor!
Plăteşti şi nici măcar nu primeşti!
Vinzi avutul românilor pe doi lei şi-ţi iei şpăgi pentru asta!
Umbli îmbrăcat în milioane de euro în timp ce-ngropi românii-n sărăcie!
Futu-te-n gură de cacat înşirat în funcţii publice ce eşti!

Unde vrei să ne duci mă muie? Vrei să ne iei şi pieile de pe noi?
Vrei să ne transformi în sclavi mă muie?

Ce-o să faci când românii vor sparge
televizorul
calculatorul
radioul
ziarul
prin care tragi în capetele lor minciuni
şi vor ieşi în stradă după capul tău? Ce-o să faci când o să ţi-l crape cu paru’
mă muie?

O să chemi armata să tragă ca la Timişoara?
O s-o sugi!
O să te-ascunzi sub rochiţa lui beşitului de Iliescu?
O s-o sugeţi!

Ţi s-a urcat la cap că eşti conducător şi că românii sunt oi, mă muie?
Românii n-au nevoie de conducători şi cu-atât mai puţin
de conducători la sărăcie, mă muie!
Te-am pus în funcţii ca să ne reprezinţi, mă muie!
Te-am pus în funcţii că să ne ridici nivelul de trai, mă muie!
Te-am pus în funţii să munceşti pentru noi, mă muie!
Căci România nu-i tarlaua mă-tii! Mă muie!

Românii nu te mai suportă Politicianule!
Nu mai suportă Sistemul-epavă pe care nu eşti în stare să-l aduci la zi, Politicianule!
Românii or să-ţi crape capu’ Politicianule!

Şi Dumnezeu îi va ajuta!

Poemul de luni 5

A se lua la cunostinta de acest frumos poem al lui Ion Barbu:



Convertire


Unei femei din Nord


Prin ce-nnodate drumuri, pornind la ce răscruce
Începe noaptea noastră să curgă, nu mai ştiu.
Văd doar, la geamuri, fuga trăsurii ce ne duce,
Cu-un sac de somn pe capră: ghebosul vizitiu.

În limba ţării tale, mă necăjeam a spune
Că eşti supremul bine, înaltul meu regat;
Că nu cuprinde altă dulceaţă şi minune
Oraşul-zmeu, oraşul ţestos şi ferecat.

Cu ochi în jumătate (ce vor să spună: hai!)
Priveai la omul oacheş venit din Valahai;
Cu ochi pe jumătate, căci nu ţineai să-l măsuri,
Întîia mea cucoană de voaluri şi mătăsuri!

Pe crengi de vis, doi umezi de muguri: ochii tăi
Se deschideau în floare, cînd lampe din odăi
Burau lumină scumpă la geamul de trăsură.
Cu foarte mare frică te-am sărutat pe gură,

Şi te-am rugat cu ciudă, de mila mea plîngînd,
Să uiţi de stîngăcia băiatului ce sînt,
Că eu visez... cum pruncul flămînd la sîn, la maică,
De carnea ta curată şi albă, de nemţoaică,

Mai rară ca răcoarea în luna lui Cuptor.
- Mi-ai lunecat în braţe, ai desfăcut fuior
Tot părul, ca un galben, întins eter de miere...

Şi m-ai făcut cu-un lucru de preţ mai ştiutor:
Că două sînt, nu una, femeie şi muiere.

Cronia de Marius Chivu

Golanul e un poem


Spre regretul meu, întîmplarea face că ajung să scriu abia acum despre cel mai bun şi mai original debut în poezie nu doar din 2009, dar din ultimii ani. Din fericire, volumul lui Stoian G. Bogdan – pe care, prin impactul receptării şi prin prospeţimea limbajului, îl asemăn debutului în proză al lui Sorin Stoica cu Povestiri cu înjurături – a avut parte de cronici de întîmpinare pe măsură şi s-au rostit, pînă acum, nume dintre cele mai măgulitoare (dar totodată şi amestecate): de la Villon şi Boris Vian, pînă la Mircea Dinescu şi Marius Ianuş sau Mihai Mărgineanu. Cu toate astea şi, mai ales, prin comparaţie cu alte cărţi de poezie ale cvasi/post-douămiiştilor publicaţi în ultimii ani, impresia de naturaleţe şi de inedit rămîne intactă.

Alcătuind un fel de tipologie personală a „chipurilor“ delincvente, volumul este, tematic şi stilistic, un portret de grup cu „bagabonzi“ şi orfani, criminali şi puşcăriaşi, cartofori, dealeri, stripteuze şi curve, beţivi, sinucigaşi şi nebuni – adevărat tablou de familie şi de prieteni cu rataţi, nelegiuiţi şi morţi. Precum un Arghezi urban cu o poetică hip-hop, SGB adună în poemele sale portretele şi poveştile unei umanităţi damnate, dar nu şi lipsite de demnitate, umilite de viaţă, dar deloc umile în faţa morţii, o galerie de personaje pestriţe şi eroice în conflict deopotrivă cu propriul destin (care „mai face mişto uneori“) şi cu legile altora, trăind la limită ca singură opţiune existenţială, personaje distruse şi eşuate, tot încercînd să-şi facă un rost, în morţi violente sau, şi mai rău, cu minţile rătăcite pe străzi sau prin ospicii: „Au bătut-o cu cardurile în cap / pînă la leşin. / de-atunci viaţa ei e ca o nesfîrşită plimbare / în vagoanele unui tren gata să deraieze / fiindcă o dată la cinşpe minute îşi pierde minţile... / Cît sînt eu de canibal / era să-mi scape o lacrimă / cînd am văzut-o izbindu-şi capul / în geamurile unei şaormerii / de parcă-n locul pieptului de pui / s-ar fi perpelit un înger...“ („Jairica“).

„Scîrba de viaţă“, „viaţa întoarsă pe dos“, „viaţa neagră-n cerul gurii“ îşi desfăşoară ritualurile de supunere pe stradă, în puşcărie sau în sanatoriu, oferind la discreţie mizerie, singurătate şi ratare. Poemele narative ale lui SGB consemnează, deopotrivă cu tandreţe şi cruzime, cu mîndrie şi compasiune, cu nostalgie şi durere / traseele acestor oameni-amintiri/umbre/cadavre / dincolo însă de lamentaţie. Chiar şi cînd totul e teribil de personal: „înaintez pe culoare / întunecoase şi reci. cît un copil lepădat / mi s-a făcut inima. / aici între ziduri / ca-ntr-o bulă de linişte / zac cei care-au trecut prin zidurile realităţii / psihopaţii / paranoicii / oligofrenii / mama // aici totul e verde / zidurile uşile aerul nebunia / înaintez pe culoare // e ca şi cum aş pluti decojit de trup / atras de ecoul cuvintelor mamei / undeva în scrumul timpului / cînd în casa noastră luceau / bucuria şi ochii // o găsesc strînsă-n cămaşă de forţă / cum se clatină ca o pendulă stricată / din lumea mea în lumea ei // m-ar împăca acum şi-o bătaie / un blestem o înjurătură / un scuipat / fiindcă îmi e atît de dor / atît de dor / de mama“ („Sanatoriu“).

Ca un Borges balcanic de cartier de provincie, cîntînd însă elegiile interlope ale propriei biografii, SGB creează astfel o mitologie a cuţitarului, străină de orice livresc sau de cine ştie ce legende urbane născute din fabulaţii anonime. Este el însuşi un personaj desprins din mijlocul celor pe care-i descrie. Cu origine săracă şi o familie destrămată de ghinion, boală şi moarte (tatăl puşcăriaş, mama nebună, bunica văduvă, pe care o îngroapă vînzîndu-şi hîrbul de BMW 318), dar ambiţios, descurcăreţ, viril şi rezistent în ciuda momentelor de slăbiciune („am devenit o scamă / tot ce sînt e rupt din mine şi ars“), agnostic, dar compasiv la suferinţa celorlalţi, supravieţuind femeilor care l-au iubit, dar pe care el le-a folosit, poezia este şi o formă de a privi înapoi, de a evalua destinele frînte ale tovarăşilor de adolescenţă tulburată, de a face o reverenţă lumii care l-a format / din care a scăpat / pe care a dovedit-o pe cont propriu. Poetul e un supravieţuitor („scriu pentru că trăiesc“ poate însemna că scrisul este şi consecinţa, poate chiar o datorie a rămînerii în viaţă) care-şi cîntă iubitele, prietenii şi familia pierduţi şi pentru care orice întoarcere acasă, deci în timp, e doar halucinaţie a disperării şi a morţii. E aici şi un mic titlu de diferenţă şi de glorie personală (poezia fiind consemnarea depăşirii circumstanţelor biografice, de mediu, a condiţiei de „golan oarecare“), dar, în acelaşi timp, şi o formă de curiozitate, de încercare nu atît de a înţelege mecanismele însingurării şi ratării, dar de a admite fragilitatea naturii umane. De aceea, poezia acestui golan liric este, de fapt, şi un elogiu adus frumoşilor învinşi ai vieţii („iubesc rataţii, nu şi ratarea“) care vorbeşte însă (şi) despre condiţia însăşi a poeziei, revendicată şi, în acelaşi timp, înnobilînd prin suferinţă: „cînd sînt lovit de şuturi / şi pare că jegul din mine mă îngroapă de viu / fiecare vers mă reface / eu nu sînt un poet. eu sînt un poem“. („Ciotlosharada“)

Dedicat lui „Gorică Pirgu“, Chipurile este primul volum de poezie care are cu adevărat cîte ceva în comun cu hip-hop-ul: poetica narativ-reflexivă (mai puţin verbiajul ritmat) sau imaginarul penal al familiei destrămate şi al străzii ca şcoală a vieţii. Cît despre limbajul frust (oricum, deloc în exces), niciodată n-a sunat atît de natural şi mai la locul lui într-un poem. Cred că e prima dată de la „invectivele“ lui Geo Bogza încoace (exceptîndu-l, fireşte, pe estetul porno Emil Brumaru) cînd „pulă“, de exemplu, pare indispensabil. De altfel, (fost) actor şi spectator al străzii, acolo unde poezia nu are nevoie să se coboare pentru că, de fapt, se produce la fel de bine şi printre bătăi, mînării şi înjunghieri, pe la terase, prin baruri şi cazinouri, SGB nu menajează şi nu literaturizează, lasă metaforele violente, comparaţiile – şocante, iar replicile – murdare ca viaţa („îţi trebuie coaie cît Casa Poporului să te ridici din căcat / să ajungi undeva şi să rămîi pe poziţii“ sau „prietene, viaţa e singurul căcat pe care-l mai am. / pot s-o fac bici / pot s-o fac şi să pocnească“).

Fără fiţe retorice, perfect lizibil şi impresiv cu oricare dintre poemele sale, autentic social şi golănesc prin tropi, inedit, interesant, dur şi „greu“ – dacă ar fi predat liceenilor, SGB ar repera onoarea pierdută a poeziei.


Revista Dilema Veche nr. 326, 13 mai 2010

Am terminat

Azi noapte, intr-un moment din ala de inspiratie divina, cum rar imi e dat sa traiesc, mi-am terminat, in sfarsit, romanul. Nu vreau sa ma laud dar... ce sa mai... se va vedea la momentul potrivit. Zilele astea voi face ultimele corecturi, dupa care il voi preda la editura. Am tot avut variante de titlu, mai comerciale, mai fashnetze, dar am ramas tot la titlul meu initial: Nu-stiu-cate-zile

2. Minunatele mele Chipuri sunt nominalizate la Premiul de debut al Uniunii Scriitorilor din Romania :D

Poemul de luni 4

uite un poem de Geo Dumitrescu de prin anii '40.



Libertatea de a trage cu puşca



În groapa neagră, poate chiar într-un cimitir,
oamenii, prietenii mei înarmaţi, îşi ascultau propriile şoapte -
toţi erau murdari, slabi şi patetici ca în Shakespeare,
îşi numărau gloanţele şi zilele şi nădăjduiau un atac peste noapte...

Atunci, a ieşit luna, fără cască, de undeva din bezna ghimpată -
dar oamenii n-au căzut cu feţele la pământ,
ci au aprins ţigările discutând despre libertatea de a trage cu puşca
rezemaţi comod în groapa neagră sau poate chiar pe câte-o piatră de mormânt.

Sunt sigur că unul din ei eram eu -
de altfel, astăzi mi-am găsit în sertar, printre manuscrisele fel de fel,
pistolul meu ghintuit, cu douăzeci şi patru de focuri,
cu care am participat la asediul Trebizondei, dacă nu mă-nşel.

Doamne, ce de isprăvi am mai făcut şi-atunci!...
Ca un erou din Sadoveanu, eram viteaz şi crud:
ţin minte să fi ucis trei sute şaizeci de duşmani într-un singur asalt -
ah, răcnetele mele de mânie şi triumf şi-acuma mi le mai aud!...

La Waterloo, eram cu bietul Bonaparte cabotinul,
rostandizând pe pragul unui veac;
viteaz şi inutil şi graseiat la culme,
luptam şi-atuncea - ce era să fac?


Degetele strângeau o ţigară fumată demult.
În groapa neagră, ca nişte pietre, cădeau ultimele cuvinte.
Prietenii mei înarmaţi şi patetici mă ascultau uluiţi,
rezemaţi comod de pietrele de la morminte.

Paralel cu noi, dedesubt, oameni îşi dormeau veşnicia -
şi ei discutau despre libertatea de a trage cu puşca, după fiecare măcel!...
Dar, pe pistolul meu cu douăzeci şi patru de gloanţe! luna mi se pare aceeaşi
Cu care am participat la asediul Trebizondei, dacă nu mă-nşel!...

Premiul revistei România literară

l-am luat io! cu Andrei Terian si cu Alice Popescu, aseara.

Royală la SGB

Rar îi este dat unui critic atent la fenomenul poetic aflat pe rolul anilor săi de viaţă să aibă prilejul să recenzeze o carte cum e Chipurile de Stoian G. Bogdan. Şi asta nu pentru că, vezi doamne, am duce lipsă de apariţii editoriale sau de poeţi buni, ci fiindcă o asemenea carte e menită să apară când te aştepţi mai puţin.
Încă de la primul vers „Nu sunt un poet care-ar putea scrie cu sânge-/ le lui”, Stoian G. Bogdan, zis şi SGB, un autor pe cât de controversat ca om, pe-atât de venerabil ca poet, ţine să sugereze, persiflând afirmaţia unui critic optzecist, că poezia română poate conta şi pe el în ceea ce-i priveşte viitorul. Astfel pare să pună un pariu la nivel subliminal cu cititorul avizat că poezia lui e altceva – pariu pe care până la finalul cărţii îl şi câştigă.
Apărut la editura Cartea Românească în 2009, în urma câştigării Concursului de manuscrise pentru scriitori sub 35 de ani, organizat de Uniunea Scriitorilor din Romania, volumul Chipurile nu este nici pe departe un debut, ba din contră, este o carte matură care pune-n lumina reflectoarelor un nativ în zodia talentului cu toate datele unui mare poet.
Regăsim aici totul, de la ironie: Nu mi-am propus niciodată să cobor arta în stradă,/ dar am pavat câteva străzi cu poemele mele. („Scurtă biografie”), avea un ochi vânăt, o buză spartă, nicio verighetă pe deget. („prima dată când am fost într-un club de striptease”), ...Vali îşi numără gradele. Are trei linii pe piept/ şi-aşa o distincţie îi face inima să bată mai repede/ sub uniforma celestă de caraliu. („Familia pulii”) la autoironie: Aşa am cunoscut-o (de câteva zeci de ori)/ sperând ca tot atingând-o, să termin şi eu facultatea. („Jairica”), în copilărie aveam mai multe carii decât dinţi („Ion sau Ioana”), m-am înroşit ca un penis de câine. („Chip chirip”); de la lirism: zilele mele sunt salturi peste sinucidere/ nopţile mele sunt salturi peste sinucidere („Poemul din ultima cameră”), trag de zile ca de carnea unei zebre/ tu îmi faci trupul să-mi scrâşnească sub pile („Prima gură de aer a lui Sadail”) şi trec prin toate legile ca prin nişte ziduri de hârtie/ cu iadul ca o tumoră pe creier („calvar tango”) la epic: iarba se înălţa în tot parcul/ el cred că se pişa lângă copacul ăla/ câteva snopuri bune au căzut brusc la pământ/ urmate de trei picioruşe albe/ tăiate de coasa scârnăviei de moş ciobanu („Riki”), oricum, gândurile astea era mai negre decât literele cu care sunt scrise/ pentru că-i întăreau ideea că el/ aparţinea mai mult lucrurilor care-i aparţineau/ decât invers/ şi că astfel libertatea lui nu era decât una de jucărie. („Casino”), la metafore halucinante: am de la strămoşii mei ţigani un suflet/ înflorat ca fustele bunică-mii (Săgeata neagră), şi cimentul rămâne intact sub loviturile lui/ ca şi cum l-ar împunge cu privirea („Neputinciosul”), toate femeile de care mă îndragostesc ajung rău raluca/ de parcă liniile din palmele mele se termină în palmele lor („toate femeile de care mă îndragostesc”), şi textualism fin: iar sânii ei – ah, sânii ei/ i-aş putea acoperi cu-acest poem numai pe jumătate („Ştii”), primeşte, deci, acest poem ca pe-o bătaie/ a inimii mele („Ciotlosharada”), şi-ai vrea să plângi dar parcă fuţi finalul („acasă”).
Fără doar şi poate, nici limbajul lui SGB nu contrazice această idee. El dezbracă poezia de hainele-i bătrânicioase şi o îmbracă într-o costumaţie potrivită, de animatoare a sufletului, capabilă să te amuze până la lacrimi, să te treacă peste prejudecăţi sau să îţi provoace plânsul.
Originalitatea este una dintre trăsăturile esenţiale ale autorului, poetica acestuia neputând fi asemuită decât poate, în mică măsură şi pe anumite paliere, cu cea a lui Stoian G. Bogdan la 40 de ani. Precizez acest lucru pentru că, la SGB, prozaicul face poeticul, iar poeticul, deopotrivă, face prozaicul: volumul său poate fi citit şi ca un roman în poeme, dar şi ca un poem în proză.
Lumea din Chipurile este una a destinelor frânte, a ratării totale, a bidonvilleurilor şi-a corsourilor centrale în care personajul narator îşi pune în scenă drama personală. Ne aflăm însă în faţa unei drame din care nici el nu ştie dacă o să iasă viu sau mort.
Personajele care populează lumea acesta sunt neprevăzute, de la animale până la automobile, de la entităţi onirice până la rude de gradul întâi. Ele trăiesc dintr-un text în altul, dispar sau mor pentru ca, la final, să le rămână numai amintirea.
În Chipurile, moartea umblă la braţ cu SGB iar norocul e mână-n mână cu pierzania, cititorului fiindu-i trădat orizontul de aşteptare de la un vers la altul, de la un text la altul.
Chipurile este de departe cel mai bun volum de poezie de la Ieudul fără ieşire încoace, este volumul care trage preşul de sub picioare aşa numitei Generaţii 2000 la nici 4 ani după ce şefii ei de promoţie şi-au dat cele mai bune cărţi.


Stoian G. Bogdan, revista Kamikaze, nr. 2, martie 2010

Poemul de luni 3

uite un poem de Ilarie Voronca, unul dintre poetii de care lumea a uitat astazi. Voronca a fost numit de critica "miliardarul de imagini" si lasat pulii de zestre. eu cred ca e unul dintre marii poeti, mai ales in volumele dinainte sa-si puna capat zilelor. iata:


Odaia


Odaie, n-am stat în tine decît cîteva ceasuri
Însă tu vei rămîne toată viaţa în mine,
Sîntem, cu-adevărat, ca băuturile ce păstrează
Multă vreme custul de lut al ulciorului ce le-a cuprins.

Feţele unora sunt precum hărţile
În care se citeste desenul odăilor locuite de ei,
Sînt odăi prea largi, ca nişte pardesie de împrumut,
Sînt odăi unde sufletul trebuie ca o spinare să se-ncovoaie.

Sînt odăi atît de aerisite, de luminoase,
Încît nimic nu le desparte de munţii din jur.
Pădurea, stelele se-apropie de ferestre,
Îţi bei ceaiul cu prietenii pe terasă.

E odaia în care ţi-e încuiată copilăria,
Ea n-are încredere, nu te mai recunoaşte prea bine,
E odaia unde tatăl tău fu bolnav,
Trei luni a aşteptat moartea, şi-a venit.

Am trecut prin multe odăi,
Părăsindu-le, păream acelaşi, însă pereţii,
Oglinzile aburoase, obiectele înlănţuite de umbră
Păstrau, de fiecare dată, chipul meu tainic.

Acesta era trupul meu şi acesta-mi fu sângele
Vărsat din pahar în pahar, împărţit la masă.
Adeseori mă surprind în mijlocul unei odăi
Făcând pasul şi gestul din altă odaie.

Era o uşă aici? Nu mai este.
Şi unde să fie fereastra? Era
Un lătrat în curte, ca o rufă pusă să se usuce,
De cealaltă parte a zidului, un glas iubit.

Dar poate că nu-i, pretutindeni, decît aceeaşi odaie
Pe care-o duci cu tine şi care se potriveşte după pereţi,
În hotelurile de lux ori într-o mansardă, în fundu-unei pivniţi,
Ea iese din noi şi cu pînza-i acoperă iarăşi totul.

Odaie deschisă spre-o curte întunecoasă,
Odaie unde vocea prietnului sună încă,
El e de-acum mai puţin ca o umbră,
Dar tusea lui, fără piept, se cutremură-aici, în odaie.

Am cunoscut şi odaia la întoarcerea din călătorie,
Şi mirosul acela de piele şi de plecări,
Odaia-nconjurată de furtuni,
Inundată de mare, de pretutindeni.

Sînt, într-adevăr, odăi care nu te doresc,
Ce nu ţi se potrivesc, care-abia te îngăduie,
Sînt altele în care te simţi în largul tău,
Cu inima-mpăcată, cu-o carte deschisă pe genunchi.

Căci trebuie să te amesteci cu odaia,
Să te pierzi în ea ca-ntr-un nor,
Să fie-ntre tine şi ea un curent continuu,
Să vă iubiţi şi să fiţi asemeni.

Atunci, sufletu-şi desfăşoară încrezător lumina,
Odaia se face largă ori strîmtă, după dorinţă,
Pereţi-s iubitori şi deasupra patului
Tavanul întinde pînzele unui somn liniştit.