Ce dracu sa fac

ma chinui cu la vida pe-aici prin gradina lui bucurel. tocmai m-am intors de la lansarea cartii Ioanei Bogdan, Poeme dinainte si dupa Claudiu - o carte cocheta, cu poeme frumoase la fel ca si autoarea pe care v-o recomand cu caldura :) aparuta la ed. Brumar.
altfel, zilele trecute mi-a fost blocat contul pe clubliterar pana pe 10 mai. clubul, din pacate, a devenit un site unde cenzura e ca la ea acasa, intrucat administratia siteului, cu scriitori ca Catalin Furtuna, Valentina Chirita, de care evident ca n-a auzit nimeni si uite-ma pe mine cum ii fac "faimosi", impreuna cu Dan Sociu si inca cineva pe care am uitat cum il/o cheama, are o mentalitate comunista. in conditiile in care traim totusi de 20 de ani intr-un fel de capitalism si-ntr-o tara in care Constitutia garanteaza dreptul la libera exprimare. dar eu ii iert ca-s saraci cu duhul si resentimentari si invidiosi ca sunt un poet mai bun ca ei la un loc. as putea sa le fac zilele negre dar vorba romanului: daca te pui cu prostul esti mai prost ca el.
a, si am volumul meu Chipurile a fost nominalizat la premiile revistei Romania Literara, premii care se vor decerna pe 6 mai in clubul Prometheus de langa Loteria Nationala.
cu bine

Poemul de luni 2

Avand in vedere ca am trecut in titlu cifra 2, o sa pun doua poeme. ambele de cand lumea, ambele foarte frumoase. primul de Tudor Arghezi si al doilea de George Bacovia. Iata:


Despartire


Când am plecat, un ornic batea din ceata rar,
Atât de rar, ca timpul trecu pe lânga ora.
I-am auzit întâia bataie amândoi,
Pierzându-se-n noiembrie prelunga si sonora.

Poate mai bate înca momentul de atunci,
Poate-a tacut îndata si-asteapta sa mai vie
Îmbratisarea veche, din nou precum a fost,
Si lacrimile tale, în gara cenusie.

Cu limbile-i oprite pe palidul cadran,
Ne-a urmarit plecarea, de sus, ca o fereastra
De casa parasita, cu-o raza frânta-n geam.
Nu l-ai simtit ca este partas la jalea noastra?

Te-ai împacat sau suferi de vremea ce-a crescut?
La ce visezi când ziua pe lampa ta se curma
Si cade-n geam bataia la ceasul cunoscut,
Tu, care-ai stat s-asculti, pe cea din urma?


.................................................


Vals De Toamna


La geamuri, toamna cânta funerar
Un vals îndoliat, si monoton...
-Hai sa valsam, iubito, prin salon,
Dupa al toamnei bocet mortuar.

Auzi, cum muzica rasuna clar
În parcul falnic, antic, si solemn, -
Din instrumente jalnice, de lemn,
La geamuri, toamna cânta funerar.

Acum, suspina valsul, si mai rar,
O, lasa-ma acum sa te cuprind...
-Hai, sa valsam, iubito, hohotind,
Dupa al toamnei bocet mortuar

SuperRomanul

Mai am doua capitole si-mi termin romanul. Sunt bucuros. Saptamana viitoare pe vremea asta il voi fi terminat. Voi fi si mai bucuros. E un superroman, serios. Vad zeci de mii de exemplare vandute, traduceri, etc. N-a vazut Parisul, New York-ul si Londra la un loc un asemenea roman. Si scriu aceste randuri cu modestie :D

Poemul de luni 1

M-am gandit sa creez aceasta rubrica pe blog si sa postez in fiecare luni cate un poem dintre poemele mele preferate. O sa incep cu un poem de Mircea Cartarescu:



Dă lăbuţa (vei da şi boticul)

Cri, dă-mi mânuţa şi fii atentă:
e toamnă arborescentă
şi nori în amestec cu stele
curg peste autoturismele de pe şosele.
prin toamnă priveşti ca prin rigla de plastic
din clasa-ntâia: fantastic
se vedea-nvăţătoarea ocolită de curcubeu.

trăim într-un televizor color
cu sonorul dat încetişor...
în culori peruzea, lila, ecosez
zâmbim obraz lângă obraz, împreună
ca Frank Sinatra şi Joan Baez
sau ca doi hamsteri sub un clar de luna.
Cri a mea, Cri
cu tâmplele sidefii.

mi-au cam ieşit fumurile de celebritate din cap
şi viaţa literară mi se pare mai departe decât insulele Malvine
şi fâşnetele de pe stradă mi se par pure obiecte estetice...
nu îmi mai decupez cronicile din reviste,
nu mai "acord" interviuri:
tot ce a fost genialoid în mine mă face acum să zâmbesc.
ştii cât mă obseda structura materiei? cât îl iubeam pe Dylan Thomas?
ştii cum plângeam ascultând "E perfect, mamă"?
acum mentalitatea mea de producător s-a transformat într-una de
consumator
şi nu mai simt nevoia să-mi cultiv obsesiile,
să-mi întreţin nefericirea.
visătoria mea tristă s-a resorbit
acum, când ai răsărit
deasupra mea, cu neoane curbe, de curcubeu.

Cri, dragă eu.

trec autoturisme absente
pe şosele fluorescente.
va veni spic de zăpadă
şi va fi altfel colorată fiecare piatră de pe stradă
o să viscolească peste parbrize, capote
iar noi, sub plapuma de satin
vom citi la caldură Truman Capote
în miros de scorţişoară şi vin.

în televizorul color
cu sonorul dat încetişor
din părul tău oricare fir, şuviţă şi franj
va fi dublat cu frez, ciclamen şi oranj
(culorile nefiind bine reglate),
Cri a mea cu tâmple perlate.

ştiu acum că viaţa exista ca să fie trăită
asta înveţi de fapt de la o femeie: că nu eşti nemuritor
că nu eşti tot una cu universul chiar dacă eşti un mic univers.
ştiu acum că nici un poem nu a schimbat viaţa nimănui.

dă lăbuţa (vei da şi boticul)
toamna îşi agaţă baticul
în pomii turcoaz.

noi hoinărim prin fototapetul cu frunze gălbui şi cer de atlaz.

Consternati, terminati si ofticati

de succesul volumului meu de poezie, o parte din scribacii de prin romania, poeti de mana a naishpe-a sau poeti pe care aparitia Chipurilor i-a cam scos din schema, comentatori de pe la reviste de doi lei (de pe net sau de pe hartie), blogari sau pur si simplu cititori prostanaci, au ajuns ei la concluzia ca SGB isi cumpara cronicile, recenziile si cine stie ce. Lucru pe cat de stupid pe-atat de ridicol, mai ales ca despre cartea mea n-au scris niste terchea-berchea, ci dupa cum se poate observa mai jos, nume grele ale literaturii momentului. Ma simt dator fata de oamenii care au scris despre cartea mea sa spun ca eu nu platesc cronici, recenzii, etc. si nici nu m-am gandit vreodata sa fac asta. Daca oamenii au decis sa scrie despre cartea mea, au facut-o probabil pt. ca, asa cum spuneam chiar eu intr-o auto-cronica aparuta in revista Kamikaze, "Chipurile nu este nici pe departe un debut, ba din contra, este o carte matura care pune in lumina reflectoarelor un nativ in zodia talentului cu toate datele unui mare poet" :) Ce sa mai zic... cum spuneam cu alte ocazii: Daca mai eram si modest eram perfect :))

O faza funny

Zilele trecute stateam cu niste prieteni in separeul unui local. eram vreo 8-9. la un momentdat a venit inca un prieten si l-am invitat sa stea jos. n=a vrut sa se aseze. a zis ca daca se aseaza il va durea tare. pai de ce? l-am intrebat noi. s-a codit sa ne spuna dar pana la urma l-am convins. ne-a zis ca s-a tatuat. pe cur? am intrebat noi. Da, a zis el. mi-am facut un ursulet. sa mori tu, am zis noi. serios, el. ia! arata-ne. arata-ne tot.
s-a deschiat la pantaloni si ne-a aratat curu. nu era niciun tatuaj batut pe el. doar cateva cosuri cicatrizate si par.
pai unde-i ursuletul? a intrbat o prietena, la care el a zis:
- pai acuma-i in barlog, doarme.

Cronica de Adrian JICU

Stoian G. Bogdan - Chipurile

Chiar dacă pe coperta a treia scrie altceva, Chipurile („Cartea Românească”, Bucureşti, 2009) nu este un debut propriu-zis, ci una dintre cele mai puternice cărţi de poezie din ultimii ani. Au mai fost volume remarcabile după 1989, dar parcă niciunul nu avea atâta relief. El impune un fel aparte de a scrie, un adevărat brand poetic: SGB-ul. Sau, dacă vreţi, SGB-imul. Care înseamnă poză, virilitate, frustrare, umor rece şi, poate surprinzător, sensibilitate. Multă sensibilitate: „m-ar împăca acum şi-o bătaie/ un blestem/ o înjurătură/ un scuipat/ fiindcă îmi e atât de dor/ atât de dor/ de mama” (Sanatoriu).

Sunt, de fapt, în această carte, cel puţin doi Stoiani. Complementari. Dincolo de platoşă, de măştile despre care vorbeşte Claudiu Komartin, se ascunde un timid. Într-o altă epocă el ar fi cântat serenade sub clar de lună sau s-ar fi avântat în turniruri pentru vreo domniţă. Astăzi, însă, el se vede silit să-şi ascundă adevăratul chip, să pozeze: în dandy, în golan, în fante, în lichea etc., pentru ca sensibilitatea să nu-i fie luată în râs, ci să o ia el însuşi la mişto. Din acest motiv, finalul cărţii curmă orice îndoială: „intri/ aici te-ai blocat şi parcă simţi leşinul apropiindu-se din camerele goale/ cu poze arse cu păienjenişuri şi mii de şobolani/ te ghemuieşti într-un colţ al salonului/ şi-ai vrea să plângi dar parcă fuţi finalul” (acasă, p. 70). Stoian G. Bogdan nu se dezminte. Lui „nu-i place s-o dea în suspine”, aşa cum mărturiseşte în Scurtă biografie”. Nici n-ar putea. Conştient că prin acest volum el îşi construieşte un chip din mai multe chipuri, el refuză sentimentalismul, îl ascunde pe adevăratul Bogdan, cenzurând lirismul, şi îl împinge pe scenă pe SGB.

Poezia lui Stoian G. Bogdan nu e construită „pe linia invizibilă dintre realitate şi ficţiune”, aşa cum crede Radu Andriescu, ci, pe o altă demarcaţie, una arhicunoscută, aceea între aparenţă şi esenţă. Ea îmbracă forme de domeniul evidenţei în ştii: „odată am întâlnit cea mai frumoasă femeie din lume/ (…) stătea în apropierea catedralei Notre Dame de Paris/ «cum îi stă bine unei făpturi divine» am gândit/ şi când am întrebat-o pe româneşte/ (pentru că aşa o femeie nu putea fi decât româncă)/ «Ce faci?»/ mi-a răspuns simplu, cu o voce de vată/ «Depinde cât dai.»// Şi prostul de mine crezuse că stă acolo/ şi mă aşteaptă” (p. 34) Un alt (inter)text, S-a luat lumina, exprimă şi el, prin intermediul unei istorioare groteşti, de provincie, falia dintre aparenţă şi esenţă care guvernează întregul volum, într-o concluzie seacă: „ah realitatea are bile sub prepuţ” (p. 23).

Cât despre realitate şi ficţiune, conceptele operează aici în aceeaşi măsură în care operează la oricare alt poet. Cu precizarea (importantă de altminteri) că SGB supralicitează şi aici, acroşând elemente din propria biografie. Asemenea cârlige autoreferenţiale sunt doar pretexte. Nu interesează prea mult că poemele sunt „ceva mai mult de jumătate biografem” (câtă rigoare în a măsura cantitatea de realitate!), ci intenţia autorului. Iată spre exemplu Poemele din România literară, unde, sub aparenţa epicului, SGB răzbună modul în care a fost primit (el şi mulţi alţii) în prestigioasa revistă: „Eram ofticat. Îmi apăruseră nişte poeme/ la rubrica post restant a Constanţei Buzea/ şi o asemenea apariţie/ era exact ce nu vroiam. Cu atât mai mult cu cât/ poetesa îmi recenza cu precădere ce i-am scris în e-mail/ şi mai deloc poemele.” (p. 36)

Pe o tramă aparent epică sunt construite şi alte poeme. Dacă ţinem cont şi de limbajul colorat, atunci senzaţia de realism devine palpabilă. Pe dedesubt însă funcţionează alte reguli, cele ale lirismului, pe care, oricât l-ar masca, SGB nu-l poate anula. Ca dovadă, repetatele versuri în care parodiază retorismul, sentimentalismul sau sobrietatea artelor poetice interbelice, pledând implicit pentru autenticitate. Vând BMW 318 e o mostră, care topeşte intertextualitate, biografism şi batjocură: „Prima mea maşină, cumetre!/ M-am luat-o la douăşpatru de la un ţigănoi hodorogit,/ cu banii pe care-i strângea bunică-mea pentru în-/ mormântare./ Doi ani am condus-o pe drumurile vieţii, doi ani buchiţi,/ prin râpi şi gropi adânci./ (…) Maşina asta-i, cumetre, o treaptă!” (p. 53)

Stilistic, două sunt aspectele majore ale poeziei lui Stoian G. Bogdan. Pe de o parte, este vorba despre cultivarea unei oralităţi mahalageşti, cu sonorităţi aspre, căutate. Un mixaj între vorbirea de tip ţigănesc-argotic şi anglicismele caracteristice vorbirii de astăzi. Un limbaj colorat, manelizat, ca realitatea din care este el inspirat. Cum însă la capitolul limbaj poetic au punctat şi alţii, mai relevant rămâne felul în care Stoian G. Bogdan obţine denudarea realităţii. Chit că figurile de stil nu lipsesc (başca: ele creează adesea imagini puternice, originale), plasticitatea versurilor vine din capacitatea de suprapunere a poeziei pe o realitate bine-cunoscută nouă. SGB are lipici.

Chipurile, poezia lui Stoian G. Bogdan rămâne una dintre revelaţiile ultimilor ani. Cu condiţia ca el să poată continua şi să nu alunece în autopastişă sau într-un manierism păgubos. Tocmai din acest motiv sunt curios cu ce va veni la următorul volum.

Revista "Ateneu" 6 aprile 2010

George Vasilievici - mort

Adineauri am aflat si eu ca George Vasilievici a murit. Sunt surprins si intristat in aceeasi masura. Ba chiar nu-mi vine a crede. Ar fi bine sa fie o gluma. Desi, aud ca nu e. Prietenii constanteni spun ca a fost gasit spanzurat in apartamentul lui din Constanta. Ce sa mai zic... Sa-i fie tarana usoara!

Cronică de Al. Cistlecan

Cinicul sentimental


După douăzeci de ani (de nu mai bine) de lupte seculare şi de e x e r c i ţ i i o b l i g a t o r i i pentru tot poetul, autenticismul român merita, cu siguranţă, o răsplată. O merita cu atît mai mult cu cît în ultimii doi-trei ani aceasta părea că nu-i va mai fi acordată şi că orice şansă sa dus; şi asta pentru că în ultimii ani autenticismul ajunsese aşa de standardizat, încît producea direct pe bandă şi-n cele mai aplicate, mai eminente şi mai comode clişee.
Plus că fiecare poet, ori de unde şi pe unde venea, trebuia să demonstreze mai întîi certificatul de strănepot al colonelului Lăcusteanu – şi era deja prea mare înghesuiala de urmaşi. Norocul vine însă, se ştie, tocmai cînd nu mai sînt speranţe sau cînd acestea sînt pe terminate. Aşa şi acum. După ce ultimele valuri de debuturi au tot reîncălzit, pe scurt, acelaşi ghiveci autenticisto-minimalisto-biografist, lungind infatigabil acelaşi discurs spornic depresiv şi decepţionat, Malherbe, în fine, a venit şi pentru autenticismul român şi i-a dat cadenţa sperată de atîta vreme.
Malherbe-ul autenticismului român (al ultimului autenticism român) e Stoian G. Bogdan (Chipurile, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2009). Se vede numaidecît că m-am alăturat entuziasmului (şi chiar euforiei critice, de înţeles după atîta post negru; ori doar cenuşiu?!) cu care poetul a fost primit; după cum se vede, tot numaidecît, şi că Stoian G. Bogdan pune la bătaie cam tot ce s-a consumat în ultimii ani în poezia tînără română: autenticism, biografism, mizerabilism, minimalism, spontaneism şi ce-o mai fi fost; ba chiar şi cîteva flash-uri de neo-expresionism. Observaţia s-a făcut, şi pe bună dreptate; cu sau fără voie, cu gîndul ori doar cu fapta, Stoian G. Bogdan face sinteza formulelor din ultima vreme; sinteză care, la drept vorbind, nici nu era greu de făcut, de vreme ce formulele se contaminează oarecum de la sine, se presupun şi se implică una pe alta. Dar şi lucrul uşor de făcut trebuie să aibă cine-l face. Chipurile lui SGB nu vor fi, cu siguranţă, borna finală şi fatală a autenticismului (douămiist sau postdouămiist), indiferent de sinteza în care-l angajează. Cel puţin de cînd Whitman şi-a asigurat cititorii că ceea ce le oferă nu-i o carte, ci o mînă întinsă – simplu, omeneşte –, jumătate din poeţi s-au străduit să facă poezia atît de transparentă, încît să nu mai interpună nimic nici între cititor şi poet, nici între poet şi real (cealaltă jumătate, fireşte, face contrariul, ridicînd un zid de opacitate între poezie şi restul lumii). Şi românii s-au bătut, în mai multe reprize chiar, pentru autenticitate. Și de fiecare dată s-au bătut la adăpostul aceleiaşi doctrine: autenticismul. Doctrina ca atare nu e rea şi nici ineficientă. Dar nu-i dat că ea şi garantează autenticitatea (şi ea schimbătoare de la o zi literară la alta). Autenticismul e, fireşte, ideologia literară a autenticităţii, retorica ei, dar nu neapărat şi reţeta ei. Autenticism se poate face cu succes şi cu bravură şi face cam toată lumea care şi-a propus; autenticitatea se produce însă mai greu şi rămîne mereu de produs. SGB nu va fi, aşadar, groparul propriei generaţii şi nici groparul formulelor sub care defilează aceasta. Probabil că nici nu vom socoti generaţia sa ca mergînd strict de la Marius Ianuş pînă la el. Dar oricît s-ar mai întinde lucrurile, şi pe o parte, şi pe alta, volumul lui pune în criză (problematizează, cum ar veni) condiţia noii poezii (tocmai pentru că-i foloseşte toate invariabilele şi o scoate din plafonarea endemică). Sau, dacă nu neapărat în criză, măcar în alertă. Sinteza de formule, fie că-i inocentă, fie că-I programatică, n-ar face mare impresie dacă n-ar presupune, simultan, o altă dialectică a atitudinilor şi o spontaneitate sălbatică în trecerea de pe un registru (deopotrivă de atitudine şi de densitate) pe altul. Toate aceste trei lucruri merg, la SBG, într-o concomitenţă acută, într-o coincidenţă dramatică, dar, din păcate, ele trebuie desfăcute la comentariu. Schimbul de registre nu e, însă, în cazul său, dexteritatea de a sări de pe un tip de discurs pe altul şi de a face mozaic stilistic. Din această perspectivă, SGB e atît de unitar, încît (dacă ar fi vorba de o carte mai groasă) ar putea fi aproape monoton: e un oral, e un povestitor, e un direct; fără metafore, fără fiţe, estetice au ba, „existenţiale” au ba; din contră, franc în toate, ce-i în guşă, şi-n căpuşă. Ce face el e, de fapt, un schimb de intensităţi (expresive şi existenţiale deodată), cu salturi spontane din notaţia „suprafeţei” în vertijul profunzimii, din minimalism în violenţă expresionistă şi din sporovăială confesivă în electricitate imaginativă.
SGB a unit poemul plat, de contabilitate a realului, cu poemul de vertij; a dat minimalismului şi celorlalte ceea ce le lipsea cu stridenţă: vecinătatea cu neantul; a pus notaţia „inertă” şi retorica lehamitei (şi jemanfişismului, fireşte; fără el nu există poezie tînără) în priza directă a unui vizionarism de o concreteţe abrazivă. Poemul fără pretenţii subversive, de simplă snoavă biografică, alunecă brusc în scriitura convulsivă, de implozie a angoaselor. Ca metodă de a contrapuncta scrierea cotidianistă, dezinvoltă şi de gaşcă, plebeiană şi de pure oralităţi, cu flashuri de intensitate expresionistă, nu e ceva absolut nou; s-au mai încercat şi alţii; poate chiar prea mulţi. Atîta doar că la SGB fluenţa celor două dimensiuni e atît de naturală, încît metoda se şterge şi rămîne doar pendularea organică, structurală, între derizoriu şi dramatic – acesta din urmă întins între grotesc şi caricatural (se-nţelege că orice strategie de sublimizare cade din pornire): „...//e vremea cînd viermele mă găseşte// o zi înseamnă de fapt 8 filme 3 mese rapide/ şi cîteva minute cît mă uşurez// uitarea se-mprăştie ca o lopată de pămînt/ peste mine// aştept obosit ceva/ ceva cu venele rupte cu ochii ieşiţi din orbite// adineauri mi-am înghiţit o bucată de dinte/ dac-aş crăpa/ nici dracu nu mi-ar primi sufletul// în atîta amar de vreme/ n-a sunat deloc telefonul/ n-am primit vreun e-mail/ n-am auzit niciun ciocănit la uşă// din blocul de vizavi o bătrînă mă priveşte insistent/ stau gol şi fumez la fereastră/ îi simt privirea ca pe o andrea mişcîndu-mi-se pe sub piele/ moartea îi iese prin pori ca un abur// arunc chiştocul/ mă întorc/ şi intru în cameră”.
Acceleraţiile vizionare şi căderile abrupte în anxietate, pornite de pe şi readuse pe platforma unui lirism pur denotativ şi guraliv, dau poemelor o structură ondulatorie, dar, în acelaşi timp, desenează o condiţie unitar agonică. Biografismul e, probabil, pe jumătate fantasmatic, dar el privilegiază o confesiune cu pretexte şi în ton cinic, de un realism îngroşat spre mizerabilism. Nici aici însă lucrurile nu-s (numai) cum par, căci în substanţa ei poezia lui SGB e una profund compasională. Toate „personajele” rulate, oricît de crud ar fi portretizate, sînt manifeste de afect, nu dosare de memorie. Scriitura e crudă, dar memoria (atît de acută) e tandră şi sentimentală. SGB e un compasional cu artă cinică, dar cu inima miloasă. Cataloage de personaje strigate realist sau de-a dreptul cinic găsim frecvent în poezia tînără – şi e poate semnul cel evident al fondului ei sentimental (frustrat, fireşte), oricîtă profesie de descriptivism grotesc s-ar face. Biografiile acestea „ilustre” nu fac decît aparent paradă exotică (asta mai ales la SGB, ale cărui „personaje” sînt colorate, aproape toate, villonesc); în fapt, ele maschează sub cruzimea notaţiei şi a evocării un fond de afectivitate şi un apel la afectivitate. (Și nu-i nici doar o gripă evocativă şi narativă luată de la unul la altul; dimpotrivă, e chiar un mod fundamental – cel compasional, de a înţelege poezia; şi-a dat seama de asta, la bătrîneţe, Czeslaw Milosz, cînd a zis că, de-ar lua-o de la capăt, fiecare poezie a lui ar fi doar „un profil sau un portret al unei persoane concrete”).
Nici nu-i de mirare că uneori acest apel devine transparent şi că poezia se melodramatizează: „...// eu eram un pîrlit/ ea n-avea nici cinşpe ani/ furasem banii pentru avortul ăla/ de la colegul meu de cameră/ care la rîndul său îi furase pentru avortul prietenei lui//...// mi-ar fi plăcut să vină o copilă/ cu păr şaten negru blond vopsit ca al ei/ cu ochi căprui ca ai mamei/ bună şi caldă ca mamaia/ sau un puştan/ haios cum eram eu/ evreu ca bunicu’/ şi să îmi spună// orice”. Cinism şi compasiune, unul de scriitură, celălalt de inimă, fac la SGB o unitate de afect şi comportament stilistic; o unitate în care cele două se exasperează şi se emulează reciproc. Nu-i vorba de o haină cinică sub care se ascunde o inimă sentimentală, ci chiar de un cinic sentimental; pe cît de cinic, exact pe atît de sentimental.


în nr. 11/2010 al revistei România literară