luni, 20 decembrie 2010
Goldiș 2
duminică, 19 decembrie 2010
poemul de luni 37
Sunt cel mai frumos din orasul acesta,
Pe strazile pline cand ies n-am pereche,
Atat de gratios port inelu-n ureche
Si-atat de-nflorite cravata si vesta.
Sunt cel mai frumos din orasul acesta.
Nascut din incestul luminii cu-amurgul,
Privirile mele dezmiarda genunea,
De mine vorbeste-n oras toata lumea,
De mine se teme in taina tot burgul.
Sunt Printul penumbrelor, eu sunt amurgul…
Nu-i chip sa ma scap de priviri patimase,
Prin parul meu vanat, subtiri trec ca ata,
Si toti ma intreaba: sunt moartea, sunt viata ?
De ce-am ciorapi verzi, pentru ce fes de pase ?
Si nu-i chip sa scap nici pe strazi marginase…
Panglici, cordelute, nimicuri m-acopar,
Cand calc, parca trec pe pamant de pe-un soclu.
Un ochi (pe cel roz) il ascund sub monoclu
Si-ntregul picior cand pasesc il descopar,
Dar iute-l acopar, ca iar sa-l descopar…
Celalalt ochi (cel galben) il las sa s-amuze
Privind cum se tin toti ca scaiul de mine.
Ha ! Ha ! Dac-ati sti cat va sade de bine
Sarind, topaind dupa negrele-mi buze.
Cellalt ochi s-amuza si-l las sa s-amuze
C-un tainic creion imi sporesc frumusetea,
Fac baie in cidru de trei ori pe noapte
Si-n loc de scuipat am ceva ca un lapte,
Pantofi cu bareta-mi ajuta zveltetea
Si-un drog scos din sange de scroafa, nobletea.
Toti dintii din gura pudrati mi-s cu aur,
Mijlocul mi-e supt in coreset sub camase,
Fumez numai pipe de opiu uriase,
Pe bratul meu drept tatuat-am un taur
Si fruntea mi-e-ncinsa cu frunze de laur.
Prin lungile, tainice, unghii vopsite,
Umbrela cu cap de pisica ranjeste
Si nu stiu de ce, cand plimbarea-mi prieste,
Cand sunt multumit c-am starnit noi ispite,
Din mine ies limbi si naparci otravite.
Din mine cresc crengi ca pe pomi, matasoase,
Si insasi natura atotstiutoare
Ea insasi nu stie ce sunt: om sau floare ?
Sau numai un turn ratacit printre case,
Un turn de pe care cad pietre pretioase ?
Sunt cel mai frumos din orasul acesta,
Pe strazile pline cand ies n-am pereche,
Atat de gratios port inelu-n ureche
Si-atat de-nflorite cravata si vesta.
Sunt cel mai frumos din orasul acesta.
vineri, 17 decembrie 2010
miercuri, 15 decembrie 2010
Concurs
luni, 13 decembrie 2010
poemul de luni 36
pentru vrăjitorie fierb în dragoste
şi-n vene-mi înfloresc crini violet
ca ochii tăi când mă priveşti şi te faci dragoste
de parc-ai vrea ca să te simt încet încet
dar eu te simt ca pe-un parfum în nară
dar eu te simt şi nu mai ştiu ce fac
ca şi când am fi înrămaţi în seară
ca şi când aş fi dumnezeu nu drac
şi tot simţindu-te mă simt dragostea ta
şi tot simţindu-te sunt doar dragostea ta
duminică, 12 decembrie 2010
Tanarul Andrei Ruse
Revenind la tanarul Andrei Ruse, tin sa mentionez ca domnia sa, imbatat de succesul de a-i fi admis manuscrisul de Polirom, s-a gandit sa posteze un articol pe site-ul boomlit, in care spunea ca trailerul romanului meu e penibil. O fi, n-o fi, eu oricum ii multumesc pt reclama si acum nu fac decat sa ma revansez, dar stau si ma-ntreb, ce il legitimeaza pe acest tanar sa dea el masura penibilului in privinta traileleror? Ca dupa cum spuneam, studii superioare n-are, doua carti proaste are, prea cultivat nu e si nici prea inteligent. Aaaaaaaaaaaaaaaaaa, acum m-am prins! Dreptul la opinie! Hea!
sâmbătă, 11 decembrie 2010
escort
trei
Tiruri, mașini mici, dubițe, motoare, mărci peste mărci, claxoane, blitzuri, oglinzi retrovizoare, semnalizări, frâne, accelerație, marfă și tot felul de șoferi din toate colțurile Europei. Drumul european taie în două bucăți mai mici câmpul sterp. La un kilometru de cabrioleta care tocmai a trecut pe lângă ochii tăi, cu frumusețea aia de fată la volan și cu atitudinea ei de un miliard de euro, e Orașul Copiilor sau mai bine zis Orașul Orfelinat. Patru blocuri gri deschis pe fiecare latură a pătratului împărțit în trei terenuri – de fotbal, baschet, handbal. Copiii care locuiesc în dormitoarele cu vedere spre câmp sunt mai triști. Ei văd în fiecare zi o mare de nimic pe care uneori răsare și apune soarele. Cei cu vedere-n incintă sunt și mai triști, deși pe fețele lor nu rar apar zâmbete. Cantine, magazii, birouri, sală de festivități, pivnițe, garaj. 6211 copii abandonați, orfani, cu părinți aflați în imposibilitatea de a-i întreține și de a-i educa. 32 de paliere. Copii cu vârste între 7 și 21 de ani. Două băi pe fiecare palier, una pentru F și cealaltă pentru B. Bătăi, violuri, iubiri, alcool, boli venerice, SIDA, prietenii și uite-l și pe Albastru la 16 ani. Chip angelic, cum îi place să-și zică, ochi turbați, tulburi, reci, albaștri, zâmbet promițător, trup zvelt, binefăcut și pumnii strânși, unul după altul în capul – cui crezi? Ghici!
În capul unuia care l-a violat pe unul dintre puștii din dormitorul lui. La dușuri. Azi dimineață. Genunchi în gură, șuturi în coaste, volum pe voce:
- Îți mai trebe cur mă muistule! Na!
Pete de sânge. Faianță. Oglinzi. Aburi. Chiuvete – și robinetul uneia e deschis. Închide-l.
Coaste rupte, dinți, față spartă, arcade, nas – i-ajunge. Sau mai vrei să-i dea? Imaginează-ți dacă zici dea.
Poartă un tricou roșu pe care scrie cu alb SALE, blugi până la genunchi și adidași. S-a spălat pe mâini și a închis el robinetul. Acum își privește monturile. Îl dor. Unul e julit. Arătătorul și degetul mic sunt scrântite. A ieșit pe palier. Uși. Camere. A deschis o ușă și a intrat în a lui. Puștiul violat e pe un pat. Îl privește timid. Albastru e agitat. Își recapătă respirația.
- L-ai bătut? întreabă puștiul.
- L-am rupt.
O masă, trei scaune, trei dulapuri încuiate cu lacăt, mochetă roasă, pătată, ruptă, perdea cenușie și pe fereastră se văd în depărtare, ca niște reflexii ale stelelor, luminile orașului. În noapte. Eu sunt în oraș acum și aici voi rămâne mereu. Joc ping-pong cu ochii tăi și cu respect te salut, bună seara.
- Hai și suge-mi-o și mie un pic, a zis Albastru rugător, descheindu-și prohabul și scoțându-și la interval cariciu’.
- Da, i-a răspuns puștiul și s-a așezat în fund pe muchia patului. Dar te rog să nu-ți dai drumu-n gura mea.
- Nu. Îți spun când îmi vine.
Puștiul e efeminat rău – gesturi femeiești, voce, inflexiuni, sprâncene, păr, mers, altitudine – și apucă în mână mădularul lui Albastru. Îl freacă. Îl întărește. Îl sărută, îl linge cu vârful limbii și-l ia între fălci. Îl suge cu o poftă despre care nu-mi dau seama daca-i jucată sau nu. Albastru îl ține de cap. Juisează.
Derulez înainte că nu-mi place secvența asta. Cât derulez permite-mi să-ți spun cum a ajuns Albastru în Orașul Orfanilor.
fix în momentul ăsta citești un vers fără sens și împrejurul tău lumea se învârte după cum are chef universul și universul e versul poetului SGB. care zice:
- Autocarul a intrat în oraș și a oprit în fața clădirii Primăriei. Curg apele de pe el. A alergat din Istanbul până-n dreptul ochilor tăi. I-a adus pe Albastru și pe frumoasa lui mamă, Violeta.
Violeta are douășopt de ani, este necăsătorită, poartă îmbrăcăminte și trăsături care o fac să arate ca sora fiului ei în ochii bărbaților. Fiul ei are 13 ani. Ea arată de 19, are formele pline, tenul limpede, curbe pe care te poți prelinge. Este expertă-n felație și înghite sămânța fiecărui bărbat pe care-l lucrează oral. Sperma îi menține trăsăturile tinere. Cunoaște acest secret și nu poate trăi fără ea. În meseria ei tinerețea e asul din mânecă. E prostituată. Practică de când se știe.
Sunt 13 ani de când n-a mai fost aici în oraș, în orașul în care s-a născut, a copilărit și-așa mai departe. Pe Albastru habar n-are cu cine l-a făcut. Avea 15 ani când i l-a însămânțat un autor necunoscut în pântec și era destul de foarte copilă. Nu ca acum când, deși arată ca o studentă la teologie, e dracu gol. Poartă ochelarii de soare în păr, două clame și-și ține fiul de mână. Au fiecare câte-un trolăr cu haine, papuci etc. Șoferul le înmânează sedus.
- Poftiți, domnișoară.
- Mersi.
- Poftiți, domnule.
- Mulțumesc.
S-au urcat într-un taxi. Taximetristul îi privește prin oglinda pe care-o are deasupra frunții. E în lăv. Violeta arată de zici c-a coborât de pe coperta revistei Elle. Sânii ei îi aruncă în aer imaginația.
- În Nord, vă rog, zice Albastru.
Taximetristul pornește taximetrul. Albastru s-a uitat în mintea lui prin oglindă și-a văzut tot orașul. E slab ca un poem de Claudiu Komartin. Taximetrul a pus o melodie la casetofon. A pus Macarena. Se vede că-i tânăr. Acum așteaptă reacții din partea clienților care îl ignoră total. Dar mai dă-l în pula mea.
Violeta privește străzile și amintirile trecutului o năpădesc. Acolo, în părculețul cu băncuțe drăguțe, stătea cu colegele ei de gimnaziu. Pe trotuarul din fața Sex Shopului se plimba de mână cu primul ei iubit, pe când era o nimfetă de 12 ani. Pe trecerea asta de pietoni pe care acum traversează un melc cotobelc pe rotile, a mers buimacă după un viol, și aici, la semafor, n-a stat niciodată. E un semafor mai recent care acum e roșu.
- E urât rău orașul ăsta, măi mamă.
- E frumos, dar trebuie să-l vezi mergând pe jos
- Oare?
Albastru s-a născut și-a crescut în Istanbul. A mai fost în România, pe litoral și în București însă orașul ăsta, totuși, îl face să se simtă ciudat.
- Uite, aici era cinematograful... Acu’ văd că-s birouri... Și-n spate bazinul de înot... Mai este baziunul de înot acolo, face spre taximetrist Violeta, cu genele ca semnele de-ntrebare.
- Da, mai este, dar nu merge nimeni...
- Mergem noi mâine, Albastru, mamă.
- E copilul dumneavostră? Păreți atât de tânără...
- Da, i-al meu, l-am născut când aveam 15 ani... Am fost precoce, hihi. Taximetristul nu crede. Violeta radiază tinerețe, primăvară, și-mprejurul lor totul înverzește, înmugurește, până și trandafirul alb căruia i-am rupt toate petalele și le-am aruncat în foc, până și literele care construiesc numele Albastru.
În dreapta e Casa de cultură a studenților, cu grădina ei splendidă și cu porțile din fier forjat; în spate e Piața Nordului, în stânga un bloc dărăpănat și-nainte, semaforul e verde, deci avem undă verde.
Intrăm în intersecție și: Buff!!! Ne-a izbit o mașină de ne-a zguduit inimile și taximetristul a pierdut controlul volanului. A venit din senin, condusă de-o praostă! Dar chiar acum mașina noastră trece pe contra-sens. Pac!!! Ne-a mai izbit una, o dubiță, alta, buff!!! Ne rostogolim, bla bla, mașina noastră-i cu roțile-n sus, așteaptă un tractor, o salvare, poliția. Taximetristul are picioarele strivite, capul spart și e inconștient. Violeta e moartă mangă. Când ne-am rostogolit a dat cu capul de plafon și osul coloanei vertebrale i-a străpuns creierul. Albastru e lucid. Are ambele mâini rupte. Una din umăr și cealaltă din antebraț. Urlă. Eu sunt teafăr, nevătămat și relaxat, că, vorba aia,-s autorul, ha. Tu cum ești?
Am derulat până când Albastru a ejaculat pe mochetă. S-a șters cu prosopul de față al celuilalt coleg de cameră și fumează la geam o țigară Kent blue. M-au plătit domnii de la Kent să le fac reclamă ;)
Puștiul violat s-a dus la baie. Albastru face cerculețe cu fumul și-ncet încet afară se întunecă. Are visele cât Casa Poporului, creierul lui compune viitorul, are ochii deschiși spre ziua de mâine și brusc se face mâine. E dimineață, Albastru e-n costumația lui foarte shuki de puști de 16 ani, pe care te las să ți-o imaginezi. Ține în mână o mapă haioasă din piele de șarpe și se urcă în autobuzul care ridică copiii ca el și-i transportă în oraș - la școală, la muncă, la furat, la ce pică. El merge la liceul din centru. E elev în clasa a 10-a, profilul mate-info, premiant, deși nu-l vezi niciodată c-o carte-n mână. E un mic geniu sau un mare escroc? Nu știm, dar îl putem studia acum, căci tocmai a intrat în sala de clasă. Zice:
- Salut - și i se răspunde:
- Salut, bună, Albastru etc.
Dă noroc cu colegii, vorbește cu colegele și se așează la locul lui din ultima bancă. Scoate din mapă un caiet, mâzgâlește ceva și-apare Olimpiu, Olimpiu Popânzac, doamnelor și domnilor, în aplauzele dumneavoastră. Închide cartea și-aplaudă-l și tu. Sau lasă.
Vine de unde vine, de-acasă. A venit pe jos, stă aproape. Poartă o pereche de funduri de șampanie pe nas, o pereche de adidași albi, simpli, blugi, plovăr, mâinile în buzunare. Părinții lui sunt ingineri și el e un inginer al geniului. De fapt el îl ajută pe Albastru să fie premiant. El îi scrie temele. El îi face tezele, testele și lucrările de control. Practic, imită perfect scrisul lui Albastru iar când dau teste scrie și foile lui. La fel cu temele.
Albastru învață totul pe de rost. Are o memorie de dumnezeu și asta-l scoate. Altfel degeaba îi scria Olimpiu tot. Și are și-o retorică versată ca o damă de companie.
Cei doi tocmai își strâng mâinile. Se pupă ca doi din mafia siciliană și se uită spre tine. Îți văd ochii aprinși ca două paie de chibrit cum urmăresc rândurile mele și-ți zic:
- I pup u, cititorule!
Sala se liniștește, vocile se transformă în șoapte căci în curând va veni domnul profesor. Tocmai se aude sunetul care anunță începutul orelor. Elevii stau în bănci ca boabele-n păstăi, vorba unui poet.
- Azi ne predă escort de Stoian G. Bogdan, zice Olimpiu.
- Hai să chiulim, propune nesimțitu’ Albastru.
- Că bine zici Hai! o dă Olimpiu și se ridică. Ies pe ușă pe culoarul pustiu. Se grăbesc ca nu cumva să dea nas în nas cu profesorul. E un sever profesorul, dar predă bine. Coboară scările, privesc pereții albi, pe ferestre și ajung la ieșirea din liceu. Coboară alte scări. Sunt pe trotuar. Ce faceți, domnilor?
- Mergem la o cafea.
Unde?
- În Milk&Chocolate Caffe.
Ce-i asta?
- I-o cafenea mișto. Ajungem acu’.
Bine. Intrăm pe strada ZZZ. Pe la mijlocul ei se vede cafeneaua asta, care-i un iris prin care nu privește nimeni. Intrăm. E mișto. Ca o tablă de șah 3D. Nu e aglomerat. Sunt doar câțiva pioni, un barman și o regină. Să fie unul dintre noi nebunul? Albastru, Olimpiu, tu sau eu? Uite o pătrățică liberă. Ne așezăm la masă. Pe pereți sunt oglinzi defecte, care deformează realitatea, tablouri semnate de SGB cu mercur, două sirene de care m-am îndrăgostit, într-un acvariu prin care zburdă 25000 de pești piranha.
- E frumos aici, fac.
- Da, zice Olimpiu. Că doar e în imaginația ta totul.
Da! Albastru îi face ochi dulci blondei. Îi trimite un vis în subconștient. Ea se ridică și se așează la masa noastră. E fosta lui colegă de generală, Denisa.
- Ce faci Albastrule, de când nu te-am mai văzut...
- Ce bine arăți, o complimentează Albastru, vino să te sărut că mi-a fost dor de tine...
A așezat-o pe genunchiul lui. Îi mănâncă parfumul fin. Zâmbește.
Olimpiu se ridică. Privește cu ochii lui mari pianina, mă roagă să-i fac loc, îi fac, și se îndreaptă spre ea glonț. Își potrivește sub posterior scaunul, își pocnește degetele și le așează ca pe niște petale pe clape. Brusc, jazzul se scurge pe marmură, se întinde pe sub mese, ne prinde pe toți de picioare și ni se urcă pe coapse. I-a descheiat sutienul Denisei și-a mușcat-o de sfârc. Albrastru soarbe dintr-o țigară Kent blue. Surâde. Porii lui absorb ca pe-un balsam muzica. Barmanul jonglează cu paharele pline, cu whisky, cola, piniacolada, techila, blue night. Și fiecare strop curge cu încetinitorul iar barmanul nu lasă niciunul să ajungă până jos. În acvariu peștii piranha au mâceput să muște din cele două sirene. Încet încet se transformă în sirenimfete. Oglinzile sunt limpezi, te reflectă citind escort. Ești cu noi la masă, doar că ești junk și te crezi în altă realitate, beibi.
Degetele lui Olimpiu ne fac să ne simțim ca-n Olimp. Însuși Zeus e cu noi la masă, bea o ciocolată caldă, doar că tu nu îl vezi. Îl privește pe pianist și plânge. Olimpiu a depășit jazzul, acum cântă dumnezeu. Aranjează sunetele încât în aer încep să apară culori vii. Sentimente. Spirite. Alte realități. Lângă masa noastră s-a așezat un cavaler al mesei rotunde. Vizavi de el curge un pârău de cristal. O femeie dezbrăcată stă întinsă la soare. Părul ei e roșu ca sângele. Lângă ea e un coșuleț cu merinde pentru bunica. Vrei să fii tu lupul cel rău? Sau vrei să fii ciuperca în care se așează Scufița Roșie?
Eu sunt cu Albacazăpada pe nas. Albastru e cu Denisa la toaletă. Olimpiu ne face păpușile muzicii lui. Dar e frumos! E al naibi de frumos! Nimic nu e realitate! E excelent!
Vreau o soprană să-mi cânte arii de Puccini în timp ce-o fut. Și nu apare niciuna. Să-l rog pe Olimpiu să apese clapele:
- Maestre, fă-mi plăcerea și întoarce timpul până în vremea când Maria Callas avea 25 de ani, întrucât am enormă nevoie de balsamul glasului ei pe corason. Trei clape și uite-o! Cu ochii ei negri ca niște limuzine sobre, apropiindu-se cu farurile stinse. Uite-o! Cu buzele în forma arcului unui Cupidon, cu zâmbetul ei exasperant de încântător și trupul, ca un nud modelat de un sculptor divin. Te las acum. Uit-o!
duminică, 5 decembrie 2010
uite un recenzent
poemul de luni 34
Poem pentru pian şi-o altă seară
Fuma cu sete
fuma ca şi cum
fiecare fum o ducea mai departe de mine
o-mbălsăma ca pe o nefertiti a localurilor roşii
în care se dansa tango
Fuma lângă mine şi-o simţeam
în alt loc
în alt timp
sau în altă viaţă
undeva în braţele unui amant
ale unui părinte
sau la o altă masă dintr-un alt local
Purta o rochie de cenuşă, părul în coc, cercei
şi decolteul larg ca un zâmbet amar
Avea sânii rotunzi, bărbia înaltă
puţină noapte pe pometele stâng
şi ochi fără capăt
Ce trist e şi tangoul ăsta... Să dansăm
mi-a zis
strivind ţigara
Te rog
am şoptit
luându-i mâna rece ca şi seara
în care îi scriam
ce-o să fac oare când o să ne întâlnim şi
bătăile inimii tale or să-mi spargă faţa?
o să cad? sau o să-ţi spun
bună
cu gura plină de sânge?
Ne-am întâlnit târziu
şi peste golul lăsat de atâtea absenţe
a început să-mi crească o crustă
şi lumea aceea cu seri mărunte
tangouri uitate atingeri sfârşite în ...
Atunci a spart un craniu în asfalt
un craniu de copil vopsit în culorile apusului
a păşit peste el şi m-a sărutat
Nu simt niciun gust de sânge
mi-a zis
cu vorbele rujate ca în altă seară
când într-o baltă de sânge-am dansat. Oraşul
devenise o mâzgâlitură
o pisică mi-a fugit din umbră şi
din galop a oprit doi cai
în smoala blănii ei. doi cai cu scheletele prelungite într-o caleaşcă
în care ne-am urcat surâzând
şi-am coborât
acolo
în acea seară
când am luat-o de mână şi-am aruncat-o-n tango
Rochia i-a lăsat în aer o dâră
sânii îi păreau mai rotunzi, pielea mai rece
şi gândurile cumva mai aproape
de buzunarul meu de la piept
Știi... după tangoul ăsta n-o să mai dansăm niciodată
mi-a zis
şi mi-am retras genunchiul dintre coapsele ei
Te sinucizi
am întrebat
forţând distanţa
Nu.
Punem .
param
pam
pam
E ultima seară
clavirul – a murit. Şi vioara?
cu-n țipăt scurt culorile s-au şters
şi seara
nu a mai mers
n-a mai fost ca-n tangoul albastru
mov, violet – când chiar eu
începusem s-o stărut pe sub piele
pe sub noaptea ce creștea pe obrazul ei stâng
pe –
nu era dragoste. era poezie
de parcă între noi era poemul
pentru pian
şi-o altă seară
A fost frumos cu tine
i-am murmurat
fiindcă a fost
pe trotuar, sub o lumină roşie de felinar
Să scrii ceva despre noi, într-o seară
mi-a zis
şi s-a făcut noapte
sâmbătă, 4 decembrie 2010
Topul tinerilor scriitori romani
joi, 2 decembrie 2010
Cronika de Mihai Vakulovski
După un super debut cu un volum de poezie, „Chipurile”, Stoian G. Bogdan vine cu o interesantă carte de proză, intitulată „Nu-ştiu-cîte-zile”. „Nu-ştiu-cîte-zile” este un roman original, scris cu mult nerv şi pasiune, plin de viaţă şi de sînge şi la propriu, şi la figurat, o naraţiune alertă care ţine cititorul încordat pînă la „SFÎRŞIT”, ultimul cuvînt al textului care cuprinde nu ştiu cîte zile din prezent şi nu ştiu cîte amintiri din trecut. Romanul are trei planuri pe care le adună împreună un personaj cu o poveste mişto. Acţiunea primului plan are loc în 2008, iar al II-lea plan se petrece în copilăria şi adolescenţa personajului homodiegetic, Narcis, poreclit El Presidente. Al treilea... Naratorului i se acreşte cu prea-binele şi se întoarce aşa, pur şi simplu, în orăşelul natal, Comăneşti. Fiind un tînăr avocat de succes, logodit cu fiica unui interlop celebru, mare om de afaceri - cum altfel? - isteaţă, frumoasă foc, bogată şi care-l iubeşte, Narcis e atras brusc de trecutul-miraj care aduce în palmele cititorului viaţa lui Narcis dinainte de-a se muta la Bucureşti. Băiatul avea nişte părinţi care n-o duceau rău deloc, doar că într-o seară a rămas orfan. Vinde apartamentul şi se mută la Bucureşti, unde intrase la universitate, la Facultatea de Drept. Aici îşi face două feluri de prieteni – scriitori şi golani, astfel SGB-ul reuşind să împletească-n „Nu-ştiu-cîte-zile” două lumi cu totul diferite, paralele chiar, dacă nu opuse. Narcis e un student care – datorită banilor luaţi pe apartamentul părinţilor, dar şi anturajului – are altfel de viaţă studenţească decît ne-au obişnuit pînă acum scriitorii. El e destul de snob şi nu prea simpatic, destul de tipicar, destul de şmecher, destul de misogin şi la limita dintre intelectualii rasaţi şi cocalarii agresivi, vocabularul şi vrăjeala personajului central fiind o altă caracteristică inedită a romanului. În fine, băiatul pentru care între timp „iarba era perechea de ochelari prin care privea realitatea” s-a întîlnit cu Catarina, fata marelui interlop, chiar ea fiind logodnica lui din planul principal, din prezent. De aici toate s-au schimbat pentru El, chiar dacă „uneori am senzaţia că viaţa e de fapt o mare băşină. Te târăşti toată tinereţea să atingi un scop, de obicei scopul e să ajungi cineva important, şi fix când mai eşti la o stradă să-l atingi, dă moartea cu roţile peste tine. Mă întristează oamenii care mor fără să fi trăit ceva senzaţional, oamenii fără biografie, oamenii a căror viaţă poţi s-o rezumi într-un rând. Cred că viaţa fiecărui om ar trebui să fie la un moment dat un best-seller. Cred că şi dacă eşti sărac, şi dacă nu eşti, trebuie să ai o poveste mişto. Mie îmi plac poveştile mişto. Nu contează că personajul e cerşetorul de la metrou sau preşedintele, nu contează că e tragedie, comedie sau dramă – povestea să fie mişto” – „E mult imprevizibil în viaţa asta. Uneori parcă ai trăi un film. Unul prost. Al cărui final, oricât te-ai strofoca, tot nu-l poţi prevedea”. Un roman despre vrăjeala de doi lei şi despre corupţia la cel mai înalt nivel, despre lumea scriitoricească şi lumea borfaşilor (ordinari, mafioţi sau „oameni de stat”), despre statul român şi politicienii lui corupţi, paginile despre statul român, care „trebuie rescris în favoarea cetăţenilor” şi cetăţenii lui prevestind în SGB un analist politic bătăios sau un politician de cea mai înaltă clasă („Statul Român, chiar şi azi, în 2010, când eu scriu rândul ăsta, e o epavă care încă mai consumă combustibil. El nu întreprinde nimic. Face afaceri numai în dauna cetăţenilor, dar în favoarea politicienilor. Cu bani luaţi de la gura cetăţenilor. La câte o sută de mii de săraci există un multimilionar. Şi sunt milioane de săraci. Statul român trebuie rescris în favoarea cetăţenilor. Ălora mulţi şi pârliţi. Pentru că Statul Român e un aparat care funcţionează ca un storcător. Iar cei storşi sunt chiar cetăţenii care îl populează. Sistemul său trebuie reconfigurat. Clasa politică actuală, cu comuniştii de mâna a doua, cu securiştii şi copiii securiştilor, cu tot neamul lor de la maimuţă la cimpanzeu, n-o să reconfigureze sistemul ăsta, pentru că e-n detrimentul lor. Pierd puterea de a tăia şi spânzura după cum le poftesc inimile. Trebuie să vină cineva să-i tragă de cravată şi să-i întrebe: Băăă, unde-s banii? În ’90, când aţi pus mâna pe hăţuri, căruţa avea două miliarde de dolari pe plus şi alte nu ştiu câte sub formă de creanţe. Bani de primit de la alte State. După 20 de ani, are o sută douăzeci de miliarde pe minus. Bani de dat. Unde-s banii? Aţi vândut tot. Unde-s banii? Poporul e pârlit, te plimbi prin Piaţa Unirii şi vezi oameni care dorm pe cartoane. Unde-s banii? Cineva care să se întrebe: Cum o să dea românii banii ăştia dacă sunt conduşi de băşinoşii ăştia şi de copiii lor făcuţi cu dosu’ pulii? Cineva care să le spună oamenilor să fie mai puţin atenţi la circul de pe scena politică şi să îşi fixeze atenţia pe întreg teatrul. Că teatrul se dărâmă”). Un roman cu foarte multă acţiune. Da, e şi sex, şi viol, şi bătăi, şi crime, şi urmăriri ca-n filme, şi întîmplări neverosimile, şi execuţii la comandă, şi răzbunări calculate sau norocoase, şi furturi de maşini, şi răpiri (pentru rinichi), şi droguri, şi prostituţie, şi peşti, şi fete de bani gata, şi scriitori de tot felul, unii dintre ei uşor recognoscibili. Un roman care se termină într-o noapte „ca o bilă de biliard umplută cu universul”, în ritmurile inimii personajului central, care bate „ca o maşină de cusut frică”. „Nu-ştiu-cîte-zile” este o carte care la început pare de consum, dar care, de fapt, e o dramă actuală foarte bine ilustrată de Stoian G. Bogdan, care sînt sigur că acum doar a debutat în proză şi are tot viitorul în faţă.
Tiuk! nr. 29
luni, 29 noiembrie 2010
poemul de luni 33
Privelişti pentru o domniţă medievală. Blazon
Pădure smaraldină, pe care fremătase
Amurgul unui soare temut de hiacint,
Şi crini de-nsingurare sau limpede mătase
În glastre chinuite de-un glorios argint.
Castel cu ziduri moarte şi trudnice arcade,
Şi zare biruită de-un lăturalnic drum:
(- Priveşte-adânca noapte cum, fără margini, cade
Pe liniştea cu stele cucernice de scrum).
O stranie şi verde cunună de ferigă
Umbrind, pe culmi de aur, regatul fără nor,
Şi punte mohorâtă, în searbăda verigă;
Pe-un neted turn de stâncă; amarul Koh-I-noor.
- Acolo, înserarea e cea din urmă ţară
Cu lebede cărunte şi lacuri de safir;
Căci vremuri de-ntuneric, spre tine, se-nălţară
Mărindu-ţi amintirea cu-n negru trandafir.
Poveşti nelămurite, prin gândul tău, gemură,
Înfiorând, albastru, un zbor necunoscut;
Resfrângeri potolite undi-vor sub armură,
Şi neguri vor descinde pe gârbovul meu scut
Încât, prin întomnarea cărărilor înguste
Când luna va descreşte pe-un vânăt orizon,
Spre calda cruciadă a zorilor înguste
Voi rătăci, fugarnic, eternul tău blazon.
joi, 25 noiembrie 2010
azi o lectura si maine alta :))
marți, 23 noiembrie 2010
luni, 22 noiembrie 2010
La pomu' laudat sa nu te duci cu sacu'
duminică, 21 noiembrie 2010
Poemul de luni 32
V
Eu te ucid în faţa ta:
îţi las în viaţă copiii, mama, femeia,
animalele, lucrurile (da, da şi pe ele;
nu uita : îţi las lucrurile în viaţă!),
dar am să te ucid pe tine.
Şi nu în faţa lor – în faţa ta.
Vei fi oglinda propriei tale morţi.
Am să o pun în faţa buzelor tale
şi cînd răsuflarea ta n-o va mai
aburi (albind-o în loc s-o-nnegrească),
chipul tău în sfîrşit se va vedea.
Şi o voi lua cu mine, şi-am s-o privesc
îndelung, la nesfîrşit,
căci voi avea, în sfîrşit, chip:
un chip de criminal şi de mort.
Mă voi uita la el ştiind că nu
poate să mă vadă, căci i-am ucis
privirea ce se privea numai pe ea.
(Nas lîngă ochi, ureche lîngă tîmplă,
ureche lîngă-auz, gard lîngă vînt,
cuvinte lîngă înţelesuri.
Alături, împreună, ca pe-o hartă.)
Chip de criminal şi de mort.
(Pe prima pagină, în ziar,
sub marginea de sus.)
(Pămînt lîngă cosmos.)
Eu te ucid, dar doar în faţa ta.
joi, 18 noiembrie 2010
Deci showul de lansare Nu-stiu-cate-zile
miercuri, 17 noiembrie 2010
Joi la 18:30 la Seara de lectura
marți, 16 noiembrie 2010
LANSAREA
luni, 15 noiembrie 2010
poemul de luni 31
Poezia e altceva?
nu trebuie sa povestesti în poezie – am citit
un sfat catre un tânar poet – deci sa nu povestesc
cum, foarte devreme, ea se scula dimineata, si asezându-se pe pat
astepta sa i se linisteasca respiratia, cu fata în mâini –
sa nu spun nimic despre chipul ei atâta de obosit
încât i se încovoiau umerii, în fata oglinzii, când
se pieptana încet. sa nu-mi marturisesc spaimele
lânga fata ei înstrainata, întoarsa de la mine.
sa nu umblu cu versuri, ca si cu oglinda în mâini
în care se rasfrâng acele dimineti cu lumina cenusie
dinainte de zori. poezia nu trebuie sa fie reprezentare,
serie de imagini – asa scrie. poezia
trebuie sa fie vorbire interioara. adica
tot eu sa vorbesc despre fata ei înecându-se, cautându-si
respiratia? însa atunci ar fi numai felul în care eu vorbesc
despre fata ei, despre miscarile încetinite prin straturi
de remuscari tulburi, de gânduri doar ale mele,
ale imaginii ei – ar fi numai un chip, o imagine –
si ea – adevarata ei fiinta atunci?
duminică, 14 noiembrie 2010
Goldiș
Si-am mai observat o chestie, majoritatea cartilor laudate de critici literari nu plac mai nimanui. Cu mine a fost o exceptie, dar eu sunt eu. E un fenomen foarte interesant. S-ar putea sa fie de vina facultatile de litere care bineinteles ca sunt pline cu profi ca acest Goldis care formeaza profi ca acest Goldis care la randul lor formeaza profi ca acest Goldis... depasiti de realitate ca nostalgicii comunismului. De altfel genul acesta de indivizi fac si manualele de literatura in care se intalnesc poeme si proze de un plictis fantastic. Si se mai mira lumea de ce nu le invata copiii la scoala. Ce sa le invete? Elucubratiile unor nuli?
p.s. Imi cer scuze pentru aceasta interventie, dar eu, prea mare respect pentru criticii literari in calitatea lor de critici literari nu am, caci ce sunt ei pana la urma? Niste baieti care se dau destepti comentand literatura altora. Niste atarnatori. Ei desi se manifesta prin scris, nu sunt scriitori. Caci scriitorul este autorul de opere literare si literatura este arta sau creatie artistica ;) or critica nu-i nici arta si nici creatie artistica. Nu?
joi, 11 noiembrie 2010
Da
http://www.edituratrei.ro/product.php/Stoian_G_Bogdan_Nu-%C5%9Ftiu-c%C3%A2te-zile/2304/
a, si ii multumesc siteului boomlit.com pentru premiul acordat si anume Premiul Boomlit pt. entertainment http://boomlit.com/?p=5363
marți, 9 noiembrie 2010
mi-a iesit romanul
duminică, 7 noiembrie 2010
poemul de luni 30
cu cât mă gândesc mai mult la tine
cu-atât liniile din palme ţi se modifică
de parcă lumea ta ar fi în subconştientul meu
şi din piele îţi încolţeţeşte un oraş
prin care calc cu o pereche de tenişi mişto
îmbrăcat la mişto în paşi de tango-
lan psihopat beat drogat mort pus pe şotii
şi
sâmbătă, 6 noiembrie 2010
Atelierelationale
Am fost în seara asta la ateliereletionale a lui ţupa. a fost invitat perta să citească şi să vorbească despre cartea lui două povestiri. m-am întâlnit cu ghilezan şi-am mai pus ţara la cale. l-am fumat puţin că eu m-am lăsat dar mi s-a făcut poftă. şi i-am prezentat o pe kerstin, traducătoarea mea în germană. am ascultat lectura. în răstimpuri m-am băgat şi eu puţin în seamă. apoi am plecat spre romană să iau autobuzul spre casă. pe drum m-a luat o pisare de n-a văzut parisul. am ajuns şi 133ul a venit imediat. m-am urcat. a traversat piaţa şi-a luat-o pe dacia. pe lângă muzeul literaturii simţeam că-mi plesneşte vezica. l-am privit pe stratan pe un afiş. se uita înspre intersecţia cu calea victoriei unde am ajuns greu tare. am văzut lumea adunată la casa uniunii scriitorilor, la priveghiul lui adrian păunescu, carele televiziunilor şi m-am dat jos în staţia de vizavi. mă scăpam pe mine şi la uniune puteam să mă piş şi să-l văd şi pe păunescu, că viu n-am apucat să-l văd, să-i aduc un omagiu, că să zic aşa. am ajuns ca prin vis în curte. în faţă intrării cameramanii stăteau cu camerele geană. am intrat printre câţiva oameni şi înăuntru am văzut sicriul. era pus cu picioarele spre intrare şi-nconjurat de pe semne familie, coroane multe de flori, lumânări şi mulţi oameni care intrau şi ieşeau. toaleta uniunii e fix după biroul revistei noua literatură. dac-o mai avea biroul acolo, nu mai ştiu. faţă-n faţă cu biroul lor e biroul editurii cartea romanesca, unde am publicat eu chipurile. acolo lucrează doamna ghiu, redactora cărţii mele. cam deasupra se află biroul lui cosmin, între biroul lui manolescu şi-al lui vosganian. la capul poetului erau uşile care acopera restaurantul uniunii, undea-am băut si eu de vreo trei ori și cred că toţi scriitorii ultimei jumătăţi de secol. deasupra e sala oglinzilor, am trăit multe în ea. am ajuns greu. a trebuit să aştept la rândul care se formase. nu spre baie ci spre poet. am intrat și m-am liniştit. am ieşit. am trecut pe lângă capul poetului, l-am privit atent și m-a cuprins un sentiment nasol. deși chipul aproape alb părea împăcat cu lumea. am trecut pe lângă coroane și am ieşit repede. l-am văzut pe mircea sandu dând un interviu din care am auzit doar: a fost un prieten. am luat-o spre staţia de autobuz cu sentimentul acela nasol. m-am gândit la viață. am văzut finele. mi-am amintit că într-o zi o să ajung și eu într-un sicriu. am acceptat că n-am variantă. dar am văzut finele. cum nu venea niciun autobuz am luat-o pe victoriei înspre moxa. mi-am amintit că uniunea a pierdut casa aia și că în următoarele zile se mută, după vreo 60 de ani, și că probabil ăla a fost ultimul meu drum pe-acolo.
"o parte din presa preseaza cacat"
vineri, 5 noiembrie 2010
A murit Paunescu
joi, 4 noiembrie 2010
la cenaclul Marin Mincu
http://www.romlit.ro/poem_pentru_pian_si-o_alta_seara
http://chipurile.blogspot.com/2010/09/poemul-de-luni-22.html
http://tiuk.reea.net/index.php?option=com_content&view=article&id=1077 jazz as sgb
Lupancii
lui Dan Andrei Negură
Ce lovitură de ciocan am simţit mai adineauri, bătrâne,
când după miezul nopţii te-am sunat să-ţi mai împărtăşesc din nefericirile mele
şi mi-a răspuns Simona, fiică-ta, de care nici n-aveam habar că există,
cu-n glas plâns şi înăsprit de nesomn, vestindu-mi că ai murit vineri,
probabil omorât, în faţa casei din Romană. Ce lovitură de ciocan am simţit,
bătrâne, când mi-a spus că eşti la spitalul Floreasca,
probabil într-un congelator de morgă. Şi ce vânătă s-a făcut dintr-odată noaptea
şi camera în care am zăcut încremenit zeci de minute,
căutându-ţi chipul prin minte, căutând trotuarul şi poarta unde te-am cunoscut.
Când mergeam cu Cosmin şi cu Grigorenko dinspre observatorul astronomic,
unde nu am putut intra nici morţi, înspre Piaţa Romană şi când
deodată, din faţa conacului părăsit înălţat deasupra gradinii părăginite
înprejmuită cu gard de fier, îmbrăcat în nişte zdrenţe de haine,
mi te-ai înfipt în privire. Aveai ochii-n cămaşă de forţă,
o barbă grizonată şi-un trup aproape de mumie. Stăteai tolănit
pe-un prag lângă o sticlă de vodcă golită pe trei sferturi,
în lumina spălăcită a unui bec, boldindu-te interesat într-o carte
cu coperţi mucegăite. În faţa ta zăceau, printre nailoane şi scaune rupte,
vreo căteva sute de cărţi puse doldora în lădiţe de plastic. Instigat
de vechimea lor, m-am oprit. Tovarăşii mei au mai făcut câte doi paşi
fiecare şi s-au oprit după mine. Stai să văd ce cărţi are moşu’ ăsta, am exclamat.
Hai, na, a zis Cosmin. Grigorenko a început să râdă şi nici atunci şi nici acum
n-am înţeles de ce. Poezie aveţi şefu’, am făcut şi-ai tresărit.
Depinde ce, bă, aproape că mi-ai urlat. Cărtărescu ? Nu, zici.
Stratan-Iaru ? Iaru ! Ceva... Dar n-am chef să caut acuma.
Haideţi şefu’, am rugat şi-am intrat în grădină sărind peste un scaun
care bloca accesul. Bă, tu să nu intri în curtea mea, bă ! ai sărit, ca ars, în picioare.
Ieşi ! Afară din curtea mea. Acum ! mi-ai urlat.
M-am conformat cu gândul că, dac-o fac, obţin vreo carte în ediţie princeps.
Bă, tu cine eşti, bă !? mi-ai zbierat cu ochii cât faţa. Eu sunt scriitorul
Dan Andrei Negură, bă ! Eu sunt sufletul Pieţei romane ! Tu cine eşti, bă ?
Eu sunt Bogdan, am zis şi Cosmin a adăugat: Şi el e scriitor.
Și ce-ai scris tu, bă, zăbăucule ? m-ai întrebat în timp
ce-l ischiteam pe Cosmin dacă auzise de tine. Poezii, şefu, am răspuns
cu modestie, în timp ce Cosmin îmi răspundea că nu.
Ce poezii ai scris tu, bă ? Ia. Zi-mi două versuri !
Ce versuri să-i spun, mă ? am făcut spre Cosmin.
Zi-le pe alea cu toate femeile de care mă-ndrăgostesc, mi-a zis.
Şi bag: toate femeile de care mă îndrăgostesc ajung rău, raluca...
Mai tare, bă, că n-aud, mi-ai urlat. Într-adevăr, traficul din spatele nostru
era asurzitor. Şi repet: toate femeile de care mă îndrăgostesc ajung rău raluca...
Mai rar, bă, să te pricep! mi-ai zbierat iar eu: de parcă liniile din palmele mele...
Aşaaaa... ai adăugat tu. ...se termină în palmele lor ! am conchis.
Îmi place, bă! Îmi place, m-ai gâdilat.
Și mie, zic.Va să zică eşti scriitor, bă ! Da, a confirmat Cosmin şi-a continuat:
o să-i apară într-o lună un volum la Cartea Românească.
apoi, după o pauză: Acolo unde a publicat Nichita...
conştient că numele lui Nichita topeşte tot în scriitori de vârsta ta.
Io i-am futut gagica lu’ Nichita înainte s-o fută el, bă ! ai urlat glorios.
Pe cine, pe Melineasca ? te-a ischitit Cosmin.
Pe Lidia, băăă ! ce Melinească ? l-ai lămurit şi-ai descris: Lidia
cea cu forme de zeiţă, cea mai frumoasă femeie din ţară, la ora aia, bă !
Aha, am făcut tâmp.
Stai că vă recit eu ceva din mine, bă... publicat în Canada de...
am uitat eu cine ...directoarea... nu ştiu cărui comitet ... poemul:
Elada ! ai rupt filmul conversaţiei şi-ai început să reciţi un poem
despre zeii greci şi Homer, din care mai reţin doar versul ăsta:
nimfetele se-mpiedicau în iarbă, bă !
Ţin minte că mi-a plăcut şi mie şi lui Cosmin,
după felul în care dădeam amândoi din cap, iar asta ne-a făcut
să te privim mai cu interes. Frumos, am zis. Da, a confirmat Cosmin.
El e critic literar... am arătat eu ...scrie în România literară.
Da ? ai făcut mirat şi s-a băgat şi Grigorenko: Face cronică săptămânală.
Atunci stai să-ţi mai zic eu una ! ai intervenit şi-ai început un poem în rime
care, deşi era atât de clasic ca stil, pe noi trei ne-a dat pe spate.
Nu l-ai mai terminat, ne-ai spus doar că restul e doar pentru sufletul tău.
Ăsta treb’ publicat în rî lî, mî ! am făcut către Cosmin şi mi-ai tăiat-o:
Nu-mi trebuie să mă public nicăieri, bă ! Mă public eu singur până mor,
dacă vreau. N-auzi că public numai în Canada ?
Dea, te-am aprobat din complezenţă. Cât costă cartea asta ?
a întrebat Grigorenko arătând spre un tom cu coperţi aurite
dintr-o lădiţă de lemn. Era o Istorie a literaturii engleze, mai ştii ?
Toţi banii din buzunar ! i-ai băgat-o. Scump ! ţi-a răspuns. Nu, bă !
ai conchis umplându-l cu brobonele de salivă. Zece lei, ai umplut şi golurile
mai mari. Dă-i mă, că merită, am zis şi Grigorenko a început să numere banii
cu degetele umezite de pe faţă. Ţi-a dat. Şi-a luat.
Haideţi să-mi iau o vodcă, mă roade stomacu’, bă, faci.
Unde, a întrebat Cosmin. Aici, bă, sub ţâţele lupoaicei.
Hai mă, am marşat şi-am mers toţi sub capetele înăţate deasupra
unor veşminte care ne făceau să arătăm ca un oximoron umblător.
Ce mai faci, fă ? întrebai angajatele Rebu. Şi ele-ţi răspundeau:
Fă, să-i zici lu’ mă-ta nea’ Negură ! Ha-ha, râdeai
...mânca-ţi-aş pizda aia belită, fă ! şi mergeam mai departe, tu râzând
şi noi buluciţi de destinderea ta. Astea-s fetele mele, bă ! ne ziceai
cu o mândrie conştientă de ridicolul ei şi-ntr-un final am ajuns la magazin.
Cum adineuri găsisem sub scaunul pe care stătuse Groşan vreun milion jumate,
am făcut cinste. Apoi, prin acelaşi scenariu ne-am întors în gradina cu cărţi.
Ne-am făcut scaune din nişte lăzi şi masă dintr-o scândură
şi ne-am asezat în aşa fel încât să nu distrugem unda de formă,
să nu te enervăm. După o lungă discuţie despre antichitate, care a cuprins şi
povestea statuii Lupoaicei, care veghea Romana, (pe care primaru Oprescu
încă nu o înlocuise cu ceasul ăla hiperkitsch) ne-ai spus că
trebuie să ne facem un fel de club al nostru, un club exclusivist, cu artişti,
cercetători, filosofi, etc. pe care să-l numim „Lupancii”. Idee
care ni s-a părut excelentă, mai ales că era încununată cu o geneză neobşnuită
dar foarte mişto. Din discuţii am observat că erai o enciclopedie ambulantă.
Cunoştinţele tale cuprindeau de la literatură până la psihologie,
trecând prin economie, drept, astronomie, astrologie, fizică, chimie, şamd.
Aveai raspuns şi la cele mai grele întrebări, ceea ce m-a uluit.
Cibernetica vizavi, la ASE, în urmă cu mulţi, mulţi ani, o terminaseşi cu 10
şi n-am mai aflat ce-ai făcut mai departe fiindcă ne-am luat cu altă discuţie.
După un timp s-a făcut ceasul vreo două şi am plecat.
Tre’ sî mai venim pi la ăsta, am exclamat în drum spre maşină iar tu
ne-ai strigat din urmă: Să nu uitaţi să mai treceţi pe la mine, bă !
pân-atunci eu mai sug o vodcă de la ţâţa Lupoaicei !
...............................................................................................................................................
o muzică mică
toţi marii poeţi români au avut câte-o veronică din bistriţa
şi nu glumesc deloc
când spun că filmul ăsta n-a-nceput de la luceafărul poeziei româneşti
Mihai Eminescu
co staring with
pătimaşa Veronica Micle
şi cine nu ştie povestea lor
s-o citească ci
mult mai devreme
printr-o toamnă cu parfum de doamnă de prin sec. 16 d.h.
unde undeva unde undele unei bălţi reflectau umbre
în Gradina Icoanelor Facatoare de Minuni de lânga Tractirul Viteazului
se găsea şi marele poet, astăzi uitat, Matache Cocărăscu
23 de ani autor al poemului
citez
Îmi ies din ego de frumoasă ce eşti
îmi ies din univers ca dintr-un briliant
Sânt tot numai bling-bling-uri şi parcă-
s din ochii tăi
Dacă nu m-ai privi acum
poate n-aş fi
Clipeşte
şi-al altor liriciuni
şoptea dulceţuri în cerceii unei Veronica Plăcinteanu
citez
Nu am nimic să-ţi spun dar mă liniştesc
când mă aude cineva
aş putea să cânt ca un canar
sau aş putea să respir
aerul ce înconjoară dimineaţa
cafeaua cu lapte dulceaţa şi toată bucuria
din ochii tăi aş putea să ies
să pictez să valsez
soarele şi tot ce iubesc viaţa
în care te-am întâlnit prima oară
surâsu'ţi care dilată pupile
bătăile inimii
ca spuma unui azur ecosez
, am încheiat citatul
şi mai apoi la Braşov pe când ajungea scrisoarea lui Neacşu
pe-un şerveţel parfumat:
un pahar de bere
o ţigară kent
şi în jur
tot ce nu-i al meu şi plătesc
mansarda lumina oraşul noaptea
în care eu beau şi scriu
un sentiment ce-abia mă încape
un sentiment ce numai printr-un tată trece
când
femeia pe care-o iubeşte-i cu el
când
femeia pe care-o iubeşte-i cu el
în dragostea care a devenit
viaţă
în timpul ăsta tatăl său
puşcăriaş de seamă
cu pumnul greu şi nătărău
care umplea de zeamă
feţele care-l supărau
privea de zor ca tine
şi-ai lui ochi negri cumpărau
scrisoarea de pe vine
azi am aflat că voi fi tată
tată
e sărbătoare în toată fiinţa mea
simt
tot ce cuvintele nu pot sugera
tată
sânt tată şi gândul că copilul meu se va naşte
e mai mult decât un drog
sânt fericit
chiar dacă acum n-am un leu să trec strada
chiar dacă acum n-am o casă
un drum
sânt tată tată
şi copilul meu se va naşte
şi copilul meu va fi
cel care-mi va spune
tată
într-o zi
când tu vei fi bunic
tată
în numele fiului tău
în numele fiului fiului tău
şi-al neamului nostru
tată
chiar dacă aparent ne înecăm în sărăcie
chiar dacă o gură-n plus înseamnă mult
azi
sânt tată
tată
şi copilul meu
va fi
tot ce n-am putut fi
tu
eu
si tot neamu nostru de la cimpanzeu la zeu
tată
şi peste câteva luni când ea s-a sinucis
ceva de genul:
- ...
dupa care am uitat dar
ideea e că la fel ca toţi marii poeţi români
şi eu am avut o veronica la bistriţa
care s-a măritat şi e bine-mersi
