Poezie preponderent prozastică
Personajul din Chipurile, volumul de debut al lui Stoian G. Bogdan (volum premiat la Concursul de manuscrise al Uniunii Scriitorilor) debitează o biografie enormă, pe potriva unui erou de roman popular. Puştan fiind, îşi vizitează astfel părintele la penitenciar, unde acesta e închis („îmi apăsam irişii pe firele ruginite de sârmă ghimpată/ care delimitau vieţile celor ca tata“), chiar în ziua de 31 decembrie, înainte de revelion, aducându-i şi vestea morţii bunicului, tatăl tatălui (poemul General Guşă nr. 3). Mama, „strânsă-n cămaşă de forţă“, e internată într-un sanatoriu de nebuni, pe ale cărui culoare personajul înaintează într-o vizită, cu inima „cât un copil lepădat“. Bunica îşi alină singurătatea („La bătrâneţe, după ce ţi-ai îngropat bărbatul,/ după ce copiii şi nepoţii au ajuns departe, oameni la casele lor/ singurătatea e a dracu’ de grea“) cu câinele Riki, pe care un vecin dement îl ucide cu coasa, din pricina unei mai vechi duşmănii de familie. Întoarcerea după ani a personajului la casa copilăriei înseamnă o revenire printre umbre: „cobori din maşină pe ţărâna în care ţi s-a terfelit copilăria/ acum eşti om în toată firea nu ca atunci când ai plecat/ jumate tu jumate hainele lu’ tac-tu/ trânteşti portiera în urmă tragi din ţigară fum după fum/ îţi faci curaj deşi-năuntru nu te mai aşteaptă nimeni/ o gaşcă de ani ţi-a pângărit casa/ dar carul mare e tot între nuci limpede“ (acasă).
După cum se poate observa, sentimentalismul învăluie mai toate aceste povestiri despre sine, biografeme, probabil fictive în bună măsură, pe care le deapănă personajul, deşi, pe de altă parte, acesta ţine să se autoportretizeze, în acelaşi stil teribilist, ca fiind un dur („sunt canibal“, o „hienă flămândă“), un bătăuş căruia îi sare repede muştarul, o haimana iubeaţă, incorigibilă, prietenă cu băutura, cu lumea deşucheată, dar şi cu arestul poliţiei. Tandreţea şi violenţa îşi împart sufletul acestui personaj, proiectat pe un soi de mitologie a damnării şi care, într-un poem compus cu forţă şi umor, îşi inventează deopotrivă o sumedenie de strămoşi, venind din diferite neamuri şi rase (turci, ţigani, unguri, greci, evrei, români) de la care ar moşteni atât abilităţile, cât şi defectele lor. Poemul e scris pentru că autorul, cum declară fanfaronard, are „cheful“ să-l scrie: „Da, am chef să scriu chiar poemul ăsta/ c-aşa am eu chef. Şi/ am de la strămoşii mei români patima/ băuturii, talent literar şi-un loc la cimitir.// Beau de cinci zile şi rămân în picioare, şi/ nu mă clatin, şi n-am nimic./ Păi dacă n-am nimic, ce dracu să am ?“ (Săgeata neagră). Imboldul mai serios de a scrie s-ar explica însă printr-o atitudine trăiristă („Scriu pentru că trăiesc“, dar şi „Prietene, viaţa e singurul căcat pe care-l mai am“), drept care autorul se percepe a fi nu „un poet“, ci „un poem“, ale cărui versuri sunt „străzi în care mă târăsc cu oameni pierduţi/ şobolani şi câini spre conştiinţă/ ca o icoană aducătoare de urgii“.
Chipurile constituie astfel o galerie de personaje („oameni pierduţi“) pe care le-au mulat, aşa cum le înfăţişează propria lor istorie, patimi diferite, „scârba de viaţă“, „sărăcia şi alcoolul“, timpul care trece, desfigurator, ratarea sau, cu numele ei metaforic, „bocancii eşecurilor“. Hoţi şi hoaţe, târfe, ţigani, puşcăriaşi sau simple lichele, colegi sau prieteni abătuţi de soartă se perindă ca personaje ale cărţii, alături de personajul eului evocator care vorbeşte din interiorul lucrurilor. Zugrăvind aceste „chipuri“, Stoian G. Bogdan se arată interesat de „povestea“ din spatele lor, de potenţialul liric şi dramatic al umanităţii pe care o reflectă, de efectele artistice la care se pretează aceste istorii de decădere şi nebunie, de dragoste şi moarte. Autorul ştie să povestească, are umor, gradează inteligent „spunerea“, pe care o colorează adeseori cu un limbaj buruienos şi anarhic, nu întotdeuna justificat. Ca modele posibile s-ar putea cita arghezienele Flori de mucigai, dar şi povestirile epitafice, în vers alb, ale lui Edgar Lee Masters, în siajul căruia poetul compune textul său, Frăsina Lefter.
Melodramaticul e bine reprezentat în „istoriile“ în versuri ale lui Stoian G. Bogdan, şi la fel se întâmplă şi cu expresiile figurative. Pentru a spune astfel că Jairica, din poemul cu acelaşi nume, e o hoaţă, autorul recurge la un soi de eufemism, scriind că „a crescut din buzunarele călătorilor/ pe traseul tramvaiului 14“. Din bătaie, femeia, altădată o figură legendară, îşi pierde minţile oferind privitorului o vedere de plâns: „Cât sunt eu de canibal/ era să-mi scape o lacrimă/ când am văzut-o izbindu-şi capul/ în geamurile unei şaormerii/ de parcă-n locul pieptului de pui/ s-ar fi perpelit un înger.// Poate a trântit-o scârba de viaţă/ sau poate bat eu câmpii“. Să remarcăm finalul „sec“ care încearcă să antenueze sentimentalitatea evocării. Enormităţile, teribilismele, rostite însă ca simple banalităţi, intră în reţeta proprie a stilului folosit de Stoian G. Bogdan: „până la urmă o să-mi scot eu frumos ochii/ ca să-mi îndes în orbite două grenade cu inelele scoase/ poate aşa o să am o viziune mai normală asupra lucrurilor/ poate aşa voi avea un loook mai mulţumitor“. Se înţelege de la sine că acestea caracterizează în cel mai înalt grad declaraţia erotică: „mi se chirceşte trupul/ ba chiar mai mult/ am spasme îmi cad dinţii/ mi se lichefiază ochii şi îmi curg pe faţă/ îmi înghit limba/ năpârlesc/ imaginea mea de bărbat se fărâmiţează/ am devenit o scamă/ tot ce sunt e rupt din mine şi ars/ chiar şi aminitirea mea e decupată ca o poză/ dintr-un album vechi“ (calvar tango).Originar din Comăneşti, Stoian G. Bogdan descrie oraşul natal ca pe un loc infernal, cu o voce şi o frazare care îl amintesc pe Ioan Es. Pop: „aici prietene ar fi fost mai bine să nu intri/ ăsta-i oraşul Comăneşti. aici m-am născut eu/ aici te aşteaptă disperarea în rochie de mireasă/ şi moartea dacă ai noroc“. Oricum, este strofa cea mai sugestivă, cea mai puternică din această carte interesantă, scrisă de un anarhic dotat cu sensibilitate lăcrimoasă.
Revista Luceafarul, nr. 42/2009
