Royală la SGB

Rar îi este dat unui critic atent la fenomenul poetic aflat pe rolul anilor săi de viaţă să aibă prilejul să recenzeze o carte cum e Chipurile de Stoian G. Bogdan. Şi asta nu pentru că, vezi doamne, am duce lipsă de apariţii editoriale sau de poeţi buni, ci fiindcă o asemenea carte e menită să apară când te aştepţi mai puţin.
Încă de la primul vers „Nu sunt un poet care-ar putea scrie cu sânge-/ le lui”, Stoian G. Bogdan, zis şi SGB, un autor pe cât de controversat ca om, pe-atât de venerabil ca poet, ţine să sugereze, persiflând afirmaţia unui critic optzecist, că poezia română poate conta şi pe el în ceea ce-i priveşte viitorul. Astfel pare să pună un pariu la nivel subliminal cu cititorul avizat că poezia lui e altceva – pariu pe care până la finalul cărţii îl şi câştigă.
Apărut la editura Cartea Românească în 2009, în urma câştigării Concursului de manuscrise pentru scriitori sub 35 de ani, organizat de Uniunea Scriitorilor din Romania, volumul Chipurile nu este nici pe departe un debut, ba din contră, este o carte matură care pune-n lumina reflectoarelor un nativ în zodia talentului cu toate datele unui mare poet.
Regăsim aici totul, de la ironie: Nu mi-am propus niciodată să cobor arta în stradă,/ dar am pavat câteva străzi cu poemele mele. („Scurtă biografie”), avea un ochi vânăt, o buză spartă, nicio verighetă pe deget. („prima dată când am fost într-un club de striptease”), ...Vali îşi numără gradele. Are trei linii pe piept/ şi-aşa o distincţie îi face inima să bată mai repede/ sub uniforma celestă de caraliu. („Familia pulii”) la autoironie: Aşa am cunoscut-o (de câteva zeci de ori)/ sperând ca tot atingând-o, să termin şi eu facultatea. („Jairica”), în copilărie aveam mai multe carii decât dinţi („Ion sau Ioana”), m-am înroşit ca un penis de câine. („Chip chirip”); de la lirism: zilele mele sunt salturi peste sinucidere/ nopţile mele sunt salturi peste sinucidere („Poemul din ultima cameră”), trag de zile ca de carnea unei zebre/ tu îmi faci trupul să-mi scrâşnească sub pile („Prima gură de aer a lui Sadail”) şi trec prin toate legile ca prin nişte ziduri de hârtie/ cu iadul ca o tumoră pe creier („calvar tango”) la epic: iarba se înălţa în tot parcul/ el cred că se pişa lângă copacul ăla/ câteva snopuri bune au căzut brusc la pământ/ urmate de trei picioruşe albe/ tăiate de coasa scârnăviei de moş ciobanu („Riki”), oricum, gândurile astea era mai negre decât literele cu care sunt scrise/ pentru că-i întăreau ideea că el/ aparţinea mai mult lucrurilor care-i aparţineau/ decât invers/ şi că astfel libertatea lui nu era decât una de jucărie. („Casino”), la metafore halucinante: am de la strămoşii mei ţigani un suflet/ înflorat ca fustele bunică-mii (Săgeata neagră), şi cimentul rămâne intact sub loviturile lui/ ca şi cum l-ar împunge cu privirea („Neputinciosul”), toate femeile de care mă îndragostesc ajung rău raluca/ de parcă liniile din palmele mele se termină în palmele lor („toate femeile de care mă îndragostesc”), şi textualism fin: iar sânii ei – ah, sânii ei/ i-aş putea acoperi cu-acest poem numai pe jumătate („Ştii”), primeşte, deci, acest poem ca pe-o bătaie/ a inimii mele („Ciotlosharada”), şi-ai vrea să plângi dar parcă fuţi finalul („acasă”).
Fără doar şi poate, nici limbajul lui SGB nu contrazice această idee. El dezbracă poezia de hainele-i bătrânicioase şi o îmbracă într-o costumaţie potrivită, de animatoare a sufletului, capabilă să te amuze până la lacrimi, să te treacă peste prejudecăţi sau să îţi provoace plânsul.
Originalitatea este una dintre trăsăturile esenţiale ale autorului, poetica acestuia neputând fi asemuită decât poate, în mică măsură şi pe anumite paliere, cu cea a lui Stoian G. Bogdan la 40 de ani. Precizez acest lucru pentru că, la SGB, prozaicul face poeticul, iar poeticul, deopotrivă, face prozaicul: volumul său poate fi citit şi ca un roman în poeme, dar şi ca un poem în proză.
Lumea din Chipurile este una a destinelor frânte, a ratării totale, a bidonvilleurilor şi-a corsourilor centrale în care personajul narator îşi pune în scenă drama personală. Ne aflăm însă în faţa unei drame din care nici el nu ştie dacă o să iasă viu sau mort.
Personajele care populează lumea acesta sunt neprevăzute, de la animale până la automobile, de la entităţi onirice până la rude de gradul întâi. Ele trăiesc dintr-un text în altul, dispar sau mor pentru ca, la final, să le rămână numai amintirea.
În Chipurile, moartea umblă la braţ cu SGB iar norocul e mână-n mână cu pierzania, cititorului fiindu-i trădat orizontul de aşteptare de la un vers la altul, de la un text la altul.
Chipurile este de departe cel mai bun volum de poezie de la Ieudul fără ieşire încoace, este volumul care trage preşul de sub picioare aşa numitei Generaţii 2000 la nici 4 ani după ce şefii ei de promoţie şi-au dat cele mai bune cărţi.


Stoian G. Bogdan, revista Kamikaze, nr. 2, martie 2010