Stoian G. Bogdan, Chipurile
Daca, in cateva randuri, m-a nemultumit receptivitatea zero a cronicarilor nostri la aparitii editoriale de prim ordin, corect e sa spun ca in cazul volumului de debut al lui Stoian G. Bogdan critica de intampinare si-a dovedit functionalitatea. Un val de cronici, majoritatea entuziaste, escorteaza „Chipurile” tanarului autor, confirmand publicului ca e vorba de un poet veritabil, si nu de „un golan oarecare”, un mardeias de cartier. Iar ultima reduta cade acum…
Prospetimea, naturaletea, autenticitatea textelor marcate SGB sunt imediat sesizabile. Aceasta constituie in sine o performanta, atat pentru lectorul blazat de cate revolutii si autenticisme artistice a consumat, cat si pentru autorul care poate – uite – sa genereze efecte deliteraturizate, insa reconvertibile literar. Siguranta acestui liric cu figura de brigand (ca sa nu spun „infractor” si sa se sesizeze, din oficiu, organele autoritatii) este, apoi, surprinzatoare. Fiindca e destul de dificil pentru un tanar scriitor sa patrunda, in forta, pe o piata a expresivitatilor contondente liberalizata complet dupa 1989. La aproape zece ani de la „Manifest anarhist si alte fracturi” al lui Marius Ianus si la vreo patruzeci (!) de la „Invocatie nimanui” de Mircea Dinescu, fondul de provocari si retorica de rebeliune, laolalta cu sentimentalismul difuz si cu sangele zvacnind in arterele tinere, intra in asteptarile criticului care mereu vrea si pretinde altceva.
Talentul diferentiaza oricum, dar nu suficient. Poetul, ca un jucator, trebuie sa fie constient de atuurile pe care le are si sa le foloseasca in consecinta. Pentru prima data, dupa stiinta mea, Sistemul post-revolutionar contestat cu voluptate anarhica, avangardista, de catre poetii ultimei generatii se vede acum acceptat, ca un context dat, de un autor si mai tanar. In „Chipurile” nu vom gasi, asadar, figuri oribile de securisti reciclati in capitalisti, caricaturi de activisti care ne-au furat copilaria si politruci mafioti actuali, pe care sa-i uram sincer, cu buzunarele noastre goale de tineri adulti. Nici mizeria nu mai e ce-a fost: nu mai are conotatii ideologice si motivatii istorice. Poezia unei generatii si a unui timp dezamagitor se scurge inspre istoria literara. Resorbirea anarhismului in expresionism, adica interiorizarea gesticulatiei protestatare si topirea eului exhibitionist intr-un sine convulsiv, nu mai opereaza, in nici un fel, in aceste versuri ale unui personaj care isi accepta si lumea, si propriul rol in ea.
In aceasta noua ecuatie, starile lui SGB sunt exclusiv ale lui, fara valente de generalitate si reprezentativitate; si ele nu spun mai mult decat spun, nu ascund, nu simbolizeaza. Traseul biografic este recompus realist ori inventat plauzibil, cu diferite momente de suferinta si episoade de sordid, dar cu un calm de autor neimplicat in grozaviile expuse. De aici si diferenta dintre textierii hip-hop, care se dau de ceasul mortii sa ne comunice lucruri extraordinar de importante, vitale pentru ei si pentru toti barbatii „adevarati” – si acest poet intru totul linistit, relaxat pe intervalul si in tonalitatile performarii.
Textele lui inscriindu-se in doua clase. Una a poemelor de mai mica intindere si de mai mare efort literaturizant, o lirica a starilor, a afectelor, a „atmosferei” interioare surprinsa prin notatie rapida. Versurile nu sunt foarte rele, dar nici prea bune, semnalizand limitele autoscopiei si contrastand, de cealalta parte, cu piesele de rezistenta. Dupa cum vom vedea, Stoian G. Bogdan e un poet de confesiune, nu unul de explorare si desfoliere launtrica:
„toate femeile de care ma indragostesc// ajung rau// e-o ceata groasa ca mustarul/ si-o imbulzeala despre care as putea scrie pagini intregi/ si creierul meu se invarte dintr-o parte in alta ma/ sprijin intr-o rana de zidul bisericii/ si parca-s cazut/ dintr-un vis/ chipul tau mi se adanceste in ochi ca o galera/ raluca/ genele tale inca imi mai inteapa inima/ te privesc cum te misti in ritmul razelor lunii/ la brat cu tatal tau beat/ si gandul ca ai cancer/ gandul ca ai orbit/ gandul ca e posibil sa mori in/ fiecare clipa/ e de fapt un vierme necrofor” („toate femeile de care ma indragostesc”).
Intreaga masura si-o da autorul in a doua clasa de texte, in cealalta fata a „Chipurilor”. Lirica se umple deodata: nu atat de portrete ale declasatilor ce au intersectat firul biografic (hoti, betivi, batausi, curve, dementi, nefericiti), cat de scene definitorii in care aceste personaje pulseaza inca in memoria protagonistului. Deviantii sociali sunt, asa zicand, scosi din inchisorile scanate de un Arghezi si un Geo Bogza si „reintegrati”, aici, in societatea care n-a apucat inca sa-i penalizeze. Ceea ce in „Poemul invectiva” era intemnitat si condensat, monstruos prin fiecare perversitate si socant prin reunirea viciilor intr-un spatiu comprimat e in „Chipurile” desfasurat in mod natural si narativizat in cateva poeme absolut remarcabile.
Stoian G. Bogdan exceleaza, in ele, nu doar prin pitoresc banditesc. Picanteriile caracterologice si episodice, violenta abrupta a unor scene si consistenta fiecarei „felii de viata” nu intra in paginile volumului la intamplare, intr-un exces de „culoare”. Ma impresioneaza la acest debutant felul in care isi controleaza textul, aparent, atat de liber; regia inteligenta, montajul impecabil. In doua dintre cele mai puternice bucati din volum („A girl to remember” si „prima data cand am fost intr-un club de striptease”), Stoian G. Bogdan vine cu acelasi tip de pendulare intre un trecut intens, insa de anonim, si un prezent mai realizat si mai fad, de ins care deja a castigat socialmente. Pe cand in faza intai sentimentele explodau si initiau lumea personala a adolescentului indragostit, acum ele capata un sens rememorativ si o nuanta de mila afectuoasa pentru noile chipuri ale vechilor iubite. In „prima data…”, distanta si balansul ce incearca s-o acopere sunt atat de mari, incat aproape ingrozesc. In „A girl…”, tristetea pierderii acelei orbitoare lumini juvenile e o tristete „medie”, o pierdere in firea lucrurilor si in logica de consum a vietii:
„tu ai fost cu mine in perioada de colaps/ tu mi-ai iubit egoul fara briz-brizuri/ tu m-ai placut/ cu toate gaurile pe care le-aveam/ cand nimeni nu-si dadea nici mucii pe mine// adormit pe banci in parcuri sau in gara/ fugeam din somn cand simteam politistii/ ma ascundeam in tomberoane sleit de puteri/ si vomitam cu ciuda de miros de frica/ dar ei tot ma gaseau cu cainii lor/ dar ei tot ii asmuteau sa ma muste/ dar ei tot ma pocneau cu pulane si cu bocanci/ pana cand ma lasau inconstient printre gunoaie/ apoi se pisau pe mine si ei si cainii/ sa-mi vin in fire ca sa ma mai bata// tu ma cautai disperata nopti intregi/ pana cand se goleau tomberoanele/ abia atunci ma gaseai pe trotuar/ bazait de muste distrus/ imi sarutai mainile zdrobite/ imi spalai sangele-nchegat cu parul tau/ si-ti pasa numai de mine// chiar daca te curtau smecherii din masini scumpe/ chiar daca eram ratat pana-n maduva/ chiar daca n-aveam nimic bun de iubit// ne-mbratisam de parca doream sa ne stoarcem/ si ultimele lacrimi/ ne-mbratisam ca intr-o piatra funerara de Brancusi// nu conta ca mancam paine goala toata ziua/ nu contam decat noi// acum tu canti ragusita un cantec trist/ sub tag-urile noastre ramase pe zid/ asa slaba palida imi dai senzatia c-ai fugit din sicriu/ si ochii tai privesc undeva in gol// Cum iti mai merge”.
Poetul care vorbeste si in numele personajului central, si-n cel al cuceririlor lui trecute, prezente si viitoare ruleaza rapid varste in fond foarte apropiate, practic nedesprinse una de alta. SGB are nevoie de o distanta care sa stimuleze, in acelasi timp, rememorarea si confesiunea, ambele intreprinse de un subiect nostalgic ce se vede, nostalgic, in vechile haine si gesturi. „Golanul” si sentimentalul (fara ghilimele) se sprijina unul pe altul. Primul vine cu forta de soc a impunerii, cu cutitul scos sau cu pumnul gol. Al doilea masoara drumul parcurs si ofteaza dupa pierduta prima tinerete. „Golania” isi face loc intr-o lume aglomerata la baza (si stratificata piramidal), privind cu manie in jur si inainte. Sentimentalismul recupereaza si lacrimeaza, uitandu-se cel mai adesea inapoi. Iata un „acasa” care incheie excelent – si intr-un mod definitoriu – volumul lui Stoian G. Bogdan:
„cobori din masina pe tarana in care ti s-a terfelit copilaria/ acum esti om in toata firea nu ca atunci cand ai plecat/ jumate tu jumate hainele lu’ tac-tu/ trantesti portiera in urma tragi din tigara fum dupa fum/ iti faci curaj desi-nauntru nu te mai asteapta nimeni/ o gasca de ani ti-a pangarit casa/ dar carul mare e tot intre nuci limpede/ nu e monica sa ti se gudure la picioare/ nici Riki sa-ti sara in brate/ pasesti pe poteca si iti lipsesc din maini galetile cu apa/ insa mamaia s-a retras de mult dintre oale/ te cheama scandurile din ferestre/ auzi printre zabrele cuvintele alor tai/ acul de patefon sorbindu-le din riduri muzica/ susurul vinului curgand in pahare/ deschizi pumnii si mangai cu varfurile degetelor zidurile/ aici dadeai cu capul cand te simteai/ prost prost/ aici a busit traian pisica ta hoata/ aici era usa/ intri/ aici te-ai blocat/ si parca simti lesinul apropiindu-se din camerele goale/ cu poze arse cu paienjenisuri si mii de sobolani/ te ghemuiesti intr-un colt al salonului/ si-ai vrea sa plangi dar parca futi finalul”.
Final din registrul celalalt, golanesc? N-as zice. Sa-l completez totusi printr-unul mai „subtire”: in materie de poezie, „Chipurile” este fara indoiala debutul anului.
Revista Cultura 31 mai 2010
cred ca e cea mai buna cronica de pana acum.
RăspundețiȘtergerefelicitari!
maria_40