Poemul de luni 3

uite un poem de Ilarie Voronca, unul dintre poetii de care lumea a uitat astazi. Voronca a fost numit de critica "miliardarul de imagini" si lasat pulii de zestre. eu cred ca e unul dintre marii poeti, mai ales in volumele dinainte sa-si puna capat zilelor. iata:


Odaia


Odaie, n-am stat în tine decît cîteva ceasuri
Însă tu vei rămîne toată viaţa în mine,
Sîntem, cu-adevărat, ca băuturile ce păstrează
Multă vreme custul de lut al ulciorului ce le-a cuprins.

Feţele unora sunt precum hărţile
În care se citeste desenul odăilor locuite de ei,
Sînt odăi prea largi, ca nişte pardesie de împrumut,
Sînt odăi unde sufletul trebuie ca o spinare să se-ncovoaie.

Sînt odăi atît de aerisite, de luminoase,
Încît nimic nu le desparte de munţii din jur.
Pădurea, stelele se-apropie de ferestre,
Îţi bei ceaiul cu prietenii pe terasă.

E odaia în care ţi-e încuiată copilăria,
Ea n-are încredere, nu te mai recunoaşte prea bine,
E odaia unde tatăl tău fu bolnav,
Trei luni a aşteptat moartea, şi-a venit.

Am trecut prin multe odăi,
Părăsindu-le, păream acelaşi, însă pereţii,
Oglinzile aburoase, obiectele înlănţuite de umbră
Păstrau, de fiecare dată, chipul meu tainic.

Acesta era trupul meu şi acesta-mi fu sângele
Vărsat din pahar în pahar, împărţit la masă.
Adeseori mă surprind în mijlocul unei odăi
Făcând pasul şi gestul din altă odaie.

Era o uşă aici? Nu mai este.
Şi unde să fie fereastra? Era
Un lătrat în curte, ca o rufă pusă să se usuce,
De cealaltă parte a zidului, un glas iubit.

Dar poate că nu-i, pretutindeni, decît aceeaşi odaie
Pe care-o duci cu tine şi care se potriveşte după pereţi,
În hotelurile de lux ori într-o mansardă, în fundu-unei pivniţi,
Ea iese din noi şi cu pînza-i acoperă iarăşi totul.

Odaie deschisă spre-o curte întunecoasă,
Odaie unde vocea prietnului sună încă,
El e de-acum mai puţin ca o umbră,
Dar tusea lui, fără piept, se cutremură-aici, în odaie.

Am cunoscut şi odaia la întoarcerea din călătorie,
Şi mirosul acela de piele şi de plecări,
Odaia-nconjurată de furtuni,
Inundată de mare, de pretutindeni.

Sînt, într-adevăr, odăi care nu te doresc,
Ce nu ţi se potrivesc, care-abia te îngăduie,
Sînt altele în care te simţi în largul tău,
Cu inima-mpăcată, cu-o carte deschisă pe genunchi.

Căci trebuie să te amesteci cu odaia,
Să te pierzi în ea ca-ntr-un nor,
Să fie-ntre tine şi ea un curent continuu,
Să vă iubiţi şi să fiţi asemeni.

Atunci, sufletu-şi desfăşoară încrezător lumina,
Odaia se face largă ori strîmtă, după dorinţă,
Pereţi-s iubitori şi deasupra patului
Tavanul întinde pînzele unui somn liniştit.