Poemul de luni 38

Ioan Monoran zice:


Locusd periucundus (II)

Deşi
nici măcar vreun arbore
sau măcar o ruină nu par să sugereze
că acest loc ar fi putut fi cândva locuit
să ne imaginăm totuşi
că sub tufele de măceşi şi de muri
s-ar putea ascunde
cea care-ar fi fost cândva
Troia sau Cartagina acestor ţinuturi
sau doar o simplă aşezare
la fel cu cea aflată la numai câţiva kilometri
şi căreia i se zăresc bisericile
cu turlele uşor înclinate într-o rână
în aşteptarea unui restaurator
care să le dea strălucirea de altădată.

Ascunse deci de mărăcinişul des
ca şi de fantezia noastră
la numai câţiva centimetri sub sol
vestigiile sunt de o importanţă istorică
covârşitoare de genul unui depozit
în care sub un strat relativ gros de cenuşă
dorm tot soiul de relicve ciudate
vreo mănăstire sau biserică
ridicate pe vremuri în mod obligatoriu
la o oarecare distanţă de locurile populate.

Iată locul
pe care se înălţau cândva zidurile
îmi spun şi rup măcriş din smocurile
de iarbă ceva mai întunecată şi mai grasă
ce-mi stârnesc imaginaţia şi dorinţa
pentru mine ele înseamnă la fel de mult
ca rămăşiţele oricărui templu sau cetăţi
pe care doar ochiul exersat al arheologului
mai ştie să le ghicească
în intimitatea banală a prezentului
la numai câţiva centimetri sub sol
sau în zidurile vreunei gopodării ţărăneşti
ea însăşi o cetate populată cu raţe
cu gâşte sau cu porci
care atunci când se adapă sau se bălăcesc
iau înfăţişarea unor bârne
ce plutesc în derivă
pe râurile ce străbat câmpia
aidoma anticelor apeducte.

Iată satul
îmi spun deşi abia-l zăresc printre
roiurile nesfârşite de ţânţari şi de muşte
dar cu casele parcă ieşite din pânzele lui Utrillo
mucegaiul şi cârpiturile înlocuind elementele
florale ce unduiau cândva
prin figuri şi embleme ale tradiţiei
până nu demult transmise din generaţie în generaţie
sau transformate în ţărani
în căutarea acelei metafizici a frumosului
cu riscul să se piardă chiar la un moment dat
într-un joc steril de semne şi formule
cum altădată în mijlocul unei naturi
vivificate şi spiritualizate.

Satele au murit
şi multe dintre cele care mai supravieţuiesc
dirijate de la oraş ca pe vremea anticilor greci
par să atârne ca nişte mici candele
pe pereţii cărora la o privire atentă
poţi să descoperi gravată lupta pentru supravieţuire
aşa încât până şi stolurile de rândunici
şi de vrăbii ca şi amărâta turturică
melancolice şi delicate
trebuie să se apropie tot mai mult de oraş
ca de un zeu năprasnic
sub oblăduirea căruia până nu demult
ciobanii-şi păşteau oile
întinşi la umbră şi cu braţul sub cap
ca Ioana d’Arc altădată ascultând vocile celeste.

Satul a murit
dar poate că peste ani cineva
pătruns de miresmele unui trecut
ca şi ale unui limbaj demult legendare
răscolind pe sub tufele de măceş şi de mur
undeva pe marginea Timişului
la fel ca mine
va da peste urmele vreunei biserici
sau peste vreun schelet zvârcolindu-se
ca pământul de sub vetrele ţărăneşti
ca putregaiurile ca sămânţa
şi după ce va îndepărta vălul subţire
şi molozul de pe ziduri
prin ochii imaginari ai ferestrelor
plasaţi undeva foarte sus
l-ar putea zări curajul şi naturaleţea
Marilor Fantome
şi ochii lor prin gândurile lui
aidoma unor duhuri de mare concentraţie
ar putea goni din nou realitatea
în păduri în mistere sau în basme
totul redevenind cum, aşa, nu vom afla niciodată.