miercuri, 30 iunie 2010

uite un critic :)

Am citit mai acu' o vreme aceasta cronica pe mailul prietenului meu Claudiu Komartin. I-am zis, ma frate dar asta se apuca sa-mi povesteasca poemele, dar asta ma rade programat, se simte. La care Claudiu mi-a zis ca, stai ma linistit ca eu i-am cerut asta, ca n-aveai nicio radere si batea la ochi. Aha, am zis, bine. Cronica trebuia sa apara intr-o revista care se auzea ca apare: Poesis International, sub bagheta lui Claudiu. In fine, iata cronica in revista Cultura:


Citind Chipurile te intrebi daca Stoian G. Bogdan n-are cumva dreptate cand afirma ca, mai degraba decat un poet, el este un poem: identitate cu cap si pajura, intrucat asumarea empirismului artistic inculca metonimic echivalenta dintre subiectivitate (autorul), existenta (individul) si interfata dintre cele doua (poemul). Iar cine pleaca urechea la zvonistica lumii literare sau arunca o privire pe blogurile unde semneaza SGB are toate motivele sa-l creada: omul seamana cu personajele sale. Caci biografia, iar nu auctorialitatea, pare a fi proiectul tanarului scriitor („Scriu pentru ca traiesc.”). Pulsul trairii, nu impulsul scriiturii. Dar crezul tine pret de un vers, caci, o stie oricine, viata nu e inca literatura si, daca n-ar fi poetul – ce „ridica insumare de harfe rasfirate”, pentru a istovi cantecul realitatii –, nici nu s-ar preface vreodata („desi aceasta scurta biografie nu e un poem, totusi eu am simtit nevoia sa-l fac sa fie” – Scurta biografie). Sperand sa i se piarda urma in viata, SGB vrea deopotriva sa i se recunoasca pecetea in scris. Doua miscari contrapunctate – una de atenuare a literaritatii si, concomitent, alta de propulsare a figurii creatoare. Suspendata intre program si retorica, poezia din Chipurile cauta sa le satisfaca pe ambele. Cand tranzitivitatea devine prea tranzitiva e degraba indulcita de o metafora, iar cand autoreferentialitatea discursiva irumpe se taie la montaj, pentru a se introduce vreo replica fara pretentii culturale.

SGB scrie despre marginalitate chiar din interiorul ei: cersetori, interlopi, prostituate – exponentii unei umanitati decazute, vietuind intr-un marasm existential/moral fara soteriologie viabila: „aici prietene ar fi fost bine sa nu intri/ asta-i orasul comanesti. aici m-am nascut eu/ aici te asteapta disperarea in rochie de mireasa/ si moartea daca ai noroc” (Halucinatie in drum spre orasul natal). Complementara radiografiei sordide a provinciei, investigarea autoscopica a propriei depresii (Poemul din ultima camera, Astazi implinesc 25 de ani, Ciotlosharada, acasa) face trecerea spre ciclul traumatic al „poemelor de familie” (Riki, General Gusa, nr.3, Sanatoriu). Organizat dupa logica alternantei, volumul mizeaza – dupa cum s-a observat – pe echilibristica dintre doua registre ce, in aparenta, se exclud. Astfel, SGB trece drept un „cinic sentimental” (Al. Cistelecan), un „dur cu suflet bun” (Paul Cernat), animat de o „brutalitate ingenua [dar si de] un patetism secret”. Haladuind prin „niste locuri rele” – bordeluri, puscarii, mahalale –, personajul Chipurilor trebuie sa joace la dublu, caci el e martor atat al ascensiunii sociale/financiare, cat si al decaderii umane dramatice, starnita de „soarta [care] face misto uneori”. Supravietuirea cu orice pret reclama pragmatism/cinism, iar prabusirea stoarce lacrimi. Numai ca, aceasta dualitate atitudinal-psihologica are nevoie de spatii intermediare, de nuante, de rupturi, de prelungiri pentru a sustine o viziune poetica cu adevarat complexa. Din pacate, insa, propulsat de un schematism compasional-afectiv, SGB interpreteaza in alb si negru destinul contorsionat al chipurilor sale. Odata deprinsa mecanica sensibilitatii, suspinele vin de la sine. Nu-i vorba aici de artificialitatea unei trairi induse – dimpotriva, poetul e cat se poate de natural –, ci de o autenticitate plata. Intrucat, conform lui SGB, toata dinamica umanitatii provinciale/universale se consuma agonic intre medievalul ubi sunt! si perifericul oof, viata lor!. Dincolo de memoria gloriei nu se gaseste decat mizeria umilintei. Intre ele, nici macar o nuanta. Dupa ce a dezertat din orfelinat, Jairica „a crescut din buzunarele calatorilor”, apoi, in urma mariajului soldat cu o crima, „a fugit la cehi. In cativa/ ani a ajuns/ milionara”. Pe cand afacerile cu carduri false prosperau, au turnat-o partenerii, iar oamenii legii i-au administrat batai crunte la nivelul capului: „de-atunci [...] o data la cinspe minute isi pierde mintile”. Rememorand atingerile ei, naratorul (poetic?) evoca si punctul terminus al precaritatii femeii: „Cat sunt eu de canibal/ era sa-mi scape o lacrima/ cand am vazut-o izbindu-si capul/ in geamurile unei saormerii/ de parca-n locul pieptului de pui/ s-ar fi perpelit un inger” (Jairica). „Victima a datoriei parintesti de a fi dus la curve de timpuriu” (prima data cand am fost intr-un club de striptease), protagonistul a cunoscut-o pe Andreea, de care – marturiseste el – „evident ca m-am indragostit in noaptea aceea/ si-n seara urmatoare, cu bani furati de-acasa am consultat-o din nou/”. Afland de pasiunea junelui, tatal, om cu state vechi in bransa, „a exilat-o”, intrerupand initierea erotica a fiului. Tarziu, „dupa atatia ani”, barbatul o zareste intamplator. Fosta cocota nu-l mai seduce, capatase in tot acest interval insemnele maternitatii maltratate: „statea pe o banca-n copou, alaptandu-si fetita./ avea un ochi vanat, o buza sparta, nicio verigheta pe deget”. De altfel, cam toate femeile de care se inamoreaza avatarul poetic al lui SGB „ajung rau”. Nici fostilor colegi, ori amicilor interlopi soarta nu le-a rezervat mai putine surprize neplacute, pe care descriptia poetica le reduce la factualitate senzationalista. Tanarul „de familie buna,/ cu nume/ cu avere/ cu respect,/ cu parinti intelepti” (Tipul d), care manca in liceu „numai sandviciuri cu salam de sibiu”, se iubea „cu cele mai frumoase fete”, avea masina, haine de firma si „bani cati nu putea cheltui” ajunge, dupa o vreme, din nou, fata in fata cu portretistul degradarii: „Te-a jerpelit rau timpul care a trecut. Arati ca si cum ai/ dormi/ pe strada. Nu ma recunosti si-mi spui:/ – Sefu imi dai te rog o tigara?/ Incep sa cred ca-mi joaca feste memoria”. Tovarasul de banca Super devenise inca de timpuriu un model intr-ale manariilor, convingandu-i pe toti ca „dupa ce ai banii, ai puterea. Dupa ce obtii puterea, obtii/ femeile.” (Super). Numai ca, vulnerabilitatea profesiei (vanzator de ierburi) i-a adus condamnarea fatala: „la puscarie, l-au dat gata vreo patruj’ de cutite/ din cate mi-au zis niste curve din oras, foarte atinse de/ altfel…”. Canciioc facuse movile de bani „fluturand treimea aia/ de cauciuc/ in ochii nauciti ai Occidentului” (celebra alba-neagra), dar „viata neagra in cerul gurii” l-a nenorocit, trimitand doi mesageri „abia liberati din puscarie” care, pentru o datorie mai veche, aveau de platit o polita: „intr-un veceu plin de fecale urina si sange/ rupt in bataie/ Canciioc imi murea in brate” (Sunt zile). In fine, Oliviu fusese un rasfatat cu parinti divortati, dar „nimic nu l-a-ntors din drumul sau catre/ duba”, dupa ce ucisese din culpa o biata copila: „a aruncat o piatra de la douazeci de metri/ si bucata aia enorma,/ care avea sa fie inlocuita de un/ termopan/ s-a prabusit peste o fata// s-a spart/ si unul dintre cioburi i s-a infipt in vena jugulara” (Oliviu).

Privita in detaliu, lumea din Chipurile dezvaluie o interioritate rarefiata. Peste complexitatea vietii, SGB suprapune grila unui psihologism binar, pe care-l imbraca in straiele abrazive/teribiliste ale tranzitivitatii. La moda si ele, nu-i vorba, numai ca luptandu-se sa fie direct – nu cumva interpretarile sa-i deturneze mesajul! – poetul livreaza uneori banalitati pe sleau. Ferindu-se de ambiguitati, se impiedica in denotatie, poezia ramanand in urma. Si oricat de experimentaliste ar fi aceste accidente, pe SGB il scot din impas tot coana metafora ori metresa comparatie. Caci abia cand renunta la schematismul compasional ori la utopia referentialitatii nemediate, tanarului poet ii ies versuri onorabile: „Costumul meu s-a pricopsit cu nantele pamantului/ el este sufletul care n-a putut sa fuga prea departe de/ mine/ el imi acopera fiinta rece// n-am altul/ si asta ma face sa ma simt deja mort/ iar costumul meu e atat de carpit/ ca fiecare cusatua ascunde alta/ ca intr-o lume de carpa ar trebuisa poarte masca” (Costumul) sau „e ca si cum as pluti decojit de trup/ atras de ecoul cuvintelor mamei/ […] o gasesc stransa-n camasa de forta/ cum se clatina ca o pendula stricata/ din lumea mea in lumea ei” (Sanatoriu).

Departe de cecul in alb al vizionarismului (pe care deja Al. Cistelecan i l-a si semnat), SGB are sansa de a deveni poet in descendenta difuza a lui Cristian Popescu ori Ioan Es. Pop. Daca va urma aceasta cale – pe care Costumul si Sanatoriu o ilustreaza din plin – Stoian G. Bogdan va ajunge macar la calibrul unor poeti ca T.S. Khasis sau Teodor Duna. Dar pana acolo, drumul nu-i tocmai scurt.

Claudiu Turcus

18 comentarii:

  1. Imi simt lezata onoarea de cititor cu discernamant :)) Pai tocmai rupturile astea de nivel sunt misto, pentru ca dinamizeaza. Transferul abrupt de la denotatie la conotatie oglindeste, stilistic, dinamica epica. Vorba aia, "oasele poemului plimba nestingherite blana poemului"...

    RăspundețiȘtergere
  2. Aici recenzentul chiar are dreptate : "SGB scrie despre marginalitate chiar din interiorul ei". Marginalitatea limbii romane, desigur !

    RăspundețiȘtergere
  3. Claudiu Turcus si Claudiu Komartin au acelasi stil,sau poate... stiletul (italienesc) infipt pe la spate.

    Maria_40

    RăspundețiȘtergere
  4. claudiu turcus1 iulie 2010 la 05:54

    Ideea e simpla. Cand sustineati ca ati platit critici pentru cronicile favorabile, pot intelege ca ati aspirat la o gluma, autocritica pe care elogios v-o faceati poate trece, din nou, pentru gustul unora, drept expresie simpatica a megalomaniei histrionice ce va caracterizeaza persona publica, insa, cand sugerati (pornind de la o discutie personala)ca mi s-a comandat un text, dati-mi voie sa-mi exprim indignarea. Imi rezerv dreptul de a fi mai putin ludic decat dumneavoastra, rugandu-va sa dezmintiti cele afirmate cu sau fara atat de indispensabilul dumneavoastra umor.
    Cat despre metoda mea analitica, daca aveti comentarii serioase sau doriti sa intram intr-un dialog salubru despre narativitate poetica, criterii de atribuire a valorii, programatism sau chiar tehnici de constructie a unei cronici literare, dati-mi de veste.

    RăspundețiȘtergere
  5. "Sperand sa i se piarda urma in viata, SGB vrea deopotriva sa i se recunoasca pecetea in scris."

    "...conform lui SGB, toata dinamica umanitatii provinciale/universale se consuma agonic intre medievalul ubi sunt! si perifericul oof, viata lor!."

    Referitor la primul citat, domnule Turcus, de unde stiti dvs ca sper eu sa mi se piarda urma in viata? ne cunoastem cumva si nu-mi amintesc eu? aveti cumva informatii ca as fi savarsit vreo infractiune? ca daca aveti si nu formulati un denuntz va aduc la cunostinta ca incalcati flagrant legea, intrucat legea va obliga sa formulati un denuntz cand aveti cunostinta despre savarsirea unei infractiuni. Mai usor cu remarci de genul asta prin cronici!

    Referitor la al doilea citat, cum adica conform lui SGB? unde am scris sau spus eu o asemenea aberatie? Mai usor si cu pusul cuvintelor in gura mea!

    Si va mai pot da citate de genul dar prefer sa va dau unele ponturi despre felul in care se scrie o recenzie, intrucat, din nefericire, nu prea stiti.
    In primul rand cand scrieti o recenzie va referiti mai putin la Autor si daca se poate deloc. Caci nu sunteti legitimat de nimic sa vorbiti despre Autor. Mai mult, cand vorbiti despre Autor trebuie sa o feceti cu multa grija intrucat in Codul penal calomnia si insulta sunt inca infractiuni. Unii autori cu mai putin umor decat mine va pot da in judecata pentru afirmatii ca cea din primul citat si atunci o sa aveti nevoie de un avocat bun ca mine ;) caci eu domnule Turcus sunt de profesie avocat:)
    In al doilea rand, cand scrieti o recenzie nu va apucati sa povestiti poemele pentru ca daca faceti asta e posibil sa le povestiti prost. daca ma apuc si eu sa povestesc "Luceafarul", spre ex, nu mai e Luceafarul ci o simpla povestire. Cred ca va amintiti epigrama aceea: Poemul asta, dragul meu/ il recunosc, l-am scris chiar eu/ dar il citesti (n.a. povestesti) atat de rau/ ca a-nceput sa fie-al tau. Deci mai usor si cu povestitul poemelor!
    In al treilea rand, cand faceti paralele, orientati-va daca poetii pe care ii puneti in paralel au lucruri in comun. Caci eu cu poetii numiti de dvs n-am decat lucruri irelevante in comun si numai pe anumite paliere. Ce treaba am eu cu Cristi Popescu? dar cu Ioan Es. Pop? dar cu Teo Duna? dar cu T.S. Khasis? va spun eu: niciuna. Pe acesti poeti i-am asimilat si depasit de mult, va asigur. Problema criticilor minori e ca nu pot scrie decat facand paralele. Iar cand, cum e cazul meu, n-ai cu cine sa faci paralele, ca n-ai, efectiv, cu cine, sa fortezi o paralela e perdant. Ori dvs, tocmai asta ati facut, m-ati pus in paralel cu niste poeti a caror poetici n-au nici in clin nici in maneca cu a mea. si va pot demonstra:

    RăspundețiȘtergere
  6. Moartea mea din flori


    Ea mă iubeşte. Şi nu are decât o singură dorinţă: să mă vadă îngropat în Cişmigiu, la leagăne, la nisip. Să am gropari numai copii. Cu lopăţele şi cu găletuşă. Să mă îngroape de dimineaţa până seara, în fiecare zi. Ea ştie că nu-i pe lumea asta mormânt mai bun ca-n Cişmigiu. Numai de la atâta şi atâta joacă ţi se pot odihni bine păcatele. Şi să mai vină şi ea din când în când să-mi facă câte-un monument, un castel de nisip.
    Ea - moartea mea din flori.

    Mereu a visat că fruntea ei ridată, lăbărţată va fi folosită drept cotor de piele la un exemplar de lux al ediţiei mele de postume. Toată viaţa m-a rugat să scriu un poem pornografic special pentru fruntea ei.
    A ei - a morţii mele din flori.

    Bineînţeles că a rămas şi gravidă cu mine. Şi nu numai o dată - de nenumărate ori. Rămânea gravidă numai cu lacrimă. Mă punea să plâng în ea toată noaptea.
    În ea - moartea mea din flori.

    În fiecare seară, dinăuntru, din pervazul oglinzii, fluieră îngeru', languros, după ea. Că trece zi de zi pe strada asta a lui şi-o ştie şi-o place.
    Pe ea - moartea mea din flori.

    Ea mă iubeşte. Şi n-ar mai vrea decât ca masca mea mortuară, mărită enorm, uriaşă, să fie turnată în argint şi folosită drept acoperiş pe una din turlele bisericii de pe str. Olimpului, acolo unde ne-am făcut noi, de mult, nunta. Dar eu i-am spus că asta ar fi prea de tot, că nu se poate, că exagerează, că pur şi simplu ne-am face de râs amândoi. Aşa i-am spus.
    Eu - viaţa ei grea, împuţită, din flori.

    de Cristi Popescu

    .............................................

    RăspundețiȘtergere
  7. dacă n-aş fi fost silit să vorbesc


    dacă n-aş fi fost silit să vorbesc,

    n-aş fi vorbit niciodată.

    până la şase ani nu mi-au cerut-o

    şi a fost bine, pentru că stăteam sub vorbire

    ca sub un clopot de fontă perfect ermetic.



    ascundeam acolo o ştiinţă

    pe care, la şase ani, m-au silit să o pierd.

    îl vedeam pe înger nu în somn, ci aievea,

    ziua-n amiaza mare,

    când realitatea e de netăgăduit.



    nu i-am iertat nici pentru faptul

    că m-au dat la şcoală,

    unde a trebuit să vorbesc,

    iar mai târziu să mă străduiesc să le seamăn

    celorlalţi, care vorbeau de zor

    şi dădeau din mâini şi din picioare,

    năucindu-mă cu viaţa lor.



    chiar şi astăzi vorbesc doar cu spaimă,

    pentru că locuiesc tot acolo, sub clopot,

    iar vorbirea îmi face rău.

    n-am nimic de spus în vorbire umană,

    unde totul este întâmplare şi zarvă.



    mă prefac însă cu o anume dibăcie

    că vorbesc, iar afară se aud

    sunete aproape omeneşti,

    dar în gâtlej e un muget analfabet şi inform,

    care n-are de a face cu vorbitul.

    mai rău e însă că ştiinţa tăcerii mele s-a dus,

    s-a dus şi îngerul care mi-a stat

    la căpătâi până la şase ani,

    s-a dus şi omul care putea fi alt om,



    tăcând în aşa fel încât la capătul

    multor ani de muţenie, să poată dezvălui

    ştiinţa cea mai neiertătoare a ştiinţelor,

    singura care ar fi putut face moartea mai suportabilă

    şi maşinile mai îngăduitoare.

    de Ioan Es. Pop

    ..............................................

    RăspundețiȘtergere
  8. acum, când zgomotul ierbii acoperă zgomotul cărnii,

    cu trupul învelit în cianuri, tot mai viu

    îmi sunt. până la piele de viu îmi sunt.

    văd limpede, văd oricum: dimineaţa începe să umble sătulă, oloagă.

    lumina ei atârnă de trup, îl arată –


    şi nu e îndeajuns.


    ca o mie de vietăţi scăpate, carnea se rostogoleşte din mine,

    tot mai multă, mai grea, mai înăbuşitoare.

    sub tălpi, în mormane se aşază.

    o vezi – şi nu e îndeajuns.


    şi tot mai mult, zgomotul ierbii acoperă zgomotul cărnii.

    atârn de mine, cu marginile vârâte una în alta. doar câteva

    au mai rămas. şi abia atunci simt cât granit

    emană acest soare de aur şi cât granit în mine.

    tot plin mă simt. deşi doar o adunătură de margini,

    tot viu îmi sunt, până la piele de viu îmi sunt –


    şi nu e îndeajuns.


    văd limpede, văd oricum: dimineaţa umblă sătulă, oloagă.

    lumina ei atârnă de trup, îl răstoarnă.

    şi cât granit emană acest soare de aur

    şi cât granit peste tot.


    şi când zgomotul ierbii acoperă zgomotul cărnii

    şi pe de-a-ntregul îl acoperă, la rămăşiţele mele merg.

    mă înfrup, mă înfrupt, nu mă satur –


    şi nu e îndeajuns.

    de Teodor Duna

    ..............................................

    RăspundețiȘtergere
  9. ***

    îmi număr ţigările mai am paisprezece
    am calculat că dacă fumez cîte una
    la fiecare 40 de minute
    o să am ce fuma pînă dimineaţă
    bună-mea o să-mi ia un pachet pe la 8 a.m
    şi tot pe la 8 a.m
    voi reîncepe să acumulez şi să pierd
    şi să caut un client pentru două cămăşi de vară
    60.000 bucata

    (florian lungu zice că-n klangenfurt au conservator)
    mă străduiesc să găsesc o cale de a comunica
    nu pricep de ce dar toţi par s-o facă
    inclusiv laur care a devenit bărbierul ospiciului

    într-o zi ca să ajung la arad
    i-am şutit bătrînei 200.000 (nu mi-a reproşat nimic
    ştie şi ea că nu mai are mult de trăit
    statul român îi alocă lunar 800.000 lei vechi)
    am băut două beri pînă să vină busul
    am vorbit cu vînzătoarea şi am fumat holbîndu-mă la ce era
    pe rafturi
    de ce bei? nu ţi-e rău la mahmureală?
    dacă aş avea o nevastă i-aş pune tot felul de întrebări idioate
    da, dar tu nu ai.

    tata îmi spune adeseori: fiule dă totul din tine, totul -
    am cam dat
    o constat cînd mă trezesc pe la 2 p.m.
    şi n-am nici un chef să ies de sub plapumă
    cînd tre' să mă spăl cînd tre' să urinez ş.a.m.d.
    şi-atunci iluziile încep să curgă fără-ncetare
    (sau şirul de alternative, spunele cum vrei):
    uneori oprindu-se brusc la cîţiva metri de sol
    iulia balcanaş întinsă p'-un divan de sticlă de orania
    fluierînd dauce me to the end of love
    macaroane pulsatile urangutani plutind în cosmos...
    în sfîrşit o cură zilnică
    pentru a sparge orice blocaj

    ieri mi-am îngroşat datoriile cu o pungă de cipsuri
    cafea apă minerală ţigări şi bere
    domnul care mi-a înmînat produsele
    fredona o piesă celebră
    acum îmi suflu nasul într-o fîşie de hîrtie igienică
    şi-n faţa ochilor îmi joacă în caractere mari: 175.000 lei vechi

    de T.S. Khasis

    ..............................................

    RăspundețiȘtergere
  10. General Guşă nr. 3


    ca o schijă tăioasă de obuz, puşcăria se-apropia de mine
    în mare viteză.
    cu trei cartoane de LM, cu pliculeţe de ness, cu ceva de
    mâncare
    şi cu o veste ce-avea să-i întunece tatei prea mult con-
    damnarea,
    mă aduceau patru roţi, aproape cât cearcănele care îmi
    înrămau ochii uscaţi.
    ca prin cenuşă înaintam imaginându-mi o scenă inevi-
    tabilă în minutele următoare;
    mult prea devreme, totuşi, pentru puştanul care, pe-atunci,
    încă mai zburda prin mine.
    şi mai erau şi ficaţii bunicului, încă vizibili pe poalele
    mele, şi chipul lui vânăt,
    crestat cu lama, legat într-o panglică neagră, şi 31 de-
    cembrie.
    îmi apăsam irişii pe firele ruginite de sârmă ghimpată
    care delimitau vieţile celor ca tata.
    îmi căutam cuvintele, tonul, grimasa şi puţină tărie în
    câte-o duşcă de vodcă.
    am parcat în faţa porţilor înalte de fier. m-am trezit
    într-o cămăruţă îmbâcsită de tutun şi de transpiraţie.
    pe fereastră curtea interioară unde ieşea şi tata o oră pe zi,
    gratiile prin care întrezăream condamnaţii.
    apoi l-am auzit venind în duduitul uşilor trântite.
    i-au desfăcut cătuşele şi l-au poftit înăuntru.
    cinci minute! a zis gardianul. cinci, a repetat după el
    tata.
    s-a bucurat văzându-mă, dar când m-a privit în ochi,
    i-am simţit
    bucuria carbonizându-se într-o secundă, ca o ţigară ter-
    minată dintr-un fum scurt.
    a murit tata... mi-a zis, parcă citindu-mi gândurile.
    a murit, am răspuns încleştându-mi maxilarul.
    îmi treceau prin cap tot felul de cuvinte pe care nu le
    puteam rosti.
    cumva şi gardianul se făcuse sloi, plutind cu o mână pe
    armă,
    în tăcerea ce inunda întregul penitenciar.
    simţeam că albesc, că timpul se îndepărtează rapid, că
    ochii îmi fug peste cap.
    nu ştiu cum s-au scurs cele cinci minute,
    cert e că vocea gardianului a sunat ca un ceas deş-
    teptător:
    a trecut timpul! luaţi-vă rămas bun, c-acuş e revelionul!

    de SGB


    Asadar, domnule Turcus, cantati la alta masa recenzii ca cea de mai sus.

    RăspundețiȘtergere
  11. da Turcus asta nu cumva e unu din intelectoalii ardeleni mereu frustrati si ofticosi ? nu e un fel de bambulea cu nume o tzara mai fericit ?

    RăspundețiȘtergere
  12. Bogdan, nu îmi amintesc, zău, să-ţi fi spus că i-am "comandat" lui Turcuş să scrie despre "Chipurile"... ci că acesta a scris o cronică în revista al cărei redactor-şef sunt, şi că o radere e binevenită, cărţile care sunt îngropate în laude (cum e, până acum "Chipurile") nu fac nici un bine autorilor lor...
    continui să joci un rol care are farmec până la un punct, de unde devii cu totul demn de dispreţ. îţi doresc să fii cât mai rar un personaj (îmi doresc asta şi mie) abject, dar ai tu aşa, o aplecare spre "poze" care cad în grotesc. în grotescul lui Ensor, de care nu eşti străin.

    Claudiu K.

    RăspundețiȘtergere
  13. ma lasi cu dume de astea
    pai tu publici in reviste atacuri la persoana si imi spui mie de abjectii si grotesc? chiar nu mai ai bun simt deloc? chiar n-ai limite in ipocrizie? chiar uiti cu cine stai de vorba? ar trebui sa-l chem in judecata pe pulica asta care isi permite sa ma calomnieze si cele doua reviste care i-au publicat mizeria. dar eu spre deosebire de voi sunt jigodie de rasa ;)

    RăspundețiȘtergere
  14. Gresesti, prietene anonim, cui vorbesti dumneata despre Ensor ?...

    RăspundețiȘtergere
  15. recenzentul e pe dinafara. foloseste ocaua prozei - si inca una desueta: ce-are poezia cu complexitatea psihologica? du-te, frate, la breban... in schimb, bogdan, reactia ta de baietas atins la coaie, nu-i cool deloc.

    RăspundețiȘtergere
  16. http://revistacultura.ro/blog/2010/07/claudiu-turcus-ii-raspunde-lui-stoian-g-bogdan/

    RăspundețiȘtergere
  17. :))) Hm, deci asta e "atmosfera lirica" di pi la noi, cu apelative gen "pulica"... Mda, fain, oricum de toata jena nu e cavaleru' asta care-si spune poet, ci Uniunea Scriitorilor care premiaza asemenea productii insalubre. In fine, vremelnicii, desertaciuni...

    RăspundețiȘtergere