miercuri, 16 septembrie 2009

Cronica de Marieva Ionescu

chip chirip


Chipurile, volumul de debut a lui Stoian G. Bogdan – allias, mai scurt, SGB – are deopotrivă un titlu şi un conţinut „şmecher”. Pot doar să ghicesc în ce sens a folosit autorul acest cuvânt într-un interviu pentru a-şi caracteriza titlul (poate şi volumul), însă reţeta şmecheriei din Chipurile, cum o văd eu, ar fi următoarea: o idee simplă, dar eficientă pentru a lega între ele poemele, evitarea, în proporţie de 80%, a capcanelor poeziei debutante şi, nu în ultimul rând, atitudinea demnă de un jucător de poker care trişează cu mare artă, dar cu cea mai nevinovată... figură din lume.
Să explicăm, chipurile. Cartea pare un album în care sunt capsate, în mărime naturală, personaje alcătuind o galerie demnă de Florile de mucigai ale lui Arghezi, poate nu întâmplător pastişat în câteva versuri din poemul Vând BMW 318. Vocea din off sau mâna care întoarce filele acestui album este însă rudă bună cu „majestatea sa Gorică, Gorică Pirgu”; lui i se face de altfel încă din motto şi în... chip de utilă cheie de lectură, o „asimptotică reverenţă”. Nu lipsesc din galeria de chipuri marginali de toate felurile: prieteni ajunşi în puşcărie sau tineri de familie bună deveniţi cerşetori, „jigodii de rasă”, capete „în care gândurile au încremenit ca fotografiate”, „o curvă alcoolică studentă la drept” şi ajunsă apoi la tribunal în boxa acuzaţilor, „cea mai frumoasă femeie din lume”, care întrebată „Ce faci?”, răspunde „simplu, cu o voce de vată,/ depinde cat dai”; în plus, un tată vizitat la închisoare chiar în ajunul revelionului şi o mamă „strânsă-n cămasă de forţă” în sanatoriul unde „zac cei care-au trecut prin zidurile realităţii”; şi o mulţime de morţi: „ţin pe balcon un ghiveci cu pământ din şapte morminte/ în care-am sădit ură” (primele versuri din poemul de început). Formula de album foto, care dă coerenţă volumului, este, într-adevăr, abil aleasă, cum spuneam la început, însă reuşita ei este capacitatea poetului de a intra în pielea celor pe care îi zugrăveşte, de a-i lăsa pe unii dintre ei să vorbească şi să se prezinte singuri, ca într-un roman, asimilându-le chipurile cu tot atâtea măşti, unlele deloc uşor de purtat. Într-unul dintre poemele care mi-au plăcut cel mai mult, aşezat în centrul volumului, Costumul, toate măştile astea par a se aşeza, sub formă de petice, pe un unic costum, „pricopsit cu nuanţele pământului”, „atât de cârpit,/ că fiecare cusătură ascunde alta,/ că într-o lume de cîrpă ar trebui să poarte mască”.
Totuşi, amintirile şi chipurile sînt parcă uneori forţate să intre în poem, în vers, iar acestea, arătate cu degetul, sar în ochi puţin agresiv, ca un spot publicitar. Este o mare diferenţă între artificii originale de felul: „mi-am ars buricele degetelor cu ţigara/ fac flic-flacuri până-n vis/ şi-napoi, ca să te trag în poem/ aşa cum eşti” şi prea desela apariţii ale cuvintelor „poet”, „poem”, „amintire” sau comentarii ca: „ea e un fel de femeie pe care am recunoscut-o în boxa acuzaţilor, din care sărăcia şi alcoolul au făcut un personaj de Chipurile”, „chipul? chipul ei m-a lăsat fără versuri/ mă jur/ [...] iar sânii ei, ah, sânii ei/ i-aş putea acoperi cu acest poem numai pe jumătate”. Aceeaşi impresie, a unui fel de nerăbdare de a scrie şi de a încheia poemul o creează şi unele dintre finalurile sub formă de sentinţă: „restul e istorie literară”, „Soarta mai face mişto uneori”, „moartea lui îmi aminteşte de moartea mea/ şi moartea mea îmi aminteşte că/ eu scriu poeme când aş putea fi/ fericit”. Soluţii mai bune, în schimb, şi mai de efect sunt finalurile poantă, de un cinism în mare parte mimat: „Acum, pentru el nu-mi iau gâtul [pentru un şobolan îngrijit în celula de închisoare]/ fiindcă n-aş vrea să se bagabonţească prin subsolurile blocului/ şi să-i frângă inima vreo şoricioarcă mai fluşturatică”.
În sfârşit, poate ceea ce dă cel mai mult farmec acestui volum este atitudinea, poza pe care o ia cel care vorbeşte: el ţine, încă din scurta biografie întroductivă sub formă de poem, să ne facă să credem că nu e „un poet care-ar putea scrie cu sânge-/le lui”: „Sunt mai degrabă un poet care-a îmbătrânit prea devreme./ Nu mi-am propus niciodată să cobor arta în stradă,/ dar am pavat câteva străzi cu poemele mele./ Nu sunt sărac; am avut şi perioade când n-aveam/ ce mânca şi uneori încă mai am zile cu buzunarele goale,/ însă atunci evit să scriu fiindcă nu-mi place s-o dau în suspine./ Aş fi în mod sigur un om cu credinţă, smerit, dacă n-aş şti/ că dumnezeu e un produs al gândirii./ Am absolvit toate şcolile elemantare. Sunt un om care se simte/ bine în pielea lui, chiar şi-atunci când pielea lui are plăgi”. Personajul (nu poetul) SGB, cel care se amestecă printre personajele pe care le aduce în scenă, este, într-adevăr o ciudat-frumoasă combinaţie de, cum spuneam, cinism afişat şi delicateţe: de Oliviu, colegul lui de generală care a aruncat de la douăzeci de metri cu un ou în geamul liceului vecin, omorând o fată, îşi aminteşte, deşi aproape sub forma unui proces-verbal, „într-o superbă livadă de măslini” (vezi titlul); în poemul Jairica, despre o femeie care „o dată la cinşpe minute îşi pierde minţile”, afirmă: „Cât sunt eu de canibal/ era să-mi scape o lacrimă/ când am văzut-o izbindu-şi capul/ în geamurile unei şaormerii/ de parcă-n locul pieptului de pui/ s-ar fi perpelit un înger”; iar în ultimul poem, reîntors în satul de acasă, regăseşte ca în Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte, casa părintească aproape în ruină: „cobori din maşină pe ţărâna în care ţi s-a terfelit copilăria/ acum eşti om în toată firea nu ca atunci când ai plecat/ jumate tu jumate hainele lu’ tac-tu/ trânteşti portiera în urmă tragi din ţigară fum după fum/ îţi faci curaj deşi-năuntru nu te mai aşteaptă nimeni/ o gaşcă de ani ţi-a pângărit casa/ dar carul mare e tot între nuci limpede”.
SGB deţine o impresionantă siguranţă de sine, şi în felul cum scrie, şi în interiorul a ceea ce scrie: lasă de înţeles, mereu, mai mult decât spune, sau mai bine zis povesteşte tot felul de catastrofe mai mici sau mai mari, de care ghicim, fără să ne arate (sau arătându-ne doar când vrea el), că îi pasă. Joaca aceasta cu o limită extrem de fină este cea care face în primul rând din Chipurile un volum de debut reuşit.


revista noua literatură, nr. 27 august 2009

3 comentarii: