Cronica de Alexandru Matei

O poezie a masculinităţii

Chipurile lui Stoian G. Bogdan a câştigat, în 2008, premiul pentru poezie la Concursul de manuscrise pentru scriitori sub 35 de ani, şi ne putem întreba de ce. Întrebarea poate veni din perspectiva istoriei literare contemporane (este SGB un douămiist?) sau, pur şi simplu, din perspectivă estetică. La această din urmă întrebare trebuie oferit primul răspuns. Da, SGB este poet, cu toate că nu se revendică explicit de la o anume „poeticitate”. Omagiul pe care îl aduce undeva lui Edgar Lee Masters este o plecăciune făcută „antipoeziei”, a literalităţii camuflate în aparenţe prozaice şi banale. Însă SGB reuşeşte să transporte în volum poezia filmelor cu gangsteri – care, nici ele, nu explică nimic în registru poetic, lăsând liberă manifestarea paradoxului putere fizică vs. slăbiciune psihică (sau aparenţă forte vs. pliuri moi) care-l caracterizează pe gangsterul din filme. Putem fila comparaţii între genuri: SGB este un Mihai Mărgineanu şi Florin Chilian al poeziei, care presară umor şi duioşie în cruzimea din farfuria cititorului şi-l ispiteşte să guste dintr-o mâncare groasă, străbătută însă de vinişoare cu sânge de poet: „Nu sunt un poet care-ar putea scrie cu sânge-/ le lui. Sunt mai degrabă un copil care-a îmbătrânit prea/ devreme”. Personajul scenelor transpuse în versuri din Chipurile aste, aşadar, unself-made man, odinioară sărac dar perspicace, naiv şi foarte dotat nativ. Frust dar niciodată frustrat: „Nu mai spun de gagigile mele, care i-au îndoit volanul,/ toate una şi una, toate icoane cu picioare lungi. „Icoane cu picioare lungi” spune bine ce-ul acestei naturi poetice. Pentru SGB, poezia nu vine ca o compensaţie a lipsei de plăcere, ca o calmare a angoasei rezultate de aici, ca o încercare luciferică – şi boantă, totuşi – de a cuceri lumea de dincolo de cuvinte. Acest model de caracter poetic este Marius Ianuş. SGB i se opune punct cu punct: mereu zen, capabil să sufere până la crucificare dar agnostic, dotat pentru viaţă dar plictisit de orizontalitatea ei, atractor de plăcere şi spectator distant al suferinţelor lumeşti, poezia devine, pentru SGB, mai puţin o cale de mântuire, mai puţin o terapeutică a bilei negre provocate de perversitatea lumii, cât o curiozitate, un altfel de divertisment, un alt acces la lume, poate singurul înspre carnea ei, înspre profunzimi sau înalt, o formă de dandysm pe care şi-o permite cel care, născut şi crescut în stradă, a cucerit-o, o domină, dar s-a plictisit de ea.

SGB – coleg de bancă, trebuie spus, cu criticul României literare Cosmin Ciotloş – nu e un derbedeu fantast, un suflet de copil sădit într-un trup masiv, care face ca tocurile fetelor „bune” să bată în ritmul inimii la vederea lui. E un poet inteligent, în faţa căruia cuvintele stau cuminţi. Există însă o poză la care poetul nu renunţă: deşi nu e chiar atât de frust, de ascuţit şi dur precum vrea să pară, lui SGB îi e teamă în acest volum de debut, să-şi dezvăluie slăbiciunile. Piesa cea mai hard din volum începe aşa: „mânca-i-aş pizda ei/ la fel ca atunci în ’96 când (...)”. Ispita de a persista ca un falus falnic înfipt în centrul tuturor poveştilor de viaţă devenite poeme s-ar putea să-l coste mai încolo. Acum însă, plin de energie şi viziune, prin subtilitatea enunţării şi prin felul în care se înscrie, în răspăr, în „tradiţia” poeticii doomiiste, cu durităţile ei de limbaj şi catabaza pe care o inaugurează, SGB e o voce de care trebuie să se ţină cont. Pe trunchiul poeziei româneşti contemporane ieşite din beat-ul american, expresionismul german şi suprarealismul francez, ramura Chipurilor se altoieşte solid. Pe ea stă şi se roagă uneori, de pe ea scuipă-n capul trecătorilor alteori chiar poetul.

Alexandru Matei – revista Dilemateca, nr. 39, august 2009