Cronica de George Neagoe

Primul în catalog

„Chipurile” lui Stoian G. Bogdan sunt ca un upercut la ficat. Nu-ţi dai seama când îţi izbesc sensibilitatea. Le citeşti şi rămâi năucit. N-apuci să te dezmeticeşti, că ai şi primit o altă lovitură de poezie. O atare carte mă face să uit că am în faţă un debut editorial. Trăirile vulcanice, experienţele-limită, farsele liricoide şi autoironiile teribile reprezintă feţele unei piramide unde „Chipurile” îşi păstrează intactă vigoarea. Iar imaginile tragice stau la baza acestui edificiu poetic uluitor. Cuvintele lui Claudiu Komartin de pe coperta a patra a volumului confecţionează un chapeau care cuprinde aproape cu precizie esenţa „Chipurilor”: „ba sentimental, ba macho, trăind după un fel de cod al onoarei poetice, lui SGB îi reuşesc poeme de mare forţă, în care fixează o mitologie a ratării, nefiindu-i străină graţia perfidă a decăzuţilor, a veritabililor «golani»”. Nu pot să mă eschivez de citatul precedent.

Chipuri feminine

Eşecul în dragoste pare mai degrabă voit. E un fel de masochism al întovărăşirii cu demne urmaşe ale Penei Corcoduşa, ale Tincăi sau ale Radei. Impulsul erotic îl poartă cu sine pe scutierul favorit – povestea: „Se zicea / că, dacă o atingeai, ţi se îndeplineau toate dorinţele, / fiindcă / pe lume nu mai era nicio femeie ca ea” („Jairica”). Vrăjitoarea vinde plăceri, are mintea rătăcită, e suduită şi agresată precum eroina lui Mateiu Caragiale. La vederea ei, bărbatul împrumută mantia şi mila lui Pantazi: „Cât sunt eu de canibal / era să-mi scape o lacrimă / când am văzut-o izbindu-şi capul / în geamurile unei şaormerii”. Lumea artificială nu înseamnă refugiu, ci o scufundare în mâlurile vieţii, o căutare a degradării cu orice chip. Dacă literatura nu foloseşte la nimic, remediul se numeşte consolarea amoroasă: „pe ghiridumba am cunoscut-o când creierul îmi era ca o fabrică ce producea rebut după rebut. [...] scriam un pârci de roman [...] şi-aveam nevoie de o adolescentă mâncată de mizerie, din care să extrag o poveste cu rădăcini de realitate” („Chip chirip”).

Voluptatea penibilului transpare din poemele „prima dată când am fost într-un club de streaptease” şi „ştii”. În primul, mintea elevului e sechestrată de o dansatoare: „fluturaşul tatuat pe sânul ei îmi aluneca prin toate / venele, până-n subconştient, încât când clipeam / îi simţeam sub pleoape aripile trase / prin curcubeu”. Cu ochii altoiţi pe trupul fetei, băiatul intră într-o stare narcotică. El vede mai multe culori decât Rimbaud. În plus, le simte şi consistenţa. Tatuajul e un fluture de noapte care se loveşte cu încăpăţânare de privirea strălucitoare a adolescentului. Extazul merge în compania unei suite de imagini regale. Tânărul se îndrăgosteşte şi, cu bani furaţi de la părinţi, îi plăteşte andreei nopţile petrecute împreună. După ce aventura se termină, cei doi se revăd întâmplător. Ea s-a rătăcit de frumuseţe, el se jenează de experienţa avută. Poemul se încheie simetric, dar fluturele nu mai zboară, pentru că „domnul conte” roşeşte amintindu-şi de idealismul pueril: „fluturele care îmi colorase odată visele i-a zăcut pe / ţâţă ca pironit / într-un insectar. pentru o clipă ne-am întâlnit privirile, / atunci m-a recunoscut. m-am prefăcut că n-o văd şi- / am mers mai departe”. Andreea a fost exilată în muzeul chipurilor uitate. „Ştii” îl aduce în prim-plan pe trubadurul care ajunge să creadă în blazoanele compuse pentru slăvirea perfecţiunii trupeşti a femeii. Bărbatul devine victima propriilor scorniri: „odată am întâlnit cea mai frumoastă femeie din lume / avea ochii ca două icoane înrămate cu gene / părul îi curgea negru ca smoala topită / în cascade / pe şira spinării / peste fese / şi mai departe / până în umbră / chipul? / chipul ei m-a lăsat fără versuri / mă jur”. Declamaţiile patetice şi descrierea ce aduce întrucâtva cu sonetele medievale şi renascentiste sunt pastişe, dar unele cu rol clar în construcţia poemului. Poetul îşi alege greşit partenera, deoarece se complace într-un lirism superficial, care îi dă impresia că trăieşte un amour curtois: „stătea în apropierea catedralei Notre Dame de Paris / «cum îi stă bine unei făpturi divine» am gândit / şi când am întrebat-o pe româneşte / (pentru că aşa o femeie nu putea fi decât româncă) / «Ce faci?» / mi-a răspuns simplu, cu o voce de vată / «Depinde cât dai»”. Umorul fulgerător, care despică reveriile stupide, şi poanta imprevizibilă alcătuiesc basorelieful imaginaţiei lui Stoian G. Bogdan. Îndrăgostitul nu se satură s-o caute pe femeia nepotrivită. Asta nu înseamnă că e nefericit. Poza insului păcălit de amante şi cea a romanticului în căutarea iubirii perfecte capătă efecte sepia, spre deosebire de portretul restaurat al craiului complice: „spun că te iubesc ca să obţin chestii” („Sunt. O lichea”).

„A girl to remember” e o poezie extraordinară. Corpul trepidează şi transpiră la fiecare vers. În creier se ciconesc răcnete şi spasme. Intensitatea sensibilităţii emanate se aproprie de cea din frescele cu martiri. Traumele psihice ridică din abis tartori şi cerberi: „adormit pe bănci în parcuri sau în gară / fugeam din somn când simţeam poliţiştii / mă ascundeam în tomberoane sleit de puteri […] / dar ei tot mă găseau cu câinii lor / dar ei tot îi asmuţeau să mă muşte / dar ei tot mă pocneau cu pulane şi cu bocanci / până când mă lăsau inconştient printre gunoaie / apoi se pişau pe mine şi ei şi câinii / să-mi vin în fire ca să mă mai bată”. Strofa următoare – cea mai frumoasă din întregul volum – combină sublimul statuilor Pietà cu paroxismul erotico-mistic. Vagabondul desfigurat primeşte îngrijiri din partea iubitei: „tu mă căutai disperată nopţi întregi / până când se goleau tomberoanele / abia atunci mă găseai pe trotuar / bâzâit de muşte / îmi sărutai mânile zdrobite / îmi spălai sângele-nchegat cu părul tău / şi-ţi păsa numai de mine”. Duhoarea aproape solidă, carnea strivită de parcă ar urma să fie făcută şniţele, tandreţea şi devotamentul fetei retează orice reacţie.

Poemul „toate femeile de care mă îndrăgostesc” se termină cu o imagine ameţitoare, ca şi cum ai inhala cloroform: „toate femeile de care mă îndrăgostesc ajung rău raluca / de parcă liniile din palmele mele se termină / în palmele lor”.

Chipuri masculine

Poeziile în care apar figuri bărbăteşti amplifică sarcasmul la cote paralizante. Lucrurile nemuncite sunt dubioase, precum banii câştigaţi de Nătărău’ Gimi „la un loz răzuit în trei culori” („s-a luat lumina”). Destrăbălarea se instalează confortabil în familia presupuslui milionar, iar „păcăliciul oraşului” se laudă că s-a născut cu stea în frunte: „Să moară mama dacă n-o să vă iau apartament la Bucale […]/ Bă, când v-am spus eu că mama m- a scăpat în căcat / n-aţi crezut, na / şi-aruncau cu pahare de la etaj / şi tot blocul stătea cu uşa deschisă ca la mort”. Mare greşeală a comis Nătărău’ Gimi că şi-a blestemat mama, deoarece vecinii de pe scară prevăzuseră tragedia. Numai că nu ştiuseră că tocmai tatăl va crăpa mai iute decât dacă ai zice „loz”: „aşa l-au condus cu popă la gară / şi tot cu popă l-au aşteptat / că la Bucureşti la Loteria Naţională / i-au spus […] / că alea trei cu nouăşnouă de milioane / trebuiau să fie ca la X şi 0 / ca să câştige / negru a văzut în faţa ochilor / şi-a făcut infarct”. Râsul tâmp tronează la sfârşit, doar Gimi cerşeşte bani de sicriu: „stătea cu mâna-ntinsă şi-aduna banii pentru înmormântare”. Nu cred că ultimul vers îşi mai avea rostul. Aş fi preferat ca naratorul să se abţină de la sentinţe despre soarta batjocoritoare: „ah realitatea are bile sub prepuţ”.

Tot în rândul celor retrogradaţi în calicie intră „Tipul d)”, un figurant, atât de bogat încât putea face avioane din bacnnote, un ins arogant, special până la punctul de a fi unicul încadrat în „căsuţa d)”, inventată pe măsura inteligenţei sale subretardate. Sărăcit, „tipul d)” ajunge să ceară pomană, prilej pentru un fost coleg de liceu să rostească un truism care sărăceşte textul: „Soarta mai face mişto uneori”.

„sunt zile” face parte din grupul poeziilor fundamentale pentru calitatea cărţii. Un bătrân „cu-o faţă stâlcită şi câteva fotografii” moare în braţele prietenului mai mic. Cu ultimele cuvinte, agonicul se amăgeşte ridiculizându-i pe ucigaşi: „ – Îi aştiept, bogdani, mai divremi sau mai târzâu tot lângî mini ajung...”. Moartea e un popas obligatoriu.

Chipurile morţii

„Chipurile” se învârtesc într-un dans macabru. Rude, copii nenăscuţi, amici, iubite pier rând pe rând. Cu fiecare deces, dispare şi câte un chip al poetului. E un drum sinistru către despuierea de sine. Fără persoanele cunoscute, fiinţa se aneantizează. Internarea mamei într-un ospiciu şi închiderea tatălui în puşcărie sunt morţi simbolice. Astfel, libertatea devine tot claustrare. În „Sanatoriu”, panica dinaintea întâlnirii cu mama declanşează cea mai frapantă şi înfricoşătoare metaforă din câte am citit în ultimii ani: „cât un copil lepădat / mi s-a făcut inima”.

Volumul lui Stoian G. Bogdan opăreşte simţurile. Autorul este, cel puţin acum, primul în catalogul poeţilor din 2009. Ar fi minunant dacă niciun rid n-ar atinge „Chipurile”.

Revista "Cultura", nr. 32, august 2009