Cronica de Gellu Dorian

Poetul a cărui carte am primit-o zile trecute îsi scrie numele ca la cataloga: dacă numele îi este Stoian, atunci acesta trebuia să fie după prenumele Bogdan; dacă eu gresesc, atunci, asa cum si l-a scris este corect. Dar nu asta este important, Stoian G. Bogdan chiar si prin această minoră atitudine – chipurile non-conformistă – vrea să socheze, desi nu acesta este principalul talent al poetului a cărui carte – Chipurile – a primit Premiul pentru Poezie la Concursul de manuscrise pentru tinerii sub 35 de ani, organizat de Uniunea Scriitorilor din România pe anul 2008, ci acesta (principalul) este însusi talentul poetic, nativ, dezinvolt, fără complexe, ba chiar uneori fără rusine, pentru că atunci cînd, în poezie apare timiditatea, ca formă banală a rusinii, ai toate sansele să te ratezi. Cartea a apărut în 2009 si are sansele să bată multe cărti de poezie ale multor poeti deja iesiti ca „maestri” în arenă. Dacă poetul sau editura va urmări regulamentul de acordare a Premiului National de Poezie „Mihai Eminescu”, Opera Prima, si va trimite cartea juriului, nu văd ce alte motive ar face ca juriul să ia altă decizie. Doar dacă, normal, între timp, apar si alte cărti ale debutantilor la fel de bune, la fel de socante dar si firesti în acelasi timp.

De altă profesie decît una filologică, sau liber-profesinist, în sensul că ar face boemă pe seama talentului său, ci dimpotrivă, absolvent de drept, cu master în derulare, comănestean, loc unde aproape că nu se mai întîmplă nimic, ca la Buhusi, unde de la plecarea rabinului, doar aparitia taciturnă a lui Ioan Tudor Iovian a mai însemnat ceva, Stoian G. Bogdan sare perfect coarda, făcînd tot felul de figuri în aer, atrăgînd atentia privitorilor care îsi tin respiratia ca nu cumva aerul expirat să nu-i tulbure volutele si să-i facă dificilă căderea. Pînă cînd si titlul cărti are două întelesuri: primul, fie cel de adverb de sorginte populară, în sensul de „vorba vine”, „la drept vorbind” etc., si doi, fie chiar acela de substantiv neutru, ale cărui sinonime sunt „fată, obraz, figură” si de aici toate derivatele locutiunilor adverbiale. Înclin să cred, după aglomerarea de portrete însiruite în sumar că cel de al doilea i-a fost mai curînd reper în constructia cărtii, desi primul ar fi fost mai în tonul jemanfisist al acestui prim volum semnat de Stoian G. Bogdan. Atent, de la bun început, cum trebuie să arate, în structura sa, o carte de poezie – să nu fie doar o simplă adunătură de texte –, Stoian G. Bogdan se prefatează singur, să nu dea de furcă lectorului atunci cînd se va afla în fata poemelor lui si o face extrem de simplu, direct, nonsalant:” Nu sunt un poet care ar putea scrie cu sînge-/le lui. Sunt mai degrabă un copil care-a îmbătrînit prea devreme/ Nu mi-am propus niciodată să cobor arta în stradă,/ dar am pavat cîteva străzi cu poemele mele./ Nu sunt sărac; am avut si perioade cînd n-aveam/ ce mînca si uneori încă mai am zile cu buzunarele goale, însă atunci evit să scriu, fiind că nu-mi place s-o dau în suspine./ As fi în mod sigur un om cu credintă, smerit, dacă n-as sti/ că Dumnezeu e un produs al gîndirii./ Am absolvit toate scolile elementare. Sunt un om care se simte/ bine în pielea lui, chiar si-atunci cînd pielea lui are plăgi./ Scriu pentru că trăiesc. Si, desi această scurtă biografie nu e un poem,/ totusi eu am simtit nevoia să-l fac să fie” (Scurtă biografie). Calm-zglobiu, cum îi stă bine poetului care-si expune tot ce are, în minte, inimă si suflet, chiar si în acest text, corect, minus voitul dezacord din final (…această scurtă biografie nu e un poem, desi eu am simtit nevoia să-l fac să fie”), dar asta nu deranjează, SGB, cum se abreviază numele său, înscriindu-se în seria Merepistilor, Derepistilor, Cemeistilor, ca să dau doar trei exemple de abrevieri devenite sintagme proprii în constiinta contemporanilor, trece de la poem la poem prin aceeasi biografie, dorind, spre final să-i scrie unui tînăr critic – probabil Cosmin Ciotlos!, care, mai conformist social, i-a atras atentia asupra posibilei risipe, ratări – următorul poem, care ar suna, în intentie, desi are alt sens si scop, ca în Criticilor mei a lui Eminescu, defineste o astfel de stare, de atitudine fată de critici: „Chiar crezi că-ntre ochii mei va scuipa vreodată ratarea?/ tu crezi că-n corpul meu se ascunde vreun hoit?/ chiar nu stii că eu tai de unde vor toate gurile să muste?// pe dinăuntru sunt o hienă flămîndă// versurile mele sun străzi în care mă tîrăsc cu oameni pierduti/ sobolani si cîini spre constiintă/ ca o icoană aducătoare de urgii. Căci lor nici popa nu le cîntă./ iubesc ratatii, nu si ratarea./ cînd sun lovit pînă-n moalele capului de inspiratie/ cînd sun lovit de suturi/ si pare că jegul din mine mă îngroapă de viu// fiecare vers mă reface/ (versurile fac doar unele poeme)// eu nu sunt un poet. eu sunt un poem// privesc cerul printr-un monoclu triunghiular/ si sper să-ntîlnesc o privire// dacă m-as rata, oare nu m-ai iubi mai mult?// Prietene, viata e singurul căcat pe care-l mai am./ pot s-o fac bici/ pot s-o fac si să pocnească!// primeste, deci, acest poeme, ca pe o bătaie/ a inimii mele” (Ciotlosharada). Peste această dezinvoltură declarativă, pînă la strigăt uneori, se vede o imensă tristete în astfel de poeme, ca de altfel si în altele, tristete care, însă, nu cade în melancolic, în elegiac ,desi tonul îl prinde de cele mai multe ori. De altfel si în poemul final, unde tata îi spune copilului să urmeze un „ritual”, la fel de non-conformist ca tot ce face poetul nostru, cu un scop extrem de social, de „văzul lumii”, cum se spune, ceea ce părea, în celelalte texte, că pe poet nu prea-l interesează, acest fapt transpare evident:” Fiule,/ du-te si rupe cîteva scînduri din gardul bisericii/ nici verzi, nici uscate-uscate,/ să aibă vreun metru op’zeci/ cam asa// Le ducem noi înapoi,/ nu-ti face griji, stii doar istoria,/ asa am făcut eu cu tata la revolutie/ asa tata cu bunicu-n patruscinci// Da’ să le duci,/ să se vadă că/ suntem oameni seriosi” (Hai, pa!).

Poetul ar pleca în relatările sale dintr-o „ultimă cameră”, ca un posibil claustrofob, pentru a iesi în stradă, pentru a pava-o cu poemele sale, adică, dacă ar fi să ne luăm după spusele sale („eu nu sunt un poet. eu sunt un poem”), cu însusi el, multiplicat în diverse titluri, sau nume, cum, doriti, pe care si le adoptă, de la „Jairica”, „Vasilică”, „Ion sau Ioana”, „Riki” la „Neputinciosul”, „Cap de broască” „Tipul d)” si asa mai departe. Se simte în mai toate textele, clar identitare, blazonate virulent cu sigla SGB, ca pe pielea unor detinuti literele grafiate acolo cu fierul înrosit, o răbufnire surdă, mai tare decît orice ecou, iscată din dorinta de a striga în gura mare poeme ce, în aparentă, par calme. Si astfel, Stoian G. Bogdan pare a fi un paradox; chiar privindu-l de la fotografia de pe clapa cărtii, impasibil, cu privirea plină undeva în gol, pare a fi expresia cea mai calmă a unui om în sufletul căruia nu s-ar petrece nimic. Radu Andriescu, fără să dea vreun verdict, îi face un portret, în manieră, pe coperta a patra, oarecum completat de Claudiu Komartin si Radu Vancu, ultimii, cu un penel mai plin de suflet si mai nuantat. Dar adevăratul portret al lui Stoain G. Bogdan iese din poemele cărtii, în care totul este spus foarte limpede, clar, ca într-un roman în care se urmăreste suma unor personaje care, prin prezenta lor, exprimă, conturează figura, chipul – nu cipurile! – autorului. Astfel, titlul cărtii se apropie mai mult de ceea ce exprimă ca subiect cuvîntul „Chipuri”, care, articulat la plural, chiar coagulează toate chipurile expuse în carte într-un tablou în miscare, ca în Brueghel cel Bătrîn.

Simplitatea, nu simplismul, cu care Stoian G. Bogdan frapează reuseste să facă din poemele sale, uneori stufoase, fragmente foarte usor de citit si mai ales de înteles:” La Bătrînete, după ce ti-ai îngropat bărbatul,/ după ce copiii si nepotii au ajuns departe, oameni la casele lor,/ singurătatea e a dracu’ de grea/ si nu e neobisnuit să te-asezi/ si chiar putinele zîmbete să-ti depindă de un cîine” (Riki). Cîte alte persoane, ajunse la bătrînete, plimbînd de lesă un cîine care-si găseste sfîrsitul în plina lor afectiune disperată de singurătate, nu s-ar putea regăsi în acest poem simplu, care ar apărea oarecum desuet, paseist, desprins parcă din portretele făcute în celebra sa antologie de Edgar Lee Masters celor plecati din Spoon River, dar si celor veniti, prezenti atunci, în Noul Spoon River, poet căruia, poate nu întîmplător, SGB îi dedică, în cartea sa de debut, un poem, care are chiar tonul acelor poeme, poem care sună ca o scrisoare adresată poetului american, peste timp:” Am rămas cu mama pe lîngă locurile de bastină/ cînd rusii au absorbit Basarabia. România mi-a fost/ ca un exil. Pînă la majorat eram deliciul bolilor,/ asa cum am învătat zeci de spitale si prea putină carte./ Urmărită de moarte am ajuns în bratele doctorului/ cu care mi-am avortat copiii si tineretea, el fiin om/ însurat. 35 de ani m-au prins în sufletul unui poet/ a cărui operă, oricît l-as fi iubit, tot n-am putut-o citi,/ nu pentru că nu as fi vrut, ci pentru că niciodată/ n-am cunoscut mai mult de 7 litere. L-am îngropat/ crestineste. Sătulă de viată, am îngrijit zeci de văduve de stabi (foste doctorese, profesoare, avocate), pînă/ în ultima clipă. 70 de ani m-au găsit proprietară/ în casele lor, purtîndu-le bijuteriile, hainele, mîncînd/ din argintăriile lor vechi de sute de ani. Altfel, însă, nimic nu mă mai putea nemultumi. Îmi doream multe,/ dar bătrînetea mă tinea legată ca pe-o cătea/ în călduri. Într-o noapte, am închis ochii strivită/ de singurătate si nici pînă-n ziua de azi nu i-am mai/ deschis. Iată-mă aici, la fel de analfabetă si de nefericită, cum îmi petrec vesnicia, lîngă un senator, doi generali/ si-o profesoară universitară, în cavoul familiei Lambrino” (Frăsina Lefter). Nici mai mult nici mai putin decît o reflectare perfectă a manierei poetului american, fără a deranja.

Un poet autentic, talentat, de viitor acest SGB, care ar putea fi foarte bine si BGS, fără să se schimbe cu ceva situatia!

Revista Convorbiri Literare, iulie 2009