luni, 27 aprilie 2015

Poeme de Radu Gyr

Doar ce am dat peste aceste poeme de inalta forta ale marelui Radu Gyr in numarul 1 din ianuarie  1941 al revistei Gandirea, numar pe care il recomand spre lectura pentru a lua contact cu expresia unei gandiri de  mare inaltime.

C Â N T E C

Din toate drumurile ce pornesc să ‘nfrunte,
iubesc granitul cărăruilor de munte.
Urcuşul lor cu ghiare căţărate
e numai piatră şi singurătate.

Ah, liniştea potecii ‘nvingătoare
când tâmplele îşi reazimă de soare !
Viaţa mea, tu cunoşti aceste poteci ?
De-atâtea ori, cu ele-ai vrut să pleci.

Din toate cântecele ce străbat pământul,
mi-e drag doar geamătul pe care-l cântă vântul.
E larg şi singur şi înalt şi geme,
precum un strâmbă – lemne peste vreme.

Rupând fâşii din mări, din stânci, din noi,
aleargă geamătul văsduhului vâlvoi.
Tristeţea mea, amarul cântec ştii să-l spui ?
De-atâtea ori te-ai despletit în goana lui.

Din toate stelele ce pâlpâe pe cer,
mi-s dragi acelea care cad şi pier.
E-atâta aur în căderea lină
şi moartea lor e jerbă de lumină.

Zăpezile din moartea lor mi-s dragi,
când se desfac peste păduri de fagi.
Inimă, le cunoşti ? Fiecare stea
Te ‘nchide şi pe tine în ea.



S A L C I A

Dragostea ţi-o despleteşti, curată,
peste liniştile mele reci şi grave,
ca o salcie de vis cutremurată
peste-un iaz cu apele bolnave.

Mladele palpită ca o undă
sărutând, sfioase, somnul verde
Balta vrea c’un cearcăn să răspundă,
ci sub lintiţă inelul ei se pierde.

Salcia se pleacă, dar senină
apa ‘ncremeneşte fără viaţă.
In lichida-i putredă lumină
tresărirea frunzelor înghiaţă.


Numai purpura adie lin un scâncet,
când din fundul somnului acvatic
duhul nuferilor morţi se urcă lânced
ca un fum subţire şi molatic…



E P I L O G

N ' a m  să m a i  c h e m ,  î n a l t e  şi  s u b ţ i r i ,
la  d a n s  d i u r n ,  p ă d u r i l e  v i r g i n e .
Amară, 'tamburina lunii pline
n ' a m  s'o  mai  z o r n a i  l â n g ă  v e c h i  i u b i r i .

N i c i  a p e l e  n ' a m  să  le  m a i  d e s p o i
d e  l i n p e d e  a  lor  r o c h i e  d e  m i r e a s ă ,
şi piersicii   c u  u m b r ă  s o m n o r o a s ă
n ' a m să-i  m a i  s c u t u r ,  p r i e t e n i  p e s t e  voi.

N ' a m  să  m a i  f u r  c o m e t e , nici ereţi...
P l e c a ţ i , z ă p e z i , n u  v ă  m a i  ceri  h e r m i n a .
M a u  obosit  şi  t r â n t a  c u  l u m i n a
şi  u m b l e t u l  d e s c u l ţ  p r i n t r e  tristeţi.

D i n  t â m p l a  s t i n s ă  şi  d i n  ochii  seci
v o r  creşte  spini,  v o r  g â l g â i  ulcioare...
Voi  sta  s o l e m n  şi  t r i s t  c a  o  u i t a r e
p r i n  r a f t u r i  n e g r e  d e  biblioteci.

î n t r e  coperte  vinete  de  fum
mi-or  t r e m u r a  grădinile  bolnave.
A l ă t u r e a  d e  t o m u r i  m a r i  şi  g r a v e
voi  fi  u n  b i e t  şi  r ă t ă c i t  v o l u m .

B u r g h e z i  şi  d o m n i  v o r - t r e c e  p e  s u b  el,
dispreţuind  d e - a p u r u r e a  truverii,
şi  n u  v o r  şti  c ă ' n  r a f t ,  s u b  p r a f u l  serii,
u n  î n g e r  c â n t ă  d i n  violoncel.

D a r  c â n d  s u a v e  m â i n i  vor  scoate  din
b ă t r â n u l  raft volumul de poeme,
din paginile galbene de vreme
v a fâlfâi  u n  vis  ca un  suspin.

Şi-o  l a c r i m ă  v a  p â l p â i  î n c e t
Şi  ca o  stea  p l ă p â n d ă  se  v a  s b a t e
s u b  m â i n i l e  s u a v e  şi  m i r a t e
care-au  deschis  o  c a r t e  d e  poet.


D E S G U S T

Hai, huiduiţi poetul ce duce soarta voastră,

înalt ca o tristeţe, desculţ precum un sfânt.

Ştiu, limpedele-i cântec l-aţi spart ca pe-o fereastră
Şi inima lui arsă i-o spulberaţi în vânt...

A 'ngenunchiat grădina ca o rănită ciută,
şi fumegă năluca albaştrilor ani sterpi,
mai lâncedă ca balta de secetă băută

pe fund cu putrezite şi duhnitoare ierbi.

Prin pieţe vechi atârnă lungi ştreanguri pentru vise,
spânzurători la pândă să gâtue lumini.

Numai desgustul cântă călcând pe flori ucise

peste maidane, printre străini.

Şi sufletul grav trece pe străzile sonore :
acest sclivist fante cu ochi de porţelan,
o, ce burghez ridicul pentru tăioase ore
şi ce sperietoare şi ce comedian...

Vezi, la un colţ iubirea zâmbeşte după noi.
Haide, fetico tristă, arată-ne cangrena.
Dudui amare, sterpe mirese, rupeţi trena
de bal şi rochia albă svârliţi-o în noroi.

E prea târziu, prieteni, — prea multă beznă azi.
Cine 'n surâsul vostru de frate să mai creadă ?
Să strângem doar cenuşe în urne, camarazi, —
pe ochi, pe mâini, se lasă o galbenă zăpadă.

Domnul poet de-i tânăr, să ştie că apune
luceafărul în slavă, beat de otravă grea...
Ah, toată viaţa nu e decât putrezicime,
scuipaţi pe orice floare, călcaţi pe orice stea.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu