Cronica de Adrian JICU

Stoian G. Bogdan - Chipurile

Chiar dacă pe coperta a treia scrie altceva, Chipurile („Cartea Românească”, Bucureşti, 2009) nu este un debut propriu-zis, ci una dintre cele mai puternice cărţi de poezie din ultimii ani. Au mai fost volume remarcabile după 1989, dar parcă niciunul nu avea atâta relief. El impune un fel aparte de a scrie, un adevărat brand poetic: SGB-ul. Sau, dacă vreţi, SGB-imul. Care înseamnă poză, virilitate, frustrare, umor rece şi, poate surprinzător, sensibilitate. Multă sensibilitate: „m-ar împăca acum şi-o bătaie/ un blestem/ o înjurătură/ un scuipat/ fiindcă îmi e atât de dor/ atât de dor/ de mama” (Sanatoriu).

Sunt, de fapt, în această carte, cel puţin doi Stoiani. Complementari. Dincolo de platoşă, de măştile despre care vorbeşte Claudiu Komartin, se ascunde un timid. Într-o altă epocă el ar fi cântat serenade sub clar de lună sau s-ar fi avântat în turniruri pentru vreo domniţă. Astăzi, însă, el se vede silit să-şi ascundă adevăratul chip, să pozeze: în dandy, în golan, în fante, în lichea etc., pentru ca sensibilitatea să nu-i fie luată în râs, ci să o ia el însuşi la mişto. Din acest motiv, finalul cărţii curmă orice îndoială: „intri/ aici te-ai blocat şi parcă simţi leşinul apropiindu-se din camerele goale/ cu poze arse cu păienjenişuri şi mii de şobolani/ te ghemuieşti într-un colţ al salonului/ şi-ai vrea să plângi dar parcă fuţi finalul” (acasă, p. 70). Stoian G. Bogdan nu se dezminte. Lui „nu-i place s-o dea în suspine”, aşa cum mărturiseşte în Scurtă biografie”. Nici n-ar putea. Conştient că prin acest volum el îşi construieşte un chip din mai multe chipuri, el refuză sentimentalismul, îl ascunde pe adevăratul Bogdan, cenzurând lirismul, şi îl împinge pe scenă pe SGB.

Poezia lui Stoian G. Bogdan nu e construită „pe linia invizibilă dintre realitate şi ficţiune”, aşa cum crede Radu Andriescu, ci, pe o altă demarcaţie, una arhicunoscută, aceea între aparenţă şi esenţă. Ea îmbracă forme de domeniul evidenţei în ştii: „odată am întâlnit cea mai frumoasă femeie din lume/ (…) stătea în apropierea catedralei Notre Dame de Paris/ «cum îi stă bine unei făpturi divine» am gândit/ şi când am întrebat-o pe româneşte/ (pentru că aşa o femeie nu putea fi decât româncă)/ «Ce faci?»/ mi-a răspuns simplu, cu o voce de vată/ «Depinde cât dai.»// Şi prostul de mine crezuse că stă acolo/ şi mă aşteaptă” (p. 34) Un alt (inter)text, S-a luat lumina, exprimă şi el, prin intermediul unei istorioare groteşti, de provincie, falia dintre aparenţă şi esenţă care guvernează întregul volum, într-o concluzie seacă: „ah realitatea are bile sub prepuţ” (p. 23).

Cât despre realitate şi ficţiune, conceptele operează aici în aceeaşi măsură în care operează la oricare alt poet. Cu precizarea (importantă de altminteri) că SGB supralicitează şi aici, acroşând elemente din propria biografie. Asemenea cârlige autoreferenţiale sunt doar pretexte. Nu interesează prea mult că poemele sunt „ceva mai mult de jumătate biografem” (câtă rigoare în a măsura cantitatea de realitate!), ci intenţia autorului. Iată spre exemplu Poemele din România literară, unde, sub aparenţa epicului, SGB răzbună modul în care a fost primit (el şi mulţi alţii) în prestigioasa revistă: „Eram ofticat. Îmi apăruseră nişte poeme/ la rubrica post restant a Constanţei Buzea/ şi o asemenea apariţie/ era exact ce nu vroiam. Cu atât mai mult cu cât/ poetesa îmi recenza cu precădere ce i-am scris în e-mail/ şi mai deloc poemele.” (p. 36)

Pe o tramă aparent epică sunt construite şi alte poeme. Dacă ţinem cont şi de limbajul colorat, atunci senzaţia de realism devine palpabilă. Pe dedesubt însă funcţionează alte reguli, cele ale lirismului, pe care, oricât l-ar masca, SGB nu-l poate anula. Ca dovadă, repetatele versuri în care parodiază retorismul, sentimentalismul sau sobrietatea artelor poetice interbelice, pledând implicit pentru autenticitate. Vând BMW 318 e o mostră, care topeşte intertextualitate, biografism şi batjocură: „Prima mea maşină, cumetre!/ M-am luat-o la douăşpatru de la un ţigănoi hodorogit,/ cu banii pe care-i strângea bunică-mea pentru în-/ mormântare./ Doi ani am condus-o pe drumurile vieţii, doi ani buchiţi,/ prin râpi şi gropi adânci./ (…) Maşina asta-i, cumetre, o treaptă!” (p. 53)

Stilistic, două sunt aspectele majore ale poeziei lui Stoian G. Bogdan. Pe de o parte, este vorba despre cultivarea unei oralităţi mahalageşti, cu sonorităţi aspre, căutate. Un mixaj între vorbirea de tip ţigănesc-argotic şi anglicismele caracteristice vorbirii de astăzi. Un limbaj colorat, manelizat, ca realitatea din care este el inspirat. Cum însă la capitolul limbaj poetic au punctat şi alţii, mai relevant rămâne felul în care Stoian G. Bogdan obţine denudarea realităţii. Chit că figurile de stil nu lipsesc (başca: ele creează adesea imagini puternice, originale), plasticitatea versurilor vine din capacitatea de suprapunere a poeziei pe o realitate bine-cunoscută nouă. SGB are lipici.

Chipurile, poezia lui Stoian G. Bogdan rămâne una dintre revelaţiile ultimilor ani. Cu condiţia ca el să poată continua şi să nu alunece în autopastişă sau într-un manierism păgubos. Tocmai din acest motiv sunt curios cu ce va veni la următorul volum.

Revista "Ateneu" 6 aprile 2010