uite o interpretare desteapta

Orizontul manelist al existenţei


O cronică a lui Paul Cernat de acum câteva luni la volumul de debut al lui Stoian G. Bogdan, Chipurile, stârnea o mică furtună pe site-ul „Observatorului cultural”. Voci îngrijorate denunţau deopotrivă manelizarea poeziei şi dezertarea criticii profesioniste („universitare”) de la misiunea promovării valorilor înalte. Cu puţine citate şi cu multe prejudecăţi, autorul plachetei era plasat în tagma celor care, deşi abia ştiu să scrie corect, mai compun pe deasupra şi poeme. Ce-i drept, imaginarul din Chipurile încurajează alunecarea dintre ficţiune înspre realitate, căci poetul se identifică fără rest cu lumea borvaşilor, a contrabandiştilor, a mârlanilor, a puşcăriaşilor şi a prostituatelor. Mica dezbatere ad hoc măsoară într-un fel écart-ul de imaginar dintre Stoian G. Bogdan şi poeţii tineri din ultimii ani. Preocupaţi şi ei de postura de outlaw (observăm în altă parte că poezia din ultimii zece ani e mult mai colorată din punct de vedere social decât proza sau eseul), Marius Ianuş, Dan Sociu sau Elena Vlădăreanu optau pentru un mizerabilism oarecum aristocratic faţă de lumea şmecheresc-manelistă din Chipurile. În poezia primilor, cel care sfidează ordinea şi orânduirea discursului social rămâne un personaj livresc şi ironic, uşor mesianic, în orice caz încrezător încă în posibilitatea dinamitei cu celuloză. În schimb, personajul lui Stoian G. Bogdan n-are nimic de a face cu aspiraţiile culturale, e un tip „pe şleau”, dintr-o bucată, cu o viziune simplă asupra poeziei („Scriu pentru că trăiesc”) şi cu o filozofie de viaţă la fel de bine definită: „îmi trebuie fix 400000 de euro ca să am iluzia/ că sunt fericit”. Nimic din dramele metafizice ale poetului-vagabond, nimic din dispreţul lui pentru valorile materiale nu-şi face loc aici. În imaginarul lui Stoian G. Bogdan, valoarea centrală sunt banii – care „ard mocnit în buzunare” – iar legea generală a existenţei o constituie furtul sau înşelăciunea. E o lume în care, în absenţa proprietăţii şi a muncii, toată lumea fură de la toată lumea: „eu eram un pârlit/ ea n-avea nici cinşpe ani/ furasem banii pentru avortul ăla/ de la colegul meu de cameră/ care la rândul său îi furase pentru avortul prietenei lui”. O lumea amorală, în care infracţiunile „eroilor” lui Stoian sunt lipsite total de transcendenţă. Poetul se mărgineşte la a le înregistra fără compătimire, dar şi fără ironie. Căci într-o lume a câştigurilor concrete şi a acţiunilor directe, nu e timp de dedublare. Dacă ironia e prezentă, ea aparţine vieţii în general, nu personajului comentator, contopit total cu mediul.
Ceea ce nu înseamnă, însă, că personajele din Chipurile nu sunt însoţite la tot pasul de o afecţiune difuză. Dacă, luate în sine, atât gesturile, cât şi mobilurile lor sunt cu totul condamnabile, ucigaşii, borfaşii, sau speculanţii lui Stoian sunt, prin excelenţă, nişte victime. Morala de subtext a volumului, reluată fără tezism în atâtea ipostaze, e că oricât de îngrozitori ar fi aceşti eroi paradoxali, ei sunt „fraieriţi”, trădaţi, traşi pe sfoară de nişte criminali şi mai mari. Chipurile lui Stoian pun în scenă un lanţ trofic al atrocităţilor şi nedreptăţilor, în care răul actual e întotdeauna înghiţit – şi deculpabilizat măcar pe jumătate – de un rău şi mai mare. Când „escrocul superior” lipseşte, el e cel mai adesea întruchipat de forţa implacabilă a destinului, pe care poetul-borfaş nu-l numeşte însă atât de preţios: „realitatea are bile sub prepuţ”, „viaţă neagră în cerul gurii”, „soarta face mişto uneori”, „al dracu viitor/ cu cât cinism îmi mai zâmbeşte”. Biografiile personajelor sunt, fără excepţie, istorii ale decăderii, căci viaţa însăşi pare să fie trişorul suprem. Pe lângă înşelătoriile ei, îngrozitoarele acte ale eroilor principali par simple găinării.
De aici derivă în fond şi patetismul secret, dar pregnant, al cărţii. Nu numai păgubitori de clasă, dar şi veşnic păgubiţi, eroii lui Stoian dobândesc o mică aură care-i absolvă macar parţial de vină. O femeie care „a crescut din din buzunarele călătorilor/ pe traseul tramvaiului 14”, trântită acum de „scârba de viaţă”, n-are cum să nu stârnească mila: „Cât sunt eu de canibal/ era să-mi scape o lacrimă/ când am văzut-o izbindu-şi capul/ în geamurile unei şaormerii/ de parcă-n locul pieptului de pui/ s-ar fi perpelit un înger”. Cele mai reuşte fragmente din volum provin, de altfel, dintr-o bună gestiune a raportului dintre patetism şi duritatea tonului, dintre melancolie şi directeţe. Oricât ar zgâria urechea spiritelor livreşti, excelentă e, în Chipurile, intuirea acelei sensibilităţi maneliste ( care nu e manelism, cum s-a spus, ci fin auz poetic), în care elogiul banului şi al pumnului fuzionează până la indistincţie cu un sentimentalism necenzurat. O societate a durilor lacrimogeni. Însăşi efigia acestui mediu, kitsch-ul, stă de cele mai multe ori bine poeziei lui Stoian. În fond, într-o lume în care un fir de aţă desparte pe cel ghinionist de cel norocos şi în care săracul e egal cu bogatul (căci acesta din urmă va fi la rândul lui jefuit de „viaţa neagră în cerul gurii”), se instalează un bizar egalitarism. Scos afară pe uşă, sentimentul îşi face loc pe fereastră. Căci lumea durilor e în acelaşi timp lumea apropierii autentice de celălalt. Remarcabile în volum sunt nu doar poemele de amor pentru prostituate – iubirea pe bani nu exclude iubirea adevărată, ni se spune printre rânduri, ba chiar o potenţează simbolic – sau fragmentele care celebrează comuniunea în alcool, ci şi mărturiile de ataşament faţă de o familie ea însăşi decăzută. Nu citez din raţiuni de spaţiu fragmentul General Guşă nr. 3, o întâlnire dramatică în care protagonistul îşi anunţă tatăl de după gratii de moartea bunicului; mă opresc, în schimb, asupra poemului aproape impecabil care surprinde o emoţionantă vizită la spitalul de nebuni, noul cămin al mamei: „înaintez pe culoare/ întunecoase şi reci. cât un copil lepădat/ mi s-a făcut inima. aici între ziduri/ ca-ntr-o bulă de linişte/ zac cei care-au trecut prin zidurile realităţii/ psihopaţii/ paranoicii/ oligofrenii/ mama// aici totul e verde/ zidurile uşile aerul nebunia/ înaintez pe culoare// e ca şi cum aş pluti decojit de trup/ atras de ecoul cuvintelor mamei/ undeva în scrumul timpului/ când în casa noastră luceau/ bucuria şi ochii// o găsesc strânsă-n cămaşa de forţă/ cum se clatină ca o pendulă stricată/ din lumea mea în lumea ei// m-ar împăca acum şi-o bătaie/ un blestem o înjurătură/ un scuipat/ fiindcă îmi e atât de dor/ atât de dor/ de mama” (Sanatoriu). Pe lângă excelentele poeme ale apropierii umane, Chipurile lui Stoian conţin şi foarte bune fragmente despre ataşamentul faţă de obiecte: unică în felul ei e oda BMW-ului (cumpărat din economiile de înmormântare ale bunicii), obiect miraculos care măsoară etapele existenţiale ale protagonistului. La fel, un poem dedicat costumului dă seama de relaţia personală, cvasiosmotică, a săracului cu obiectele sale: „meu s-a pricopsit cu nuanţele pământului/
el este sufletul care n-a putut să fugă prea departe de mine/ el îmi acoperă fiinţa rece// n-am altul/ şi asta mă face să mă simt deja mort/ iar costumul meu e atât de cârpit/ că fiecare cusătură ascunde alta/ că într-o lume de cârpă ar trebui să poarte mască// atâţia ani am purtat costumul acesta/ încât sunt mai mult decât sigur/ că m-a învăţat pe de rost/ că îmi cunoaşte toate gesturile/ că dacă l-aş lepăda şi l-aş vinde/ s-ar întoarce singur la mine/ ca un câine la ciolanele stăpânului său” (Costumul).
Desigur că, scăpate din mână, cele două capete ale poeziei lui Stoian G. Bogdan, extrem de riscante în sine, brutalitatea şi sentimentalismul, pot naşte monştrii. Căci nu tot volumul reuşeşte să le combine într-o ecuaţie superioară. De multe ori, patetismul nud, specific orizontului manelist al existenţei se destramă în episoade copilăreşti, cu imaginar şi morală a la Emil Gârleanu: că pierderea câinelui favorit al bunicii provoacă o dramă în familie n-ar fi fost neapărat un subiect intransmisibil poetic, dacă el n-ar fi fost expus astfel: „până la poartă/ nu i-a auzit nimeni schelălăitul/ cine să-i deschidă/ l-a găsit abia seara bunica/ într-o baltă închegată de sânge amestecat cu praf/ prea târziu// la bătrâneţe bunica a rămas singură/ a dat peste cele trei picioruşe în cele din urmă/ l-a-ngropat pe Riki// acum/ când vorbim la telefon/ cuvintele îi sună tot mai mult/ ca ultimele” (Riki). De cealaltă parte, brutalitatea ingenuă a acestui mediu se transformă câteodată în simplă brutalitate de limbaj. Conştient într-un fel că argoul bişniţarilor a fost mai puţin transcris chiar în poezia recentă a tuturor libertăţilor de limbaj, poetul simte nevoia să-l supraliciteze, falsificându-l: un kitsch nu imanent lumii redate, ci pur efect al limbajului denotă expresii sau fragmente precum „ a prinde şansa de coaie” „ah realitatea are bile sub prepuţ”, „tu mi-ai fost iubită în perioada de colaps/ tu mi-ai iubit egoul fără briz-brizuri/ tu m-ai plăcut/ cu toate găurile pe care le-aveam/ când nimeni nu-şi dădea nici mucii pe mine” (A girl to remember) sau „îţi trebuie coaie cât Casa Poporului să te ridici din căcat/ să ajungi undeva şi să rămâi pe poziţii/ da-ţi trebuie coaie şi mai mari să pariezi tot ce ai pe/ câteva numere/ să pierzi cu eleganţa unei lebede şi după un travaliu de 9 luni să te ridici mai sus decât însăşi imaginaţia” (Casino).
O mai mare exigenţă faţă de sine, pe care i-o va aduce probabil maturizarea, îl va ajuta pe Stoian G. Bogdan să devină poetul pe care-l anunţă din volumul de debut: un poet de viziune, cu un imaginar pregnant şi original – mai degrabă absent la scriitorii tineri de azi –, foarte capabil deja de a spune poezia verde-n faţă.


Cronica de Alex Goldis in revista Vatra, nr. 2/2010