Riki

La bătrâneţe, după ce ţi-ai îngropat bărbatul,
după ce copiii, nepoţii au ajuns departe, oameni la casele lor,
singurătatea e a dracu de grea
şi nu e neobişnuit să te-ataşezi
şi chiar puţinele zâmbete să-ţi depindă
de-un câine.
aşa a păţit bunică-mea cu Riki.

la telefon îmi povestea minute-ntregi poznele potăii ăleia,
când mai treceam pe-acolo, de sărbători sau în vreun week-end
îmi spunea resemnată: Mai am şi eu cu cine mă mai lua, mamă...
iar când se-mbolnăvea, ar fi fost în stare să aducă toţi veterinarii din
lume
asta până-ntr-o zi

iarba se înălţa în tot parcul
el cred că se pişa lângă copacul ăla
câteva snopuri bune de iarbă au căzut brusc la pământ
urmate de trei picioruşe albe
tăiate de coasa scârneviei de moş ciobanu
duşmănos că nu ştiu ce-i făcuse bunicu în tinetreţe
apoi ca o inimă smulsă a căzut şi
corpul

s-a târât într-o singură lăbuţă

până la poartă
nu i-a auzit nimeni schelălăitul
cine să-i deschidă

l-a găsit abia seara bunica
într-o baltă închegată de sânge amestecat cu praf
prea târziu

la bătrâneţe bunica a rămas singură
a dat peste cele trei picioruşe în cele din urmă
l-a-ngropat pe Riki

acum
când vorbim la telefon
cuvintele îi sună tot mai mult
ca ultimele