Căcarea

tocmai am dat peste o povestire de când eram masterand mai acum vreo nu știu câți ani și-am zis să te umplu de noroc cu ea și pe tine:

- Tu-s morţii mă-tii cu chiefsiu’ mă-tii! scrâşni Bâgdâbî cu câte o lacrimă în colţul fiecărui ochi, cu care privea clanţa closetului de plastic – ecologic, urât mirositor şi presărat cu materii din cele mai parfumate – în care se încuiase mai devreme. Se uita cu frica să n-o apese nimeni, fiindcă nu se vroia surprins în această dezonorantă postură, mai ales că orgoliul îl determina să se închipuie un avocat cu faimă, a cărui fiinţă nici măcar nu se poate imagina într-un aşa halat. Dar nu avea nicio culpă care să-l apese, ci doar ciuda că îl mâncase în cur să înfrupte din nou de la acel fast-food care nu odată îl răpuse pe vine. Şi mai era şi zgomotul cu un ecou fantastic ce-l ţinea roşu ca lubeniţa, şi durerea ce-i făcea încheieturile să ardă, şi pantalonii de stofă arămie pe care îi voia feriţi de duşumea, la fel cum îşi vroia şi posteriorul de colacul pestriţ.

Mâncase de dimineaţă un meniu crispy strips şi fix în momentul în care ceasul bătu a paişpea oră din zi, îşi simţi viscerele strivite ca de un bolovan. Tocmai atunci, maestra lui, o doamnă cât se poate de respectabilă, îi explica o întâmpinare prinsă între filele unui dosar, în faţa biroului de care se sprijini istovit şi-şi încordă muşchii anusului. Atât de puternic încât aproape scânci. Mai aşteptă un minut ascultându-i indicaţiile şi o rugă insistent să îl învoiască pentru restul zilei, motivând că îi e greaţă de la nu ştiu ce. Femeia îl privi îngrijorată şi se oferi să îi administreze oral un metroclorpramid. Numai de metroclorpramid nu avea el nevoie în clipele alea, dar acceptă pentru tăria minciunii abia îndrugate. Putea, evident, să-şi efectueze marea treabă în toileta de la capătul holului, însă era prea timid pentru un astfel de angajament, cu-atât mai mult cu cât presimţea că urma o reală calamitate, care putea să-i dărâme din scaune pe colaboratorii lui. Îi mulţumi femeii şi îşi luă rămas-bun cât ai clipi. Coborî scările atent şi o luă la pas înspre parcul Cişmigiu, printe maşinile care zăceau parcate una lângă alta pe trotuarul de la iaşirea din cabinet. Îl cuprinsese panica. Era şi normal. Până în Timpuri noi mai era cale lungă. Parcul. Drumul către staţia de metrou. Călătoria prin aglomaraţia de la metrou, până în cartier. Strada plină de maşini dintre staţie şi cămin. Drumul cu liftul. Oare se putea abţine să nu se cace pe el? Se chinui până undeva la jumătatea parcului şi luă cu asalt prima cabină de veceu care-i sări în faţă.

- Şi băga-mi-aş pula-n creierii mei cu chiefsiu mamii lor. Aa. Se scremu, şi lacrimile i-au căzut pe podeaua udă. Iar căcatul îi era, ca să forţez o metaforă, un fuior moale ca mohairul. (n.ed. Adevăru-i că căcatul e foarte poetic dacă ai gust pentru el;)

Clar. Dar acest gust este atât de rar... şi-l posedă numai cei cu-adevărat speciali...

- Și să-mi bag pula şi-n gura voastră! (n.ed. Adică a noastră:(

E nesimţit. Hmmm.

Cineva apăsă clanţa şi privirea i se suci odată cu ea.

Pân-aici i-a fost.

Îşi aruncă mâna şi o ţinu strâns.

            - Ocupat, zise pe un ton de fată mare.

            - Du-te mă în gâtu’ mă-tii de muist. (n.ed. Asta a fost pentru autorJ

Când nu mai fu nimic de zis şi de înghemat îşi scoase pacheţelul de şerveţele parfumate din poşetă...

            - E geantă SAMSONATE!

Aşa.

...le folosi şi se îmbrăcă. Ieşi şi observă lângă uşa veceului, aşteptând într-o pereche de pantaloni scurţi până sub fese... (n.ed. Vrăjeală)

            Ieşi şi intră, peste câteva ore, în vorbă cu mine la o şedinţă cu comitetul de prăjiţi din căminul unei universităţi particulare din Bucureşti, ce-avea ca temă Personajul negativ din desenul animat Tom and Jerry.

            - Să ştii, frate, că nu-i de râs, tocmai mi-a zis. I se putea înâmpla oricui.

            - Te fac personaj, mânca-te-ar tata de flăcău, i-am răspuns.

Şi l-am făcut.