Cronica de Mihai Vakulovski

„Chipurile” de Stoian G. Bogdan este o carte de poezie care se citeşte ca un volum de proză, o carte legată de multe chipuri-personaje care o populează, multe pînă la moarte. „Chipurile” lui Stoian G. Bogdan pare a fi o carte biografică, dar n-ai de unde să ştii cîtă realitate e acolo şi cît e ficţiune, dacă nu-l cunoşti pe scriitorul care zice-într-un poem că nu e un poet, ci e poem, un poem care scrie pentru că trăieşte. Care poem e SGB? Care mască din „Chipurile” e a lui? Nici una şi toate în acelaşi timp, eul lui poetic jucînd rolul naratorului homodiegetic din proză, fiind omniprezent şi aproape omnipotent, undeva lîngă celelalte chipuri şi totodată de-asupra lor. Multe poeme par să aibă destinatari reali (sau imaginari), monologuri directe, poeme-portrete, poeme-CV-uri, poeme-personaje, poeme-chipuri, poeme-poveşti, poeme cu concluzii, poeme cu final, care se încheie ca în proză, cu sfîrşituri aluzive („toate femeile de care mă îndrăgostesc ajung rău raluca / de parcă liniile din palmele mele se termină / în palmele lor”), toate - sfîrşituri de efect („în sfîrşit, la-nmormîntrea nemernicului chiar n-a venit / nimeni/ dar a venit mama celui pe care-l omorîse”)...

„Chipurile” este un volum cu blog, pe care puteţi să-l vizitaţi, citiţi, comentaţi: http://chipurile.blogspot.com/, un volum care ar fi avut 69 de pagini dacă „Scurta biografie” n-ar fi apărut de două ori (din greşeală?). „Şi, deşi această scurtă biografie nu e un poem, / totuşi eu am simţit nevoia să-l fac să fie”. Textualismul lui Stoian G. Bogdan e la mişto („chipul ei m-a lăsat fără versuri”; „Aşa că hai! / Cît încă poa’ să ne mai care versul / Cît încă ne mai îndură poezia”). Şi stilul este ironic, chiar dacă ironia de pe fizionomia poeziei lui Stoian G. Bogdan e doar o mască, un instrument. Multe versuri trimit spre alte poeme, mai ales ale poeţilor „optzecişti”. Chiar în primul poem, „Poemul din ultima cameră”, tînărul poet povesteşte cum a sădit în ghiveciul său de la balcon ura, nu dragostea, ca la Cărtărescu, la care florile creşteau simţind dragostea din casă, lui SGB „doar ura îmi mai dă chef de viaţă”, „pentru că ura simte dacă îţi pasă cu adevărat”. Poezia lui SGB are personalitate, iar atitudinea ei îmi aminteşte de beatnicii americani. Un poet interesant care merită citit şi urmărit în continuare.