Constant Tonegaru
Cantec pe hartie
Nu stiu daca sunt îndeajuns poet mare
sa fiu papuse de ceara lânga Marat si Camille Desmoullins,
sa n-am inima sau fitil ca oricare lumânare
pe bulevardul Montmartre în muzeul Grévin.
Totusi am o inima simpla ce bate cu desperare
sa intre în femeile cu sânul fierbinte si crud
în care desenez cu cerneala o mare albastra
închipuindu-mi ca sfârcurile sunt atolii din Sud.
Noaptea caligrafiez curtezanelor epitaful meu pe ferestre:
„Sunt condotierul Tonegaru fara spada;
mi-am tocit-o ascutindu-mi ultimul creion
sa scriu cum am dat în poezie cu o grenada“.
Iata, sa-ti aduc de la lupta femurul meu sub balcon
am trecut un fluviu ce-si suna solzii în galop arbitrar
ducând în alte sfere ca pe un calaret fantastic
armatura mea proletara de var.
Un înger îsi desfrunzeste din aripi albul arctic
amintindu-mi cum am fost un apostrof, o virgula pe cer;
trist, trist, lânga tombarina cu coardele sparte
astept sa plec cu o garoafa alba la rever.
Doamna, aceasta e cea din urma floare pe care mi-o arunci
si de balcon îmi agat pielea ca pe o camase deoparte –
sunt Soarele ce-si gaseste lancile aduse din spelunci
în pulpele dumitale dogorind ca niste orase incendiate
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu