marți, 14 august 2012

In memoriam

Despre Claudiu Komartin s-a scris mult si abracadabrant, unii critici literari identificand intr-insul un poet foarte bun, altii un poet bun si ceilalti un poet de duzina. Dar niciunul nu a identificat intr-insul un poet prost. O fac eu acum in premiara absoluta in baza urmatoarelor argumente.

In fapt, Claudiu Komartin s-a nascut pe 7 august 1983 in Bucuresti. A absolvit liceul Mihai Eminescu si apoi s-a inscris la facultatea de Limbi straine din cadrul Universitatii Bucuresti. N-a frecventat-o asa ca nici nu a terminat-o. In 2003, la 19 ani, publica primul volum de poezii, intitulat: Papusarul si alte insomnii, la ed. Vinea, cu dedicatie pentru poeta Mariana Marin, recent decedata. Volumul a facut in epoca oarece valva intrucat pastra o formula poetica care, desi era vetusta si cu 30 ani in urma, era preferata de catre majoritatea criticii literaretarde, dar si de o parte mare din publicul, din ce in ce mai rastrans, cititor de poezie, ambii posesori ai aceleiasi culturi leninisto-staliniste pe care cei 45 de ani de asa zis comunism, adica de tiranie, au instalat-o in cugetul natiunii romane. Este vorba despre visceralismo-expresionism, despre acea literatura tasnita din viscere, din emotie joasa, precum ura, invidie, gelozie, resentiment, obsesie, depresie, boala psihica si din ipocrizie, pentru a obtine glorie literara, deci in scop pur egoist, pe care numai cei facuti din aceeasi faina mucegaita ca si autorul ei ar putea-o agrea. Asa se face ca in contextul in care tara era vanduta pe 2 lei si ruinata de catre acelasi grup de oameni care fusesera pionii Loviturii de Stat din 1989 si care acum creau un nou tip de mafiot sprijinit de insusi Statul roman: Baronul local! in contextul in care poeti lihniti de foame si tot mai fara speranta ca, Marius Ianus, Dumitru Crudu, Mihai Vakulovski, Elena Vladareanu, Domnica Drumea si altii, desi nu mai putin viscerali, scriau despre abuzurile si despre coruptia Statului roman, adica a functionarilor publici romani, de la ultimul consilier local de comuna pana la presedintele tarii, despre viata mizerabila intr-o Romanie care semana tot mai mult cu o mahala, in acest context, cu o poezie, asa cum avea sa mi se scape la o betie, mai mult scrisa de poeta Mariana Marin si de poetul Octavian Soviany pe la betii, Claudiu Komartin era uns drept poet relevant, ba chiar tanar mare poet al litaraturii romane, din simplul motiv ca dansul nu arata cu degetul indignarii spre nimeni, ca exemplu de conduita artistica. In timp ce poetii de mai sus erau numiti de catre critica literara ignoranta, ipocrita si deci sustinatoare a regimului mafiot din Romania momentului, drept „mizerabilisti”, Claudiu Komartin si alti poeti la fel de ignari precum, Teo Duna, Dan Coman, Razvan Tupa etc. care bateau campii fara gratie, erau numiti „neoexpresionisti”, diferenta dintre tonul primilor si cel al secunzilor fiind ca de la mascul la pidosnic. In timp ce poetii asa zis „mizerabilisti”, care, in naivitatea lor, se indignau si astfel contribuiau sau incercau sa contribuie la elevarea sociala a natiunii, erau supusi oprobriului public, poetii care se pieptanau in timp ce tara ardea, erau premiati, plimbati, adulati, fiind considerati metafizici partz. De fapt noul regin, la fel ca regimul antedecembrist isi inalta sustinatorii, autorii de vorbe dulgi si goale, autorii de gogleze, autorii subumani ca si politicienii sai. In timp ce Dan Sociu scria in 2003 despre saracia studentilor romani din caminele studentesti iesene, despre foame, despre mizerie etc. in volumul Borcane bine legate, bani pentru inca o saptamana, Claudiu Komartin scria despre insomniile sale provocate de ganduri adolescentine, de stiri tv si de o proasta gestionare a lor si a emotiilor escatologice despre care vorbeam anterior, ici colo nimerind cate un vers interesant, deci nu putea prezenta pericol pentru establisment. Si ca atare avea sa fie sprijinit de acesta pana in zilele noastre: rezidente in strainatate, burse, premii, parte si datorita legaturilor tatalui sau, colonelul, cu asa zis-a „fosta Securitate”, fiind poate la fel de plimbat prin lume ca si Mircea Cartarescu, care, s-aveam pardon, in ciuda tonului efeminat, chiar e poet.

Apoi, in 2004, acelasi Claudiu Komartin, manat de cine stie de ganduri si emotii, am putea presupune ca din gelozie, publica in revista ardeleana Ca si cum un grupaj de texte cel putin insultatore pentru autori ca Teo Duna, Raluca Duna, Rita Chirian (Chiributa) etc. din care voi cita doar un vers: „cu manuta lui micuta mai atinge-o chiributa” cu referire la cei doi poeti mentionanti.

Apoi, in 2005, Claudiu Komartin avea sa publice alt volum de poezii, Circul Domestic, la ed. Cartea Romaneasca, o relatare a vietii de familie probabil, scrisa aproape fara niciun ajutor, desi pe parcursul ei apar fara ghilimele versuri din poeti precum Dan Sociu, Marius Ianus, Elena Vladareanu, Adrian Urmanov, Ioan Es. Pop, Angela Marinescu etc. si/sau poeme scrise in stilul acestora. Aici am intalnit versul cel mai gretos posibil: „numai in singuratate ma pot adula”, dar si altele despre carnea poetului, care releva o lipsa acuta de preocupari pentru spirit, poemul respectiv incheindu-se cu versul: „totul pentru linistea carnii[...]”. Si pentru acest volum este distins cu premiul Academiei Romane de catre criticul Eugen Simion, pe care, metaforic spus, l-a lins gratios in sezut si mintit totodata, spunandu-i ca poemul din cartea a carui dedicatie era pentru Eugen S.(uman), este pentru dumnealui. Trebuie mentionat in acest context ca Eugen Suman, prieten la un momentdat cu Claudiu, a scos o carte de poeme despre care acesta din urma se lauda ca i-o scrisese, desi era inca „prieten” cu acesta. Eu nu cred asta pentru ca respectiva carte era atat de proasta incat nici un ignar ca Claudiu Komartin n-ar fi putut-o scrie, dar important este caracterul de rahat care se inalta floral in spatele acestui gest pe care avea sa il repete si fata de subsemnatul, mai tarziu, cand avea sa se laude ca mi-a scris el mie Chipurile. Or Chipurile, s-avem pardon, daca era scrisa macar in procent de 0,1 de acest individ, era o carte nula. In plus, ganditi-va si dvs., ar fi scris in numele cuiva, Komartin, care este de un egoism si-un egocentrism care frizeaza evident prostia, vizibil atat in textele sale cat si in conduita sa laica, o carte mai buna decat toate cartile lui prezente si viitoare la un loc? Mai mult, ganditi-va si dvs cat de prost poate fi acest om spunand asa ceva si autocatalogandu-se, astfel, drept maronul meu. („maron” inseamna persoana care scrie cartile unui autor) In plus, insasi unghia degetului meu mic de la picior scrie mai bine decat acest... pff

In sfarsit, in 2009, Claudiu Komartin avea sa publice o noua carte, Un anotimp in Berceni (gluma ieftina), la ed. Cartier, iar despre aceasta carte o sa vorbesc pe larg. Nu pot insa sa nu relatez inainte o intamplare pe care cititorul evident ca o va gasi relevanta pentru discurs. Era prin 2007, la o masa de pe o terasa din Botosani, eu, Dan Sociu, Razvan Tupa, Mugur Grosu, Ruslan Carta, Claudiu Komartin, George Vasilievici (parca), si altii pe care, imi cer scuze, nu mi-i mai amintesc acum. Beam, vorbeam, de astea. La un momentdat Mugur Grosu il intreaba pe Claudiu Komartin ce mai scrie. Si Claudiu Komartin raspunde ca a scris un ciclu de poeme intitulat Poemele cu tatuca. In urma cu cateva zile auzisem ca poetul basarabean Ruslan Carta spunea ca ciclul Poemele cu tatuca ii fusese furat de Claudiu Komartin si modificat pe ici pe colo in asa fel incat sa sune Komartinesc. Brusc, fix in clipa cand terminase Claudiu de rostit raspunsul la intrebarea lui Mugur, Ruslan Carta, cu un gest dusmanos, ridica cana de ceai pe care o bea si o indreapta spre teasta lui Claudiu sa-l loveasca. Dar eu am observat, am ridicat mana si am oprit nenorocirea. Ce se intamplase de fapt? Stiind ca in lumea literara se vorbea ca furase acel poem de la Ruslan, cu care de altfel fusese prieten un timp, Claudiu a spus ca a scris Poemele cu tatuca tocmai pentru a nega zvonul, chiar de fata cu Ruslan. Probabil siderat de nesimtirea si nonsalanta cu care afirmase asta, bietul Ruslan nu s-a putut abtine sa nu faca acel gest, pana la urma stupid, dar probabil just pentru el.

Un Anotimp in Berceni incepe, asadar cu ciclul dedicat lui Ruslan, Poemele cu tatuca. (Daca privim prin cartile sale, vedem ca Claudiu le dedica tuturor autorilor pe care ii pastiseaza pastisele respective.) Desi cartea are in titlu numele cartierului bucurestean Berceni, in care de altfel poetul si locuieste, actiunea Poemelor cu tatuca se intampla in Basarabia. Probabil prin aceasta glumita poetul dorise sa inchege un volum exotic si bine legat între coperţi, dar, din păcate, prea multe texte în plus si o lipsa de stil propriu si personal i-au impiedicat reusita. Poeme decente, de altfel, în absolut, ca: Ce ascunzi în palmă, poem, Un dans matinal, Soarele s-a ascuns, Educaţia resentimantară, Un anotimp în Berceni, Black Butterfly, Din confesiunile unei fracturiste, La debarcader, blues, Fluturi de noapte, Tornando al paese, Framling, iubesc acel oraş, să nu scriu (jurnal), Laura, Există un război, Refugiu etc., dispuse în ultimele două cicluri ale volumului, rup ireparabil, în mai multe locuri, firul unei poveşti, pentru mine destul de neinteresanta, cum e cea din „Poemele cu tătuca”, pe care as putea-o cataloga drept un exemplu elocvent de inumanism familial, nu nemaiintalnit in literatura, dupa cum vom vedea. De-aici şi ratarea întregului volum, un volum care, fără aceste mici adaosuri şi fără volumele apărute în ultimii 30 de ani, ale poeţilor ca, Virgil Mazilescu, Angela Marin, Ioan Es. Pop, Ion Muresan si altii enumerati mai sus, ar fi putut fi unul admisibil. Aşa că o să mă refer strict la textele din acel volum - imaginat - pe celelalte rezervându-mi dreptul de a le trece sub tăcere, odată cu menţiunea că, senzaţia de deja vu le face desconsiderabile, subliniind totodata ca tanarul poet, la fel ca marea majoritate a poetilor contemporani, nici nu stie sa-si construiasca volumele.

Aşadar, în volumul imaginar „Poemele cu tătuca”, voi adăuga pe lângă textele din ciclul cu acelaşi nume, şi: Allien Redemption, Sub carnea, Romanian Oddity, Cinci zile, Asta am devenit, Şi peste patru sute de ani..., Nicăieri, Elegie, târziu, Rătăcirea şi Sfântunecatu.

Povestea din acest volum este una dostoievskiană, despre un pater familias cu o personalitate respingăroare, caricaturizat de o boală de-a dreptul scârboasă, scrisă de către unul dintre fiii săi, un personaj „la fel de monstruos ca tătuca”, un personaj care îi aşteaptă decesul acestuia împreună cu toată familia, dar care totodată nu şi-l doreşte pentru că „tătuca încă mai aduce o pâine pe masă şi-ar fi păcat.” De-aici se conturează şi drama personajului narator, o dramă umplută cu cârpe şi paie, care continuă, inexpicabil, ca-ntr-un horror de mâna a doua şi după ce tătuca e îngropat, când acesta îi aude noaptea urletele şi schimonoselile si ii vede capul plimbandu-se, asemeni mainii din Familia Addams.

Textele sunt nişte lamentaţii scrise pe un ton sarcastic-elegiac cu accente apocaplitice iar efectul poetic se incearca obţinut printr-o lungă serie de expresii - a la Ioan Es. Pop şi Virgil Mazilescu când aveau pojar -, or cretine, or cu un puternic iz de clişeu, or scabroase deadreptul: cerşind o gură de aer; sicriu de carne; viermii şi-au început lunga lucrare; tătuca e doar o carcasă de celule în descompunere; un sac de piele; îşi face loc boala; inima-i mare şi necrozată; tătuca e un sac plin cu puroi şi căcat; mâna lui aspră, păroasă; coptura din piept; graiul ei umed cleios; tătuca e o damingeană; lacrimile se-ntind pe obrazul curat al mamei; flegma verde; râul blestemat; înecăm tinereţea; pielea aceea pe care medicii o legaseră-n grabă ca pe o pânză putrezită; sufeltul tău zburase departe; bulgări însângeraţi de pământ; trupu-mpuţit; cuvintele-i duhnesc; stricăciunea îţi lucrează în oase; dragostea mea s-a fărâmiţat şi s-a scurs la canal; larvele morţii; parfumul tristeţii şi-al descompunerii lente; aşteptându-ţi sfârşitul semănăm tot mai bine cu o familie de şoareci; înebuniţi de nerăbdare şi groază; moartea vine şi-ţi adulmecă trupul; iubirea noastră harnică; grădinar al nefericirii; cea mai frumoasă moarte; oroarea s-a cernut în noi; aerul e bâhlit; veninul gros pe care-l scuipi cu năduf; boala a trecut cu şenilele; faţa tumefiată, pieptul vineţiu şi braţele descărnate; într-un ungher pândeşte dracul; ura mea coboară; rădăcina cuvintelor şi-a amintirii; ura mea e un cazan; zeama îngrozitoare; pâine amară; viaţa e numai corvoadă şi chin; sufletul omului e împuţit şi cleios; cugetare îndurerată; moartea o să te-aşeze; suferinţa ta e un zid; braţele slabe şi pieptul rahitic; pielea palidă, ochii ieşiţi din orbite; mormanul de muşchi şi tendoane înghiţite de fabră; numai carnea conta, stracojie, sleită; carnea răscolită de teamă; m-aş jupui; te strig mi-as băga forfeca în gât numai să mă auzi; pleoapele mele sunt o crustă; umilind toate lucrurile mişcătoare; corpurile lor devenite cu anii tuburi hrăpăreţe şi reci; bătrâna îşi dă duhul aici; zile năclăite, ridicole; măduvă murdară, neroditoare; carnea inertă şi flască; corpul meu a plutit pentru o vreme printr-un hău de neoane şi cabluri optice; într-o singură clipă totul a ars; ochilor mei împăienjeniţi de dorinţă şi nebunie; am sufletul împovărat; gândurile sleite; spectrul zădărniciei răscolindu-mi...; găletuşa privirii; bufniţă depresivă; disperare micuţă cu fundă; moartea i-a scuturat; moartea i-a bătut pe creştet; ţigla ciobită a minţii; lumea e o burtă de cal; ochi lacomi şi lunecoşi; justificări care să-ţi îmblânzească [...] amintirea; satisfacţia ta răutăcioasă strălucind; privirea chircită într-un colţ; ciupesc o pată de igrasie; soarele ridicol şi laş; soarele năruit sub podele.

Personajele principale, tătuca şi naratorul, au toate caracteristicile celor din celebrul roman dostoievskian „Fraţii Karamazov”, astfel că nici izul lor de clişeu nu este unul mai puţin puternic. De asemenea, am observat ca daca tai adjectivele din textele acestui autor, practic nu mai ramane nimic, or, cei care au studiat retorica, stiu ca adjectivele se folosesc pentru a echipa o idee, nu pentru a incerca s-o creezi. (Poetii mari sunt maratonisti ai verbului (a fi) nu ai adjectivului, Claudiu!

De fapt marea dramă a lui Claudiu Komartin este cea a unui om care are aproape toate datele unui poet, mai puţin doua esenţiale: miza si originalitatea.

Sigur ca nu putem vorbi de plagiat in cazul sau, sunt doar niste mici preluari, insa cu siguranta, la cum il cunosc pe Claudiu, tip tenace si razbatator (caci totusi, reuseste sa tina sub bagheta o serie de creiere chiar sclipitoare la Poesis International), sigur va reusi aceasta performanta in cele din urma. Sa-i fie mana usoara!

6 comentarii:

  1. Bogdane Bogdanele ce penibil esti tu mai baiatule. Chiar nu realizezi ca esti penibil? In timp ce CK publica, are succes pe toate fronturile, este unul dintre cei mai bine vazuti autori romani, tu o arzi lame pe blog-ul tau (singurul spatiu virtual si fizic in care mai poti publica). Mai scoti si carti penibile gen Romanul Nemaivazu sau Cartea Intelepciunii sau ceva de genul asta. Rusine mai Bogdane. Rusine.

    RăspundețiȘtergere
  2. ooo, dar realizez cat de penibil sunt cand arat cu degetul spre impostura si spre prostie. adevarul e ca intr-o tara pe duca precum asta, un autor de succes ca komartin, in conditiile in care la tv apar tot felul de cretini si tara e condusa de un plagiator si-un pacalici, confirma spiritul inalt pe care acest popor il are. in conditiile in care acest popor scoate de la puscarie un ins precum becali ca sa-l faca parlamentar european iti dai seama cam cat de rusine mi-e. voi prostanacii, ca asta sunteti de fapt, care va considerati intelectuali, va credeti talpa tarii, dar sunteti un cacat ( ca sa-l citez pe maestrul lenin). un cacat ati fost mereu si un cacat veti ramane mereu, pentru ca nu stiti nici pe ce lume traiti, nici cate urechi aveti, nici ce-i cu voi, nici nimic. stiti o gramada de lucruri neadevarate si aveti senzatia in virtutea acestui fapt ca cine stie ce superpersonalitati aveti. faptul ca intervii aici si-mi bagi goglezele astea confirma faptul ce esti un intelectual rafinat, prietene. si daca nu am unde sa public nu e pentru ca sunt vreo catastrofa de scriitor, ba din contra, sunt peste timpul meu cu vreo 100 de ani, ci pentru ca mesajul meu antiignorant nu se doreste mediatizat, ca daca lumea ar sti ce vorbesc eu pe-aici am ajunge si noi in modernitate. dar nu-ti face probleme, nu mai e mult pana departe ;) sa fii sanatos

    RăspundețiȘtergere
  3. nu mi-au plăcut citatele din romanul ăla sau ce-o fi fost. sicriu de carne? tocmai mîncam.
    în rest, intenția mi se îndreptase spre postul celălalt, cu o poezie, doar că, acum, aia pare soft și degeaba pe lîngă vehemența asta car e și mai degeaba.
    în orice caz, am băut vin_alb_italienesc_2_la_preț_de_1, deci_nu_prea_bun, așa că nu mai contează unde (și ce) postez.)

    era, la un moment dat. a! îmi amintesc! articolul despre ICR

    - o propoziție cu care am fost de acord.

    acum, asta este. claudiu karamazov nu a fost subiectul meu preferat, doar sincronizat.

    despre care am rîs (nu, sincer, nu cum spune lumea pe facebook că rîde. eu nu=s pe feisbuc, deci: eu rîd sincer)-

    - la imaginea cu cănuța de ceai.

    la fel de reușită stopată in mid-air cum ar fi fost lipită cu avînt de căpățîna nu-mai-știu-cui, despre cine era vorba.

    vă mulțumesc. entertain me again, sometime.
    la revedere.

    RăspundețiȘtergere
  4. Seghebeule turbat, cum se impaca gandurile liberale cu restrictia pe care ai impus-o comentatorilor?

    RăspundețiȘtergere
  5. pai nu am impus nicio restrictie comentatorilor. fiecare are libertatea sa comenteze aici, doar ca si eu am libertatea sa accept comentarii sau sa nu accept. pe cele injurioase sau insultatoare nu le accept. ai putea privi blogul asta ca pe o casa al carei posesor iti permite sa vorbesti inauntrul ei orice si in consecinta isi permite sa lasa auzite de catre ceilalti musafiri vorbele care i se par demne de auzit. de ce mi-as lasa musafirii decenti sa auda injuriile celor indecenti care pana la urma imi sunt adresate mie?

    RăspundețiȘtergere
  6. Numele Sfantunecatu e luat de la Mitos Micleusanu, din cate stiu.

    RăspundețiȘtergere