vineri, 28 august 2009

Licitatie

Imi vand BMW-ul si sunt nefericit pentru ca voi merge pe jos vreo saptamana. Dar nefericirea mea va fi fericirea voastra pentru ca in acest fel veti avea ocazia sa ma vedeti pe strazile Bucurestiului si sa imi cereti insistent autografe. Cel putin o vreme, pana cand voi pleca in Germania sa-mi iau alt, fireste, BMW. Imi expira numerele si n-am chef sa-l inscriu. Asa ca m-am gandit, impreuna cu o misterioasa necunoscuta care imi spune noapte buna aproape in fiecare seara, sa-l scot la licitatie pe blog. Asadar, licitati pentru un BMW "pisicuta" pe benzina, cu motor 1800, de culoare gri. Masina e descrisa de altfel, intr-un poem din Chipurile, intitulat "Vand BMW 318" astfel: "In el au intrat jumate din scriitorii romani ai ultimilor douaj de ani, iar cealalta jumate mi-au zgariat-o si mi-au scuipat-o." Intr-adevar, prin masina asta au trecut critici literari ca Daniel Cristea-Enache, Cosmin Ciotlos, etc. si mari poeti cum sunt Ion Muresan, Ioan Es. Pop, etc. E o masina de poet cum nu intalnesti pe toate drumurile si pentru ca sunt un tip de treaba voi incepe Licitatia de la 367 de euro. Grabiti-va!


luni, 24 august 2009

Cum sa faci bani

Am primit textul de mai jos in adresa de mail zilele trecute. Mi se pare de departe cel mai bun smen de facut bani pe net din ultima vreme si ma gandesc ca daca as fi pus un numar de telefon adevarat, foarte multa lume ar fi apelat :) In fine:

"Esti intreprinzator??? daca as putea sa-ti arat cum se pot obtine peste 3500$ pe zi, din simpla actiune de a raspunde la telefon, as merita 5 minute din timpul tau ca sa iti spun ce si cum?

Vorbesc cu cine are o gandire avansata!

Daca crezi ca ai toate datele necesare ca sa faci asta
suna Creierul pe numarul de telefon 000-000-0000 si hai sa vedem daca te califici.


Daca nu esti serios si relalmente interesat cum poti face bani acasa folosind numai telefonul, nu-ti pierde timpul cu mine."

duminică, 23 august 2009

Mai nou

adica de prin ianuarie-februarie scriu niste texte pe care le intitulez Tripuri si vreau sa le includ intr-un ciclu cu acelasi nume din viitoarea mea carte, cand o fi s-o termin si s-o public. Am si postat in ultimele luni vreo doua dintre aceste texte si observ stupefiat ca anumiti pusti de pe saiturile literare mi-au si preluat ideea care sta la baza acestor poeme, ba chiar si titlul de Trip I sau II sau cat o fi. Asa ca m-am gandit sa nu mai public poezie pe net si nicaieri altundeva, fiindca mie chiar nu-mi place sa gasesc lucrurile pe care le scornesc eu pe la altii. Nu de altceva, dar cand le voi strange si le voi publica intr-o carte, ele nu vor mai constitui o surpriza si vor fi locuri comun, desi daca stau bine si ma gandesc e totusi greu sa scrii ca mine. Iata si unul dintre aceste tripuri.


Trip III


Îmi place să mă plimb fumat cu dricul
Prietenului meu Petrică
Fix pe locul mortului
Prin noapte
După o zi lungă la tribunal
În care m-am jucat cu vieţile justiţiabililor
Sub robă, în tricoul cu inscripţia
FOLLOW NO RULES
Şi să mi se şteargă din priviri străzile
În timp ce privesc
Cu gândul la acest poem
Fără de care foiţa de orez ar fi goală
Sub ochii tăi trişti
Pentru că cei ce citesc poezie sunt trişti
Şi eu sunt trist
Când mă plimb culcat cu picioarele spre uşă
În dricul lui Petrică
Şi-ţi recomand să te duci la cel mai apropiat coffe shop
Să bagi un gram în tine
Şi să reciteşti când te-ntorci
Trip III

joi, 20 august 2009

http://www.neogen.ro/stoiangbogdan

Nu stiu care destept sau desteapta s-a trezit sa faca un profil pe neogen.ro cu numele si poza mea. Copiii astia chiar au o viata atat de insipida incat se preteaza la glume din astea de 2 lei. Lucru care in mod normal nu m-ar deranja, dar ma mai cauta dracu' careva pe google si mai gaseste cacatul ala acolo... si hop, sgb-ule, te faci de cacaua fara sa vrei :)

joi, 13 august 2009

Cronica de Gellu Dorian

Poetul a cărui carte am primit-o zile trecute îsi scrie numele ca la cataloga: dacă numele îi este Stoian, atunci acesta trebuia să fie după prenumele Bogdan; dacă eu gresesc, atunci, asa cum si l-a scris este corect. Dar nu asta este important, Stoian G. Bogdan chiar si prin această minoră atitudine – chipurile non-conformistă – vrea să socheze, desi nu acesta este principalul talent al poetului a cărui carte – Chipurile – a primit Premiul pentru Poezie la Concursul de manuscrise pentru tinerii sub 35 de ani, organizat de Uniunea Scriitorilor din România pe anul 2008, ci acesta (principalul) este însusi talentul poetic, nativ, dezinvolt, fără complexe, ba chiar uneori fără rusine, pentru că atunci cînd, în poezie apare timiditatea, ca formă banală a rusinii, ai toate sansele să te ratezi. Cartea a apărut în 2009 si are sansele să bată multe cărti de poezie ale multor poeti deja iesiti ca „maestri” în arenă. Dacă poetul sau editura va urmări regulamentul de acordare a Premiului National de Poezie „Mihai Eminescu”, Opera Prima, si va trimite cartea juriului, nu văd ce alte motive ar face ca juriul să ia altă decizie. Doar dacă, normal, între timp, apar si alte cărti ale debutantilor la fel de bune, la fel de socante dar si firesti în acelasi timp.
De altă profesie decît una filologică, sau liber-profesinist, în sensul că ar face boemă pe seama talentului său, ci dimpotrivă, absolvent de drept, cu master în derulare, comănestean, loc unde aproape că nu se mai întîmplă nimic, ca la Buhusi, unde de la plecarea rabinului, doar aparitia taciturnă a lui Ioan Tudor Iovian a mai însemnat ceva, Stoian G. Bogdan sare perfect coarda, făcînd tot felul de figuri în aer, atrăgînd atentia privitorilor care îsi tin respiratia ca nu cumva aerul expirat să nu-i tulbure volutele si să-i facă dificilă căderea. Pînă cînd si titlul cărti are două întelesuri: primul, fie cel de adverb de sorginte populară, în sensul de „vorba vine”, „la drept vorbind” etc., si doi, fie chiar acela de substantiv neutru, ale cărui sinonime sunt „fată, obraz, figură” si de aici toate derivatele locutiunilor adverbiale. Înclin să cred, după aglomerarea de portrete însiruite în sumar că cel de al doilea i-a fost mai curînd reper în constructia cărtii, desi primul ar fi fost mai în tonul jemanfisist al acestui prim volum semnat de Stoian G. Bogdan. Atent, de la bun început, cum trebuie să arate, în structura sa, o carte de poezie – să nu fie doar o simplă adunătură de texte –, Stoian G. Bogdan se prefatează singur, să nu dea de furcă lectorului atunci cînd se va afla în fata poemelor lui si o face extrem de simplu, direct, nonsalant:” Nu sunt un poet care ar putea scrie cu sînge-/le lui. Sunt mai degrabă un copil care-a îmbătrînit prea devreme/ Nu mi-am propus niciodată să cobor arta în stradă,/ dar am pavat cîteva străzi cu poemele mele./ Nu sunt sărac; am avut si perioade cînd n-aveam/ ce mînca si uneori încă mai am zile cu buzunarele goale, însă atunci evit să scriu, fiind că nu-mi place s-o dau în suspine./ As fi în mod sigur un om cu credintă, smerit, dacă n-as sti/ că Dumnezeu e un produs al gîndirii./ Am absolvit toate scolile elementare. Sunt un om care se simte/ bine în pielea lui, chiar si-atunci cînd pielea lui are plăgi./ Scriu pentru că trăiesc. Si, desi această scurtă biografie nu e un poem,/ totusi eu am simtit nevoia să-l fac să fie” (Scurtă biografie). Calm-zglobiu, cum îi stă bine poetului care-si expune tot ce are, în minte, inimă si suflet, chiar si în acest text, corect, minus voitul dezacord din final (…această scurtă biografie nu e un poem, desi eu am simtit nevoia să-l fac să fie”), dar asta nu deranjează, SGB, cum se abreviază numele său, înscriindu-se în seria Merepistilor, Derepistilor, Cemeistilor, ca să dau doar trei exemple de abrevieri devenite sintagme proprii în constiinta contemporanilor, trece de la poem la poem prin aceeasi biografie, dorind, spre final să-i scrie unui tînăr critic – probabil Cosmin Ciotlos!, care, mai conformist social, i-a atras atentia asupra posibilei risipe, ratări – următorul poem, care ar suna, în intentie, desi are alt sens si scop, ca în Criticilor mei a lui Eminescu, defineste o astfel de stare, de atitudine fată de critici: „Chiar crezi că-ntre ochii mei va scuipa vreodată ratarea?/ tu crezi că-n corpul meu se ascunde vreun hoit?/ chiar nu stii că eu tai de unde vor toate gurile să muste?// pe dinăuntru sunt o hienă flămîndă// versurile mele sun străzi în care mă tîrăsc cu oameni pierduti/ sobolani si cîini spre constiintă/ ca o icoană aducătoare de urgii. Căci lor nici popa nu le cîntă./ iubesc ratatii, nu si ratarea./ cînd sun lovit pînă-n moalele capului de inspiratie/ cînd sun lovit de suturi/ si pare că jegul din mine mă îngroapă de viu// fiecare vers mă reface/ (versurile fac doar unele poeme)// eu nu sunt un poet. eu sunt un poem// privesc cerul printr-un monoclu triunghiular/ si sper să-ntîlnesc o privire// dacă m-as rata, oare nu m-ai iubi mai mult?// Prietene, viata e singurul căcat pe care-l mai am./ pot s-o fac bici/ pot s-o fac si să pocnească!// primeste, deci, acest poeme, ca pe o bătaie/ a inimii mele” (Ciotlosharada). Peste această dezinvoltură declarativă, pînă la strigăt uneori, se vede o imensă tristete în astfel de poeme, ca de altfel si în altele, tristete care, însă, nu cade în melancolic, în elegiac ,desi tonul îl prinde de cele mai multe ori. De altfel si în poemul final, unde tata îi spune copilului să urmeze un „ritual”, la fel de non-conformist ca tot ce face poetul nostru, cu un scop extrem de social, de „văzul lumii”, cum se spune, ceea ce părea, în celelalte texte, că pe poet nu prea-l interesează, acest fapt transpare evident:” Fiule,/ du-te si rupe cîteva scînduri din gardul bisericii/ nici verzi, nici uscate-uscate,/ să aibă vreun metru op’zeci/ cam asa// Le ducem noi înapoi,/ nu-ti face griji, stii doar istoria,/ asa am făcut eu cu tata la revolutie/ asa tata cu bunicu-n patruscinci// Da’ să le duci,/ să se vadă că/ suntem oameni seriosi” (Hai, pa!).
Poetul ar pleca în relatările sale dintr-o „ultimă cameră”, ca un posibil claustrofob, pentru a iesi în stradă, pentru a pava-o cu poemele sale, adică, dacă ar fi să ne luăm după spusele sale („eu nu sunt un poet. eu sunt un poem”), cu însusi el, multiplicat în diverse titluri, sau nume, cum, doriti, pe care si le adoptă, de la „Jairica”, „Vasilică”, „Ion sau Ioana”, „Riki” la „Neputinciosul”, „Cap de broască” „Tipul d)” si asa mai departe. Se simte în mai toate textele, clar identitare, blazonate virulent cu sigla SGB, ca pe pielea unor detinuti literele grafiate acolo cu fierul înrosit, o răbufnire surdă, mai tare decît orice ecou, iscată din dorinta de a striga în gura mare poeme ce, în aparentă, par calme. Si astfel, Stoian G. Bogdan pare a fi un paradox; chiar privindu-l de la fotografia de pe clapa cărtii, impasibil, cu privirea plină undeva în gol, pare a fi expresia cea mai calmă a unui om în sufletul căruia nu s-ar petrece nimic. Radu Andriescu, fără să dea vreun verdict, îi face un portret, în manieră, pe coperta a patra, oarecum completat de Claudiu Komartin si Radu Vancu, ultimii, cu un penel mai plin de suflet si mai nuantat. Dar adevăratul portret al lui Stoain G. Bogdan iese din poemele cărtii, în care totul este spus foarte limpede, clar, ca într-un roman în care se urmăreste suma unor personaje care, prin prezenta lor, exprimă, conturează figura, chipul – nu cipurile! – autorului. Astfel, titlul cărtii se apropie mai mult de ceea ce exprimă ca subiect cuvîntul „Chipuri”, care, articulat la plural, chiar coagulează toate chipurile expuse în carte într-un tablou în miscare, ca în Brueghel cel Bătrîn.
Simplitatea, nu simplismul, cu care Stoian G. Bogdan frapează reuseste să facă din poemele sale, uneori stufoase, fragmente foarte usor de citit si mai ales de înteles:” La Bătrînete, după ce ti-ai îngropat bărbatul,/ după ce copiii si nepotii au ajuns departe, oameni la casele lor,/ singurătatea e a dracu’ de grea/ si nu e neobisnuit să te-asezi/ si chiar putinele zîmbete să-ti depindă de un cîine” (Riki). Cîte alte persoane, ajunse la bătrînete, plimbînd de lesă un cîine care-si găseste sfîrsitul în plina lor afectiune disperată de singurătate, nu s-ar putea regăsi în acest poem simplu, care ar apărea oarecum desuet, paseist, desprins parcă din portretele făcute în celebra sa antologie de Edgar Lee Masters celor plecati din Spoon River, dar si celor veniti, prezenti atunci, în Noul Spoon River, poet căruia, poate nu întîmplător, SGB îi dedică, în cartea sa de debut, un poem, care are chiar tonul acelor poeme, poem care sună ca o scrisoare adresată poetului american, peste timp:” Am rămas cu mama pe lîngă locurile de bastină/ cînd rusii au absorbit Basarabia. România mi-a fost/ ca un exil. Pînă la majorat eram deliciul bolilor,/ asa cum am învătat zeci de spitale si prea putină carte./ Urmărită de moarte am ajuns în bratele doctorului/ cu care mi-am avortat copiii si tineretea, el fiin om/ însurat. 35 de ani m-au prins în sufletul unui poet/ a cărui operă, oricît l-as fi iubit, tot n-am putut-o citi,/ nu pentru că nu as fi vrut, ci pentru că niciodată/ n-am cunoscut mai mult de 7 litere. L-am îngropat/ crestineste. Sătulă de viată, am îngrijit zeci de văduve de stabi (foste doctorese, profesoare, avocate), pînă/ în ultima clipă. 70 de ani m-au găsit proprietară/ în casele lor, purtîndu-le bijuteriile, hainele, mîncînd/ din argintăriile lor vechi de sute de ani. Altfel, însă, nimic nu mă mai putea nemultumi. Îmi doream multe,/ dar bătrînetea mă tinea legată ca pe-o cătea/ în călduri. Într-o noapte, am închis ochii strivită/ de singurătate si nici pînă-n ziua de azi nu i-am mai/ deschis. Iată-mă aici, la fel de analfabetă si de nefericită, cum îmi petrec vesnicia, lîngă un senator, doi generali/ si-o profesoară universitară, în cavoul familiei Lambrino” (Frăsina Lefter). Nici mai mult nici mai putin decît o reflectare perfectă a manierei poetului american, fără a deranja.
Un poet autentic, talentat, de viitor acest SGB, care ar putea fi foarte bine si BGS, fără să se schimbe cu ceva situatia!

Revista Convorbiri Literare, iulie 2009

miercuri, 12 august 2009

Cronica de George Neagoe

Primul în catalog


„Chipurile” lui Stoian G. Bogdan sunt ca un upercut la ficat. Nu-ţi dai seama când îţi izbesc sensibilitatea. Le citeşti şi rămâi năucit. N-apuci să te dezmeticeşti, că ai şi primit o altă lovitură de poezie. O atare carte mă face să uit că am în faţă un debut editorial. Trăirile vulcanice, experienţele-limită, farsele liricoide şi autoironiile teribile reprezintă feţele unei piramide unde „Chipurile” îşi păstrează intactă vigoarea. Iar imaginile tragice stau la baza acestui edificiu poetic uluitor. Cuvintele lui Claudiu Komartin de pe coperta a patra a volumului confecţionează un chapeau care cuprinde aproape cu precizie esenţa „Chipurilor”: „ba sentimental, ba macho, trăind după un fel de cod al onoarei poetice, lui SGB îi reuşesc poeme de mare forţă, în care fixează o mitologie a ratării, nefiindu-i străină graţia perfidă a decăzuţilor, a veritabililor «golani»”. Nu pot să mă eschivez de citatul precedent.

Chipuri feminine

Eşecul în dragoste pare mai degrabă voit. E un fel de masochism al întovărăşirii cu demne urmaşe ale Penei Corcoduşa, ale Tincăi sau ale Radei. Impulsul erotic îl poartă cu sine pe scutierul favorit – povestea: „Se zicea / că, dacă o atingeai, ţi se îndeplineau toate dorinţele, / fiindcă / pe lume nu mai era nicio femeie ca ea” („Jairica”). Vrăjitoarea vinde plăceri, are mintea rătăcită, e suduită şi agresată precum eroina lui Mateiu Caragiale. La vederea ei, bărbatul împrumută mantia şi mila lui Pantazi: „Cât sunt eu de canibal / era să-mi scape o lacrimă / când am văzut-o izbindu-şi capul / în geamurile unei şaormerii”. Lumea artificială nu înseamnă refugiu, ci o scufundare în mâlurile vieţii, o căutare a degradării cu orice chip. Dacă literatura nu foloseşte la nimic, remediul se numeşte consolarea amoroasă: „pe ghiridumba am cunoscut-o când creierul îmi era ca o fabrică ce producea rebut după rebut. [...] scriam un pârci de roman [...] şi-aveam nevoie de o adolescentă mâncată de mizerie, din care să extrag o poveste cu rădăcini de realitate” („Chip chirip”).

Voluptatea penibilului transpare din poemele „prima dată când am fost într-un club de streaptease” şi „ştii”. În primul, mintea elevului e sechestrată de o dansatoare: „fluturaşul tatuat pe sânul ei îmi aluneca prin toate / venele, până-n subconştient, încât când clipeam / îi simţeam sub pleoape aripile trase / prin curcubeu”. Cu ochii altoiţi pe trupul fetei, băiatul intră într-o stare narcotică. El vede mai multe culori decât Rimbaud. În plus, le simte şi consistenţa. Tatuajul e un fluture de noapte care se loveşte cu încăpăţânare de privirea strălucitoare a adolescentului. Extazul merge în compania unei suite de imagini regale. Tânărul se îndrăgosteşte şi, cu bani furaţi de la părinţi, îi plăteşte andreei nopţile petrecute împreună. După ce aventura se termină, cei doi se revăd întâmplător. Ea s-a rătăcit de frumuseţe, el se jenează de experienţa avută. Poemul se încheie simetric, dar fluturele nu mai zboară, pentru că „domnul conte” roşeşte amintindu-şi de idealismul pueril: „fluturele care îmi colorase odată visele i-a zăcut pe / ţâţă ca pironit / într-un insectar. pentru o clipă ne-am întâlnit privirile, / atunci m-a recunoscut. m-am prefăcut că n-o văd şi- / am mers mai departe”. Andreea a fost exilată în muzeul chipurilor uitate. „Ştii” îl aduce în prim-plan pe trubadurul care ajunge să creadă în blazoanele compuse pentru slăvirea perfecţiunii trupeşti a femeii. Bărbatul devine victima propriilor scorniri: „odată am întâlnit cea mai frumoastă femeie din lume / avea ochii ca două icoane înrămate cu gene / părul îi curgea negru ca smoala topită / în cascade / pe şira spinării / peste fese / şi mai departe / până în umbră / chipul? / chipul ei m-a lăsat fără versuri / mă jur”. Declamaţiile patetice şi descrierea ce aduce întrucâtva cu sonetele medievale şi renascentiste sunt pastişe, dar unele cu rol clar în construcţia poemului. Poetul îşi alege greşit partenera, deoarece se complace într-un lirism superficial, care îi dă impresia că trăieşte un amour curtois: „stătea în apropierea catedralei Notre Dame de Paris / «cum îi stă bine unei făpturi divine» am gândit / şi când am întrebat-o pe româneşte / (pentru că aşa o femeie nu putea fi decât româncă) / «Ce faci?» / mi-a răspuns simplu, cu o voce de vată / «Depinde cât dai»”. Umorul fulgerător, care despică reveriile stupide, şi poanta imprevizibilă alcătuiesc basorelieful imaginaţiei lui Stoian G. Bogdan. Îndrăgostitul nu se satură s-o caute pe femeia nepotrivită. Asta nu înseamnă că e nefericit. Poza insului păcălit de amante şi cea a romanticului în căutarea iubirii perfecte capătă efecte sepia, spre deosebire de portretul restaurat al craiului complice: „spun că te iubesc ca să obţin chestii” („Sunt. O lichea”).

„A girl to remember” e o poezie extraordinară. Corpul trepidează şi transpiră la fiecare vers. În creier se ciconesc răcnete şi spasme. Intensitatea sensibilităţii emanate se aproprie de cea din frescele cu martiri. Traumele psihice ridică din abis tartori şi cerberi: „adormit pe bănci în parcuri sau în gară / fugeam din somn când simţeam poliţiştii / mă ascundeam în tomberoane sleit de puteri […] / dar ei tot mă găseau cu câinii lor / dar ei tot îi asmuţeau să mă muşte / dar ei tot mă pocneau cu pulane şi cu bocanci / până când mă lăsau inconştient printre gunoaie / apoi se pişau pe mine şi ei şi câinii / să-mi vin în fire ca să mă mai bată”. Strofa următoare – cea mai frumoasă din întregul volum – combină sublimul statuilor Pietà cu paroxismul erotico-mistic. Vagabondul desfigurat primeşte îngrijiri din partea iubitei: „tu mă căutai disperată nopţi întregi / până când se goleau tomberoanele / abia atunci mă găseai pe trotuar / bâzâit de muşte / îmi sărutai mânile zdrobite / îmi spălai sângele-nchegat cu părul tău / şi-ţi păsa numai de mine”. Duhoarea aproape solidă, carnea strivită de parcă ar urma să fie făcută şniţele, tandreţea şi devotamentul fetei retează orice reacţie.

Poemul „toate femeile de care mă îndrăgostesc” se termină cu o imagine ameţitoare, ca şi cum ai inhala cloroform: „toate femeile de care mă îndrăgostesc ajung rău raluca / de parcă liniile din palmele mele se termină / în palmele lor”.

Chipuri masculine

Poeziile în care apar figuri bărbăteşti amplifică sarcasmul la cote paralizante. Lucrurile nemuncite sunt dubioase, precum banii câştigaţi de Nătărău’ Gimi „la un loz răzuit în trei culori” („s-a luat lumina”). Destrăbălarea se instalează confortabil în familia presupuslui milionar, iar „păcăliciul oraşului” se laudă că s-a născut cu stea în frunte: „Să moară mama dacă n-o să vă iau apartament la Bucale […]/ Bă, când v-am spus eu că mama m- a scăpat în căcat / n-aţi crezut, na / şi-aruncau cu pahare de la etaj / şi tot blocul stătea cu uşa deschisă ca la mort”. Mare greşeală a comis Nătărău’ Gimi că şi-a blestemat mama, deoarece vecinii de pe scară prevăzuseră tragedia. Numai că nu ştiuseră că tocmai tatăl va crăpa mai iute decât dacă ai zice „loz”: „aşa l-au condus cu popă la gară / şi tot cu popă l-au aşteptat / că la Bucureşti la Loteria Naţională / i-au spus […] / că alea trei cu nouăşnouă de milioane / trebuiau să fie ca la X şi 0 / ca să câştige / negru a văzut în faţa ochilor / şi-a făcut infarct”. Râsul tâmp tronează la sfârşit, doar Gimi cerşeşte bani de sicriu: „stătea cu mâna-ntinsă şi-aduna banii pentru înmormântare”. Nu cred că ultimul vers îşi mai avea rostul. Aş fi preferat ca naratorul să se abţină de la sentinţe despre soarta batjocoritoare: „ah realitatea are bile sub prepuţ”.

Tot în rândul celor retrogradaţi în calicie intră „Tipul d)”, un figurant, atât de bogat încât putea face avioane din bacnnote, un ins arogant, special până la punctul de a fi unicul încadrat în „căsuţa d)”, inventată pe măsura inteligenţei sale subretardate. Sărăcit, „tipul d)” ajunge să ceară pomană, prilej pentru un fost coleg de liceu să rostească un truism care sărăceşte textul: „Soarta mai face mişto uneori”.

„sunt zile” face parte din grupul poeziilor fundamentale pentru calitatea cărţii. Un bătrân „cu-o faţă stâlcită şi câteva fotografii” moare în braţele prietenului mai mic. Cu ultimele cuvinte, agonicul se amăgeşte ridiculizându-i pe ucigaşi: „ Îi aştiept, bogdani, mai divremi sau mai târzâu tot lângî mini ajung...”. Moartea e un popas obligatoriu.

Chipurile morţii

„Chipurile” se învârtesc într-un dans macabru. Rude, copii nenăscuţi, amici, iubite pier rând pe rând. Cu fiecare deces, dispare şi câte un chip al poetului. E un drum sinistru către despuierea de sine. Fără persoanele cunoscute, fiinţa se aneantizează. Internarea mamei într-un ospiciu şi închiderea tatălui în puşcărie sunt morţi simbolice. Astfel, libertatea devine tot claustrare. În „Sanatoriu”, panica dinaintea întâlnirii cu mama declanşează cea mai frapantă şi înfricoşătoare metaforă din câte am citit în ultimii ani: „cât un copil lepădat / mi s-a făcut inima”.

Volumul lui Stoian G. Bogdan opăreşte simţurile. Autorul este, cel puţin acum, primul în catalogul poeţilor din 2009. Ar fi minunant dacă niciun rid n-ar atinge „Chipurile”.

Revista "Cultura", nr. 32, august 2009

A murit Bobita Banescu

Azi noapte, poetul Bobita Banescu a pasit in lumea de dincolo de moarte. Sa-i fie tarana usoara!

duminică, 9 august 2009

Cronica de Alexandru Matei

O poezie a masculinităţii

Chipurile lui Stoian G. Bogdan a câştigat, în 2008, premiul pentru poezie la Concursul de manuscrise pentru scriitori sub 35 de ani, şi ne putem întreba de ce. Întrebarea poate veni din perspectiva istoriei literare contemporane (este SGB un douămiist?) sau, pur şi simplu, din perspectivă estetică. La această din urmă întrebare trebuie oferit primul răspuns. Da, SGB este poet, cu toate că nu se revendică explicit de la o anume „poeticitate”. Omagiul pe care îl aduce undeva lui Edgar Lee Masters este o plecăciune făcută „antipoeziei”, a literalităţii camuflate în aparenţe prozaice şi banale. Însă SGB reuşeşte să transporte în volum poezia filmelor cu gangsteri – care, nici ele, nu explică nimic în registru poetic, lăsând liberă manifestarea paradoxului putere fizică vs. slăbiciune psihică (sau aparenţă forte vs. pliuri moi) care-l caracterizează pe gangsterul din filme. Putem fila comparaţii între genuri: SGB este un Mihai Mărgineanu şi Florin Chilian al poeziei, care presară umor şi duioşie în cruzimea din farfuria cititorului şi-l ispiteşte să guste dintr-o mâncare groasă, străbătută însă de vinişoare cu sânge de poet: „Nu sunt un poet care-ar putea scrie cu sânge-/ le lui. Sunt mai degrabă un copil care-a îmbătrânit prea/ devreme”. Personajul scenelor transpuse în versuri din Chipurile aste, aşadar, unself-made man, odinioară sărac dar perspicace, naiv şi foarte dotat nativ. Frust dar niciodată frustrat: „Nu mai spun de gagigile mele, care i-au îndoit volanul,/ toate una şi una, toate icoane cu picioare lungi. „Icoane cu picioare lungi” spune bine ce-ul acestei naturi poetice. Pentru SGB, poezia nu vine ca o compensaţie a lipsei de plăcere, ca o calmare a angoasei rezultate de aici, ca o încercare luciferică – şi boantă, totuşi – de a cuceri lumea de dincolo de cuvinte. Acest model de caracter poetic este Marius Ianuş. SGB i se opune punct cu punct: mereu zen, capabil să sufere până la crucificare dar agnostic, dotat pentru viaţă dar plictisit de orizontalitatea ei, atractor de plăcere şi spectator distant al suferinţelor lumeşti, poezia devine, pentru SGB, mai puţin o cale de mântuire, mai puţin o terapeutică a bilei negre provocate de perversitatea lumii, cât o curiozitate, un altfel de divertisment, un alt acces la lume, poate singurul înspre carnea ei, înspre profunzimi sau înalt, o formă de dandysm pe care şi-o permite cel care, născut şi crescut în stradă, a cucerit-o, o domină, dar s-a plictisit de ea.

SGB – coleg de bancă, trebuie spus, cu criticul României literare Cosmin Ciotloş – nu e un derbedeu fantast, un suflet de copil sădit într-un trup masiv, care face ca tocurile fetelor „bune” să bată în ritmul inimii la vederea lui. E un poet inteligent, în faţa căruia cuvintele stau cuminţi. Există însă o poză la care poetul nu renunţă: deşi nu e chiar atât de frust, de ascuţit şi dur precum vrea să pară, lui SGB îi e teamă în acest volum de debut, să-şi dezvăluie slăbiciunile. Piesa cea mai hard din volum începe aşa: „mânca-i-aş pizda ei/ la fel ca atunci în ’96 când (...)”. Ispita de a persista ca un falus falnic înfipt în centrul tuturor poveştilor de viaţă devenite poeme s-ar putea să-l coste mai încolo. Acum însă, plin de energie şi viziune, prin subtilitatea enunţării şi prin felul în care se înscrie, în răspăr, în „tradiţia” poeticii doomiiste, cu durităţile ei de limbaj şi catabaza pe care o inaugurează, SGB e o voce de care trebuie să se ţină cont. Pe trunchiul poeziei româneşti contemporane ieşite din beat-ul american, expresionismul german şi suprarealismul francez, ramura Chipurilor se altoieşte solid. Pe ea stă şi se roagă uneori, de pe ea scuipă-n capul trecătorilor alteori chiar poetul.

Alexandru Matei – revista Dilemateca, nr. 39, august 2009